COD GALBEN: 15-12-2019 Intre 00:45 si 05:00 se va semnala La altitudini de peste 1600 m, intensificări ale vântului cu rafale de 80...100 km/h in Județul Bacău, Județul Neamţ, Județul Vrancea;

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Preistoria muzicii mecanice începe încă din antichitate. Astfel, orga cu apă numită ''hydraulis'', inventată în jurul anului 200 î.Hr. de către Ctesibios din Alexandria, utiliza greutatea apei pentru reglarea presiunii aerului care pătrundea prin tuburile de orgă.
Harpa eoliană cunoscută şi ea de vechii greci poate fi considerată ca primul instrument automat. Denumită ''Aeolus'', după numele zeului grec al vântului, s-a răspândit mult în secolul al X-lea în Anglia. Era o cutie din lemn prevăzută cu o serie de corzi care vibrau la trecerea curentului de aer.
Un alt instrument care ţine de preistoria automatelor muzicale a fost viela, o vioară semiautomată, apărută în secolul al X-lea în Franţa şi care a cunoscut o mare răspândire în Europa. În Transilvania era cunoscută sub numele de ''lăută'', iar în Moldova de ''lerlă'' (flaşnetă).
Sunetul reprezintă o serie alternativă de modificări ale presiunii aerului, care se propagă sub formă de unde sferice concentrice. Fiind o undă elastică ce se propagă prin aer cu o viteză medie de aproximativ 344 m pe secundă, sunetul are proprietăţile clasice ale undelor: reflecţia, refracţia, difracţia, rezonanţa.
Înregistrarea vocii umane a fost posibilă datorită invenţiei ''fonografului'' în 1877, de către Thomas Alva Edison (1847-1931). Invenţia a fost brevetată la 15 februarie 1878. Cuvintele ''Mary had a little lamb'', rostite de Edison, stocate şi redate pe un cilindru acoperit cu o foiţă de cositor, au constituit mărturia acestei impresionante realizări tehnice.
La 8 noiembrie 1887, Emil Berliner obţinea brevet pentru ''gramofon'', un aparat cu manivelă, care utiliza ca suport pentru înregistrare şi redare discul plat (placa). Primele discuri au fost făcute din sticlă, apoi din zinc şi în cele din urmă din ebonită. O spirală conţinând informaţia (sunetul) era fixată pe un suport, amplasat în centrul discului. Aceasta avea ataşat un ac, orientat perpendicular pe disc. Discul se rotea, cu ajutorul spiralei acţionate de manivelă, făcând posibilă deplasarea acului pe suprafaţa discului, dotat cu şănţuleţe cu adâncimi diferite în funcţie de intensitatea sunetului. 'Citirea' informaţiei conţinute de disc se făcea prin vibraţiile acestuia, care erau transmise pâlniei gramofonului.
Emile Berliner a fondat propria companie, The Gramophone Company, care producea atât gramofoane, cât şi discuri din ebonită de pe matriţele ce conţineau prima înregistrare. Pentru a-şi promova invenţia, Emile Berliner a încurajat artişti renumiţi să-şi înregistreze muzica după noua metodă. Printre primii artişti care au semnat contract cu The Gramophone Company au fost Enrico Caruso şi Dame Nellie Melba. În 1903, cântăreaţa română Hariclea Darclée înregistra pe disc, în Italia, şase arii din Tosca, Iris şi Traviata.
La începutul secolului XX, a avut loc perfecţionarea gramofonului, pâlnia pentru amplificarea sunetului fiind înlocuită cu o cutie de rezonanţă ('patefonul').
Primul disc realizat în România, a apărut la Bucureşti, în 1834. Fabrica de discuri s-a numit la început ''Perfection'' apoi Homocord, Cristal iar, din 1938, Electrecord. În 1938, etnomuzicologul român Constantin Brăiloiu începea ''Antologia sonoră a muzicii populare româneşti'', pe discuri de gramofon. Primul album, format din cinci discuri, a apărut în 1941.
Începând cu 1910, Eugene Lauste a realizat înregistrarea sunetului pe peliculă cinematografică prin metoda optică. Perfecţionarea metodei optice a dus la apariţia filmului sonor, iar la 6 octombrie 1927 a avut loc la New York premiera filmului 'Cântăreţul de jazz'. Filmul sonor a ridicat cinematografia la rang de artă.
În 1933, firma britanică EMI (Electric and Musical Industries) producea primele discuri stereofonice. Totuşi, cercetările în acest domeniu, conduse de fizicianul Alan Dower Blumlein, s-au derulat până în 1958, când societatea americană Audio Fidelity şi cea britanică Pye et Decca au fabricat primele discuri stereo comerciale.
Discul Microsillon fost inventat în SUA, la firma CBS, în 1946, către de inginerul René Snepvangers în colaborare cu Peter Goldenmark. Brevetul a fost depus cu sigla LP Long Playing (LP). Prima demonstraţie publică a discului de lungă durată sau a 'LP-ului' a avut loc la 21 iunie 1948, la Hotelul Waldorf-Astoria din New York City. Noul disc putea reda o înregistrare cu durata a 23 de minute, pe o singură parte, în comparaţie cu doar cele patru minute ale discurilor anterioare. LP-ul a constituit un progres şi în ceea ce priveşte fidelitatea crescută a înregistrării. Primul LP conţinea înregistrarea unei secvenţe muzicale în interpretarea violonistului Yehudi Menuhin.
În 1941, în SUA şi Germania a fost pus la punct, ''magnetofonul'' cu polarizare şi ştergere prin curenţi de înaltă frecvenţă. Denumirea de magnetofon a fost dată de către firma germană ''Telefunken''.
Perfecţionările tehnice aduse aparatelor audio, apariţia tranzistorilor, a circuitelor integrate au dus la diversificarea şi miniaturizarea magnetofoanelor, precum şi la apariţia unui nou aparat, denumit ''casetofon''.
Compania germană Max Grundig a dezvoltat, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, primele radio portabile. În 1951, aceeaşi companie a început producerea primului casetofon, ''Reporter 300''. Un an mai târziu, aceeaşi companie a realizat primul casetofon portabil, ''Reporter 500 L''. În 1954, ''Stenorette A'' a devenit emblema companiei Grundig, cunoscut şi ca ''broscuţa'', poreclă datorată culorii verzi a casetofonului cu o capacitate de înregistrare-redare de 30 de minute la o viteză de deplasare a benzii de 6 cm/s. Din păcate, banda audio era montată în interiorul aparatului, nepermiţând schimbarea ei decât demontând aparatul şi apoi montându-l la loc.
Compania Philips se află la originea suportului revoluţionar de înregistrare ce astăzi poartă numele de casetă audio, o cutie miniaturală care conţinea o bandă magnetică înregistrată sau nu. Inventată în 1961, caseta audio a fost prezentată publicului doi ani mai târziu. Caseta a putut cunoaşte un adevărat succes datorită companiei Philips, care a cedat brevetul său tuturor industriaşilor interesaţi de această invenţie.
Primul radio cu tranzistori a apărut în 1955, iar primul radio de buzunar, în 1957.
În 1965, Ford and Mercury, în cooperare cu Motorola and RCA-Victor records, a lansat pe piaţă ''Stereo-8'', un model de casetofon cu adevărat funcţional, care permitea introducerea a opt casete audio şi ascultarea lor pe rând.
Companiile DuPont şi BASF au început, în 1969, producerea casetelor cu bandă confecţionată din crom dioxid. Numai patru ani mai târziu, compania Sony a introdus caseta video.
Walkmanul sau minicasetofonul cu căşti a fost inventat, în 1974, de Akio Morita, preşedintele firmei Sony. Aceeaşi firmă a lansat, în 1994, un Walkman cu CD denumit MZ-E2. Iată, însă, că în 1995, firma TDK a lansat primul CD care putea fi înregistrat de oricine. Mai mult, se putea scrie direct pe CD cu ajutorul unui stilou cu cerneală pe bază de ulei. Şi, bineînţeles, s-a găsit cineva (firma Kenwood) care să fabrice şi un aparat pentru citirea acestora.
În 1979, firma Philips (Olanda) şi Sony (Japonia) au anunţat realizarea discului compact, pe scurt CD, cu un diametru de 12 cm şi care, putea înregistra o oră de muzică. Semnalele erau înregistrate sub forma binară 0 şi 1, iar citirea se făcea cu ajutorul unui fascicul laser: nu exista un contact fizic între disc şi ''acul'' de citire ca la aparatele clasice. Mediul stoca date sub formă de marcaje făcute cu un laser dar nu puteau fi suprascrise. CD-ul era o bună soluţie pentru stocări primare de mari cantităţi de informaţie care nu mai aveau nevoie să fie reactualizate.
În 1992, Phillips a creat un disc optic care putea fi şters folosind un material special, un laser şi un mecanism magnetic, combinând astfel posibilitatea de a avea o capacitate de stocare optică cu capacitatea de a scrie şi rescrie. Acestea aveau diametrul de 64 mm (de aici numele de mini-disc) şi puteau reda 74 minute de muzică.
CD-ul a început să fie vândut în Europa după 1983. După doi ani, CD-ul a început să fie utilizat şi pentru înregistrarea imaginilor - text, desene, fotografii - redate apoi pe monitoarele calculatoarelor.
Mai mulţi inventatori japonezi studiau posibilitatea realizării unui cititor de casete înregistrate numeric care ofereau o calitate sonoră echivalentă cu cea a unui disc compact. În 1987, s-a realizat Digital Audio Tape-DAT, destinat profesioniştilor. În 1992, Philips a lansat varianta Digital Compact Cassette DCC.
CD-ROM-ul (Compact Disc Read Only Memory) constituie un alt suport de memorie externă cu caracteristici în privinţa tehnologiei avansate de fabricaţie, cât şi în cea a modului de organizare şi de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor de pe CD-ROM-uri se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai rapidă, care reduc numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea suportului.
Următorul pas, CD-I (compact disk-interactive) a fost, de asemenea, creat şi lansat de Phillips şi Sony în 1986. CD-ROM/XA (extended architecture) a fost introdus în 1988. Phillips, Sony şi Microsoft au definit formatele digital-optice pentru unele medii şi au publicat specificaţiile lor.
Primele playere digitale şi-au făcut apariţia pe piaţă la sfârşitul anilor ‘90. Acestea s-au impus repede, walkman-urile şi CD-urile neputând face faţă unor aparate mult mai portabile, capabile să înmagazineze mii de melodii şi cu o autonomie mai mare.
Astfel, a fost pus la punct un format de comprimare a sunetului, care purta numele de MPEG 1 Layer-3. În 1995, în timp ce formatul lua numele de MP3, a fost creat şi ''lectorul audio'' - Winplay, care permitea decomprimarea sunetului şi citirea lui. Primul MP3 player putea stoca 16MB de informaţie.
Primele mini playere MP3 portabile au apărut în 1999.
În prezent, deţinătorul titlului de MP3 player-ul cu cel mai mare spaţiu de stocare este iPod Classic de la Apple, ce poate stoca până la 120GB de informaţie, echivalentul a 40 000 de melodii redate la cea mai înaltă calitate.
Primul model de iPod a fost lansat, în 2001, de Steve Jobs, fondatorul Apple, revoluţionând şi dominând piaţa MP3 playere-lor. Primele modele puteau stoca până la 5 GB de informaţie, echivalentul a 50 de CD-uri. Iniţial, ele au funcţionat pe sistemul iTunes de la Apple, ulterior devenind posibilă şi folosirea lor în sistemul de operare Windows.
Cel mai scump model este iPod Touch şi beneficiază de autonomie de până la 40 de ore de redare audio şi 7 ore de redare video.
În 2014, vânzările de iPod au scăzut, consumatorii preferând să asculte muzică la iPhone sau chiar iPad. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.