Fostul mare portar de fotbal al formaţiei Steaua Bucureşti, Helmuth Duckadam, supranumit "Eroul de la Sevilla", s-a născut în localitatea Semlac, judeţul Arad, la 1 aprilie 1959.
"Noi suntem etnici germani. În acea parte a ţării au fost foarte mulţi, iar după Revoluţie au plecat în Germania. Bunicii, străbunicii mei, toţi erau de etnie germană, iar în casă se vorbea limba germană. (...) Noi am avut o situaţie normală, în comuna Semlac, cu venituri normale. Nu am dus lipsuri majore. Mai am un frate şi o soră, mai mică. Din păcate, nici fraţii mei, nici copiii mei nu au făcut sport de performanţă. Nu au fost talentaţi la sport. Fiica mea cea mare, din Statele Unite, a avut aptitudini pentru tenisul de câmp. Însă, situaţia financiară nu mi-a permis să o susţin cât aş fi vrut", descrie Duckadam într-un interviu situaţia familiei sale.
A început să joace fotbal în 1975, la Gloria din Arad. Până în 1983, când s-a transferat la Steaua Bucureşti, a mai evoluat la UTA (1977 şi 1978-1983) şi Constructorul Arad (1977-1978). "În acea perioadă toţi copii jucau fotbal în pauza mare, în curtea şcolii. Eu am început fotbalul în comuna mea natală, comuna Semlac. La 15 ani jucam în echipa comunei.
Fotbalul era, ca şi acum, cea mai mare atracţie pentru un copil. Am ales postul de portar pentru că eram puţin mai puturos. Şi atunci m-am pus în poartă. Cu timpul, mi-a plăcut acest post: îmi plăcea să plonjez, să mă arunc pe minge. De la echipa din Semlac am plecat la Şcoala Sportivă Gloria din Arad, să fac şcoala profesională. De acolo am plecat la UTA - juniori. Orice echipă mare avea şi o echipă de tineret. Am jucat acolo o jumătate de an, după care am ajuns la Constructorul Arad, o echipa de Divizie C, Liga a III-a. Aici am avut marele noroc de a-l avea ca antrenor pe regretatul Coco Dumitrescu, un mare antrenor al Aradului, al României. Am evoluat un an şi, de acolo, am plecat în Divizia A. La UTA am avut un alt antrenor, Ion V. Ionescu, care m-a promovat la prima echipă a UTA. Am avut concurenţă foarte mare. Erau doi portari de echipă naţională, Iorgulescu şi Jivan, iar eu eram foarte tânăr. Mi-au dat această încredere şi am debutat la un meci cu Târgovişte, unde juca Gică Dobrin. Era o mare realizare pentru mine să joc într-un meci oficial contra lui Gică Dobrin", îşi aminteşte Duckadam despre începuturile carierei fotbalistice.
Odată cu venirea în Bucureşti, a început şi ascensiunea lui ca jucător. Primul meci mare îl face la Bucureşti, în întâlnirea retur cu A.S. Roma din Cupa Cupelor, din toamna lui 1984, când la 0-0, în minutul 87, a apărat un penalty. "În perioada când am fost la UTA, am fost selecţionat la echipa naţională, pe vremea lui Mircea Lucescu şi în această perioadă am avut oferte să merg la Universitatea Craiova sau la Steaua. Eram în cantonament la Snagov, cu echipa naţională. Atât Ştefănescu cât şi Sameş încercau să mă convingă să merg, unul la Craiova, celălalt, la Steaua. Am ales Steaua pentru că urma să plec în armată şi am considerat Steaua ca fiind opţiunea mai bună, deşi, financiar, oferta de la Craiova era mai bună. (...) Poate nu mai aveam satisfacţiile pe care le-am avut: aici, la Bucureşti, am reuşit să termin şi Academia Militară, motoare şi avioane. Pe plan sportiv, cu echipa Steaua, se numără: câştigarea a două titluri de campioană a României, o Cupă a României şi câştigarea Cupei Campionilor. Satisfacţie mai mare nu există...", dezvăluie marele portar de ce a ales Steaua în detrimentul Universităţii Craiova.
Vârful carierei sportive îl atinge în ediţia 1985-1986 a Cupei Campionilor Europeni, când pe întreaga durată a competiţiei, dar mai ales în memorabila finală de la Sevilla, Steaua-CF Barcelona (0-0, 2-0, după penalty-uri), apără de-a dreptul senzaţional, determinându-i pe ziariştii spanioli, şi nu numai, să-i aprecieze evoluţia la superlativ. Cele patru lovituri consecutive de la 11 m apărate jucătorilor barcelonezi - Alesanco, Pedraza, 'Pichi' Alonso şi Marcos - l-au făcut să intre în "Cartea Recordurilor".
"Înainte de acea finală, cu toţii ne gândeam că mergem acolo, jucăm cu Barcelona, pe pământ spaniol, că şansele noastre erau destul de reduse. Barcelona era, ca şi acum, o echipă foarte mare. Am vrut să arătăm, în primul rând, ca şi în România se juca un fotbal de calitate. Faptul că am reuşit să câştigăm acel trofeu a fost împlinirea unui vis. (...) Sigur, ca orice copil, ai un vis. În momentul când m-am apucat serios de fotbal, visul meu a fost să ajung într-o finală şi să decid eu soarta partidei, la loviturile de la 11 metri. Dar, niciodată nu am visat să ajung la un nivel aşa de mare. În acele momente mi-am făcut o strategie. Foarte importantă a fost prima lovitură pe care a tras-o Alesanco. Am reuşit, prin poziţia lui, să ghicesc colţul, cum se spune şi am apărat prima lovitură. Cea de-a doua lovitură, ca şi celelalte, a fost un joc al minţii, pentru că m-am pus în situaţia celui care executa lovitura. Cum aş executa eu? Dacă facem o retrospectiva a fost aşa: portarul de la Barcelona, Urruti, a apărat una în stânga şi una în dreapta şi logic era ca următorul jucător, Pedraza, să gândească, pe undeva, la fel. Portarul, adică eu, a apărat una pe dreapta, logic ar încerca în stânga, deci trag tot în dreapta. A gândit ca şi mine sau eu ca şi el: m-am dus tot în dreapta. Cea mai simplă lovitură a fost cea de-a treia, a lui Pichi Alonso, care era logică, după ce un portar apără doua lovituri pe o parte, în dreapta, va pleca în stânga, deci trag în dreapta. Am plecat destul de repede pe dreapta, se vede pe imagini, pentru că eram convins că va trage tot în dreapta. La a patra lovitură mă gândeam ce să fac: am apărat trei lovituri pe dreapta, ce voi face la a patra? Mă gândeam la jucătorul care bate lovitura că este convins că eu mi-am ales un colţ, dreapta şi se gândeşte să tragă în stânga. Aşa a gândit Marcos şi aşa am gândit şi eu. Am apărat, astfel, şi cea de-a patra lovitură. Ce era interesant în acele momente era faptul că, în momentul când executau loviturile jucătorii Stelei, eu eram la marginea careului de 16 metri, pe spate şi priveam cerul. Se făcea o mare gălăgie şi după această gălăgie a spectatorilor îmi dădeam seama dacă a marcat sau nu. Iar în momentul când trăgeau spaniolii se făcea linişte ca să nu-i deranjeze pe jucători, ceea ce m-a ajutat şi pe mine, ca să mă pot concentra mai bine", descrie Duckadam, într-un interviu, momentele de încărcătură psihică de la executarea loviturilor de departajare din finala Cupei Campionilor Europeni.
Despre câştigurile materiale obţinute în urma performanţei câştigării Cupei, Duckadam a dezvăluit, în acelaşi interviu, că înainte de meci au fost tot felul de propuneri de premiere. "S-a pornit de la o maşină Dacia, până la urmă ni s-a spus de un Aro. Am fost chemaţi la preşedintele ţării, Nicolae Ceauşescu, care ne-a dat Meritul Sportiv clasa I, o cupă de şampanie şi, pentru acea perioadă, 1.600 de lei, impozabili. Această sumă reprezenta cam jumătate din salariul unui muncitor. (...) Acel Aro promis ni l-au dat, după câteva luni, dar nu a mai fost un Aro nou, cum se făcea la Câmpulung. Erau din stocul armatei, vechi. Dar, în acea perioadă, se vindeau foarte bine, erau foarte cerute de ciobani. Am vândut-o la cineva din comuna Pecica, unui cioban şi am cerut 220 de mii de lei. Trebuia să facem actele în Bucureşti şi când a venit cumpărătorul mi-a spus că nu-mi dă decât 200 de mii, pentru că avea consumul de ulei mai mare decât cel de motorină, fiind o maşina veche. Una peste alta, a fost un premiu bun".
Cele trei plonjoane în partea dreaptă şi unul în stânga vor rămâne în arhiva sentimentală a istoriei fotbalului românesc, iar strigătul din noaptea de 7 spre 8 mai 1986 al crainicului TVR Cristian Ţopescu - "Apără Duckadam!", la al patrulea penalty apărat, ceea ce însemna câştigarea Cupei Campionilor Europeni, a căpătat ceva din rezonanţa celebrului "Am învins!" de la Marathon.
Duckadam a evoluat în 133 de meciuri pe prima scenă, are două prezenţe la naţională şi 11 în cupele europene. A câştigat un titlu de campion şi o cupă a României (1985) şi Cupa Campionilor Europeni (1986). A fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anului în 1986, fiind menţionat şi în revista "France Football".
O embolie pune capăt neaşteptat carierei lui Helmuth Duckadam, de la Sevilla el intrând direct în legendă. "Eram în vacanţă, pe malul Mureşului, la un foc de tabără. Dimineaţa, pe rouă, am alunecat şi m-am sprijinit pe mână. În acel moment, probabil, s-a deplasat cheagul de sânge şi a blocat circulaţia în braţul drept. Durerile au fost foarte mari, medicul din sat şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi m-a trimis la Arad. Spre norocul meu, a fost după finala de la Sevilla, când toată lumea era impresionată de acel succes şi am primit toată atenţia din partea medicilor. Primul secretar de la Arad a vorbit cu ministrul Apărării, în aceeaşi zi a fost trimis un avion la Arad şi am fost adus la Bucureşti. Era vorba de ore, minute, pentru că braţul se învineţise şi era problema de amputare şi alte complicaţii şi mai rele. Echipa de la Bucureşti a făcut o treabă fantastică pentru că, în acea perioadă, medicina de la noi nu era aşa de dezvoltată, aparatele necesare la o asemenea intervenţie lipseau, în mare parte sau cu desăvârşire. Mi-a fost salvat braţul", îşi aduce aminte Duckadam.
Despre povestea legată de incidentul de la vânătoare care l-ar fi avut cu Nicu Ceauşescu, marele portar spune că românii, care nu-i prea mai aveau la suflet pe Ceauşeşti, ar fi fost dispuşi să creadă orice ca să legitimeze ura ce le-o purtau. "Lumea era nemulţumită cum trăia şi, sigur, se căuta un ţap ispăşitor. Vorbeam cu Florin Piersic, că sunt amic bun cu el, şi era o legendă şi cu el. Că s-au bătut, că l-a împuşcat Nicu. Nu, eu pe Nicu Ceauşescu nici măcar nu l-am cunoscut", arată Duckadam într-un interviu.
Câştigător la "Loteria Vizelor" organizată de ambasada americană la Bucureşti, Helmuth Duckadam a emigrat în SUA, în 2003, împreună cu fosta sa soţie, Ildiko şi unul dintre cei doi copii. În scurt timp, întrucât nu s-a putut acomoda în SUA, el a decis să revină la Arad.
În anul 2004 a devenit membru al Partidului Noua Generaţie (PNG). A îndeplinit funcţiile de vicepreşedinte al PNG şi preşedinte al filialei judeţene Arad.
Helmuth Duckadam a acceptat la 11 august 2010, să fie preşedintele clubului de fotbal Steaua Bucureşti, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.
La 6 septembrie 2012, preşedintele de imagine al FC Steaua, Helmuth Duckadam, a fost supus unei intervenţii de urgenţă în Secţia de Cardiologie Cardiovasculară a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Helmuth Duckadam a fost invitat, la 17 martie 2013, la Sevilla, de oficialităţile clubului spaniol FC Sevilla pentru a lua parte la un dineu, alături de preşedintele clubului Jose Maria Del Nido şi de alţi oameni de fotbal spanioli. Preşedintele de imagine al Stelei a primit din partea preşedintelui clubului spaniol un echipament şi un tablou reprezentând o fotografie în care apare fostul portar, alături de Miodrag Belodedici şi de un jucător al Barcelonei, din timpul finalei câştigată de Steaua în finala Cupei Campionilor Europeni împotriva echipei FC Barcelona. Ulterior, Duckadam a fost invitat să asiste, pe stadionul Sanchez Pizjuan, la meciul de campionat al echipei FC Sevilla cu Zaragoza.
Este căsătorit cu Alexandra Lincar şi au împreună o fetiţă.
AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Horia Plugaru)