Vânătoarea subacvatică este o activitate sportivă ce constă în capturarea de peşti sub apă. Aceasta se supune atât reglementărilor generale de pescuit, cât şi unor reglementări specifice.
În multe ţări este interzisă prin utilizarea de aparat autonom de respirat sub apă, pe timpul nopţii, în rezervaţii marine, în apropierea năvoadelor de pescuit sau capturarea peştilor deja prinşi în uneltele de pescuit. Este permisă capturarea de animale marine numai în scufundare liberă, în apnee.
Vânătoarea subacvatică era practicată din cele mai vechi timpuri, dar oamenii de atunci foloseau pentru prinderea peştelui numai harpoanele. Pe teritoriul României, s-au găsit mărturii ale pescuitului cu harponul încă din neolitic. Harpoanele erau confecţionate din corn de cerb, aveau două-trei rânduri de dinţi şi cu care se vânau numai peştii marini mari, cum ar fi dorada.
O dată cu dezvoltarea scufundării libere şi a scufundării autonome, vânătoarea subacvatică a cunoscut o largă răspândire. În anul 1937, pe Coasta de Azur, Alex Kramarenko brevetează la Nisa o puşcă pentru vânătoare subacvatică cu un resort fixat în fundul ţevii acţionat prin compresie. Un an mai târziu, Maxim Forjot obţine un brevet pentru o puşcă destinată vânătorii subacvatice al cărei resort funcţiona prin extensie. În acelaşi an, George Beuchat realizează un alt model de puşcă la care săgeata era propulsată cu ajutorul a două, trei sau chiar patru praştii din cauciuc numite sandouri. Din acest motiv, lungimea ţevii era mult redusă crescând astfel precizia.
În România, din anul 1956, încep să se înfiinţeze în cadrul unor filiale ale vânătorilor şi pescarilor sportivi, mai multe cercuri de scufundători în mare parte dotaţi cu echipamente de construcţie proprie. În perioada care a urmat se dezvoltă în special vânătoarea subacvatică cu arbalete în lacuri de munte, Delta Dunării şi pe litoral. Vânătoarea subacvatică sportivă se practică cu echipamentul de scufundare liberă, la care se adaugă echipamentul specific de vânătoare, arbaleta.
Echipament de scufundare liberă constă în: costum de scufundare din neopren, vizor, tub de respirat, labe de înot, centură de lestare (piesă de bază a echipamentului de scufundare folosită pentru contracararea flotabilităţii costumului din neopren şi chiar a corpului scafandrului), cuţit de scafandru, ceas etanş, profundimetru, steag de semnalizare. Arbaleta cu săgeată este principala armă utilizată în vânătoarea subacvatică. În general, toate tipurile de arbalete au aceleaşi elemente componente: corpul sau tija (ţeava) de susţinere a săgeţii, crosa (mânerul) cu trăgaci şi sistemul de siguranţă (piedica sau patul), dispozitiv de vizare, săgeată sau harpon. După principiul de funcţionare, există mai multe tipuri de arbalete: cu sandouri din cauciuc, cu resort, cu gaz comprimat, oleopneumatice, cu cartuş exploziv.
Arbaletele cu sandouri sunt cele mai populare. Primii care le-au folosit au fost scufundătorii din Tahiti. În funcţie de forţa necesară şi de mărimea harponului, se folosesc arbalete cu un număr mai mic sau mai mare de sandouri. Pentru peşti mici se foloseşte o singură pereche de sandouri, iar pentru peştii mai mari care se vânează cu harpoane mai lungi, mai grele şi de la distanţe mai mari, se pun două perechi de sandouri. Dacă vânătoarea are ca obiect peştii de dimensiuni foarte mari, se folosesc harpoane grele ce necesită forţa asigurată de 3 sau chiar 4 perechi de sandouri. Sandourile au diametrul de 16, 17 sau 20 mm. Arbaletele cu sandouri sunt sigure în funcţionare şi au o durată mare de întrebuinţare, însă prezintă dezavantajul că au o precizie mică de tir ce scade cu creşterea distanţei.
Arbaleta cu resort lansează harponul din ţeavă care poate avea lungimi diferite funcţie de tipul şi puterea arbaletei. Forţa necesară lansării harponului este asigurată de un resort aflat în tijă. Arbaletele cu resort au o precizie mai mare.
Arbaleta cu gaz comprimat foloseşte pentru lansarea harponului energia furnizată de destinderea bruscă a unui gaz comprimat. Arbaletele sunt prevăzute în interiorul ţevii cu un cilindru cu piston, în care un gaz comprimat într-o mică butelie pătrunde cu forţă împingând harponul. Butelia are capacitatea de 0,4-1 litru şi poate fi schimbată după golire. Gazele folosite sunt dioxid de carbon sau aer comprimat. Eliberarea gazului din butelie se face în mai multe etape, astfel că o singură încărcătură poate asigura 10...30 de lansări. Arbaletele cu gaz comprimat au o mare putere de lansare a harponului la distanţe mari. Folosirea lor nu este permisă în apele interioare, ci numai în ape maritime şi pentru peştii mari.
Arbaleta oleopneumatică foloseşte, pentru lansarea harponului, aerul comprimat obţinut prin acţionarea manuală a unui piston. Prezintă avantajul folosirii unor harpoane mai lungi şi mai grele, dar trebuie încărcată după fiecare lansare a harponului şi are un preţ mai ridicat.
Toate tipurile de arbalete sunt dotate cu un fir de reţinere a harponului lansat, care asigură capturarea peştelui. La unele arbalete firul de reţinere este scurt şi se fixează cu un capăt de harpon şi cu celălalt de arbaletă, iar la altele înfăşurarea firului de reţinere se face pe o mulinetă fixată fie sub ţeavă, fie pe mâna sau la centura de lestare a scufundătorului.
Harponul (săgeata) este o vergea ce are un vârf ascuţit, fabricată din oţel inoxidabil, fibre de carbon, elastică şi rezistentă şi legată de arbaletă cu un fir subţire. Lungimea şi diametrul harpoanelor depinde de mărimea peştilor ce se vânează. Vârful este separat, se ataşează prin înşurubare şi este prevăzut cu contrapene pentru a împiedica ieşirea din corpul peştelui.
Speciile de peşti din apele din România care pot fi vânate sub apă sunt numeroase. Peşti din apele de munte: păstrăv, lipan, lostriţă. Peşti din lacuri şi bălţi: crap, somn, ştiucă, şalău, biban. Peşti din Marea Neagră: guvid, calcan, labanul.
AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Marina Bădulescu)