Tradiţionalul sport naţional românesc pare să se fi născut în urmă cu sute de ani, dintr-o joacă a oierilor în momentele de popas pe lungile drumuri ale transhumanţei. Practicarea sportului în lumea păstorilor este cunoscută din anul 1370.
Potrivit micii enciclopedii ''Retro Sport'', de Ş. Nobilescu, ''se spune că un cioban, tot strângând în pumni un cocoloş din păr de vacă pe care o ţesălase, s-a pomenit cu un fel de minge. A pus mâna pe bâtă şi, lovind-o cu putere, a trimis-o, departe, până la rădăcina unui copac. Când a trimis băieţii să i-o aducă înapoi, aceştia s-au luat la întrecere, care să se întoarcă mai repede cu mingea... şi astfel s-a născut jocul de oină''. Din poveştile populare se pare că jocul semnifica alungarea lupilor care atacau stânele.
O serie de termeni ai acestui sport erau specifici oierilor: căpitanul echipei se numea ''baci'', băţul de bătaie ''bâta'', echipa de la prindere se chema ''de la păscare'', iar pătrunderea jucătorilor de la bătaie în teren era ''intrarea în strungă''.
Jocului de oină i se atribuie origini greco-romane, geto-dacice, franceze şi chiar turco-tătare. În zonele unde se juca, oina avea denumiri specifice: ''fuga'', în Sibiu, ''hopaciu'', la Dej, ''apucă'', în Suceava; ''matca'', ''mare'', ''hâlca'', ''lupta lungă'', în regiunea Blajului; ''hoina'' şi apoi ''oina'', în Muntenia.
Potrivit unor surse, prima atestare documentară a jocului de oină datează din 1596, când cosmograful italian Gian Lorenzo d'Anania face menţiuni despre acest sport în lucrarea ''Sistemul Universal al Lumii'', la capitolul descrierii Valahiei Superioare. Şi în lucrarea ''Diaetetica'', scrisă Ştefan Matyus din Cluj, din anul 1762, există recomandarea de a practica oina pentru întărirea sănătăţii şi dezvoltării fizice.
Primul regulament este întocmit în 1895. Unele surse indică implicarea lui Dimitrie Ionescu, profesor de gimnastică la Liceul Gheorghe Lazăr, în formarea regulamentului. Alte documentare arată că profesorul Radu Corbea de la Liceul N. Bălcescu, din Brăila, redactează setul de reguli, iar tipărirea sa are loc în 1898.
Primul concurs se desfăşoară în 1897 la Bucureşti, în grădina Cişmigiu.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1897-1899, Spiru Haret, pe atunci ministru al învăţământului, decide introducerea jocului în şcoli. Spiru Haret rămâne în istoria acestui joc după întâlnirea cu cei mai însemnaţi institutori de gimnastică, precum Dimitrie Ionescu sau Gheorghe Moceanu, cărora le-a spus: ''Nu mai merge. Tinerimea noastră şcolară de azi nu mai e acel tineret sglobiu, vioiu, rezistent, de pe când eram eu în liceu. În şcoalele noastre nu mai văd jucându-se buşita, barul, mingea bătuta, mingea la zis şi îndeosebi unul din jocurile noastre originale cele mai frumoase: Oina. Aş dori ca d-voastră să începeţi o campanie în această direcţiune şi vă asigur de tot concursul meu. Aş dori ca d-voastră să începeţi chiar de pe acu, să învăţaţi pe elevi să joace acest joc care pune în mişcare tot corpul şi desvoltă atât îndemânarea, vederea, ca şi iniţiativa proprie...''. Astfel, într-o circulară emisă pe 4 iulie 1898, Haret îşi face cunoscută dorinţa "... ca oina să devină sportul nostru naţional, precum pe aiurea este tenisul, cricketul, canotajul şi altele."
La primul campionat naţional de oină din 1899, au participat 18 echipe din toată ţara.
Dintre personalităţile care au practicat oina sau au fost implicate în diferite moduri în sprijinirea sportului nostru naţional, Federaţia Română de Oină (FRO) îi menţionează pe: Nicolae Iorga, Tache Ionescu, I.L. Caragiale, Petre Ispirescu, Dumitru Almaş, Constantin Kiriţescu, Popescu Dorneanu, Dimitrie Ionescu, Ghe. Moceanu, N. Velescu, I. Teodosiu, Teodor Georgescu, Gheorghiu, Petre Tănăsescu, Ion Creangă, Dimitrie Cantemir, Alexandru Davila, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Constantin Giurescu, Mihail Sadoveanu, Fănuş Neagu, Vasile Conta, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Marin Preda.
În 1914, Comisia de oină care activa în cadrul Federaţiei Societăţilor Sportive din România se desfiinţează, fiind reînfiinţată în 1923, iar în 1932 se constituie Federaţia Română de Oină.
Timp de aproape două decenii, sportul se practică la scară destul de redusă, competiţii şcolare locale fiind cele mai populare.
După al doilea Război Mondial, Mihail Sadoveanu nota: ''Nu se ştie oare că avem o tradiţie a jocului de oină? Că l-au jucat şi părinţii noştri şi l-am jucat şi noi? Şi douăzeci şi cinci de generaţii de şcolari l-au practicat potrivit unui regulament şi unor dispoziţii ministeriale? Nu cumva cei care se ocupă cu educaţia fizică a tineretului socotesc drept sport numai foot-ball-ul şi alte vocabule anglo-saxone?''.
Jocul este uşor de învăţat, atractiv, dinamic, iar prin elementele de tehnică şi tactică, satisface gustul copiilor de întrecere. Elementele de bază ale jocului sunt: prinderea, pasarea şi lovirea adversarului cu mingea, servirea şi bătaia mingii cu bastonul, alergarea şi tehnica apăsării cu palmele. Echipele sunt formate din 11 jucători, iar o partidă se desfăşoară în două reprize. O repriză durează până când jucătorii echipei de la bătaie trec toţi la ''bătaia'' propriu-zisă a mingii cu bastonul. Principiul de bază al jocului constă în trimiterea cât mai departe a mingii, cu ajutorul bastonului, pentru a favoriza coechipierilor alergarea prin culoarul de ducere fără a fi atinşi cu mingea de adversarii care încearcă să o intercepteze. Terenul are dimensiuni de 75/32 m şi este împărţit în două culoare: de ducere şi de întoarcere. Mingea de oină are diametrul de 8 cm, greutatea de 180 grame, este confecţionată din piele şi umplută cu păr de cal, bou sau porc. Bastonul este din lemn de esenţă tare, lung de circa un metru, cu un diametru de 3-5-6 cm.
Începând cu anul 1950, activitatea în domeniu se reorganizează, iar în 1951 la Campionatul Naţional al elevilor participă aproape 500 de echipe. Îşi fac apariţia formaţiile de seniori ale asociaţiilor sportive, care participă la principalele competiţii: Campionatul Naţional şi Cupa României.
Cupa României la oină s-a desfăşurat în fiecare an, începând din 1955. Turneul final al primei ediţii a avut loc la Iaşi, iar echipa câştigătoare a fost Ştiinţa Bucureşti. Din 1965, Combinatul Poligrafic Bucureşti a câştigat competiţia naţională timp de zece ani consecutiv. Şi echipa Dinamo Bucureşti a revendicat cupa la numeroase ediţii, din 1978 până în 1985, reuşind să se claseze de fiecare dată pe primul loc. Echipa Straja Bucureşti câştigă patru ani la rând cupa, în intervalul 1993-1996, iar după anul 2000 s-a remarcat echipa Frontiera Tomis Constanţa, care şi-a adjudecat titlul din 2006 până în 2009 şi în 2011-2013.
Campionatul Naţional de oină pentru seniori în 11 (în aer liber) a debutat în 1951, iar turneul final al primei ediţii s-a desfăşurat la Bucureşti. Echipa câştigătoare la primele două ediţii a fost Dinamo Bucureşti, iar în următorii doi ani (1953, 1954) campioană a fost Ştiinţa Bucureşti. În anul 1958 nu s-a acordat titlul, echipele finaliste fiind Avântul Curcani/Ştiinţa Bucureşti, iar în 1960 nu s-a disputat competiţia. Echipa Combinatului Poligrafic Bucureşti a fost şi la această competiţie campioană la numeroase ediţii (1961-1963, 1967-1975, 1985-1986, 1990-1991). Titlurile câştigate de Dinamo Bucureşti au marcat, de asemenea, istoria campionatului: 1955, 1959, 1964-1966, 1976-1977, 1979-1980, 1982-1984, 1987-1989. După 1990, s-au remarcat Straja Bucureşti (1993, 1996, 2000-2001, 2003, Siretul Bacău (1994, 1997-1998, 2002, 2005), iar după anul 2000 Frontiera Tomis Constanţa (2004, 2006-2008, 2010-2012).
O altă competiţie naţională de oină este Cupa Satelor, care s-a disputat începând din 1974, când a câştigat echipa Biruinţa Gherăeşti. Echipa care a revendicat prima cupă a satelor s-a remarcat şi mai târziu: 1979, 2008-2011.
Din 1990, a început şi concursul sportiv Cupa Federaţiei, competiţie în care s-au remarcat echipele Straja Bucureşti (1991-1992, 2005, 2007-2008, 2010-2012) şi Siretul Bacău (1996, 2000, 2002-2004).
Juniorii şi-au disputat titlurile de campioni în cadrul campionatelor naţionale I şi II, în echipe de 11 în aer liber şi de 6 în sală. Primul Campionat naţional de juniori I a avut loc în 1977.
În plus, la finalele campionatelor şcolare gimnaziale, începând din 2002, au participat constant 16-19 echipe, iar alte câteva zeci şi-au disputat calificarea.
În lista jucătorilor laureaţi la oină publicată de FRO se remarcă Dacău Ilie (Combinatul Poligrafic Bucureşti) în anii 1970 şi 1971, Pasarica Nicolae (Dinamo Bucureşti) în 1975, 1981-1984, 1988, 1992-1994 şi Georgescu Mihai (ACS Frontiera Tomis Constanţa) din 2005 până în 2009.
În anul 2009, FRO a organizat în premieră Turneul internaţional al Sporturilor înrudite cu oina, la Constanţa, unde au participat delegaţii din SUA, Germania, R. Moldova.
În 2010, Federaţia Română de oină a demarat un proiect de internaţionalizare a sportului naţional, iar Suedia a fost prima ţară în care s-a implementat această iniţiativă. Asociaţia Culturală Nordico-Română s-a angajat în acest proces de răspândire a oinei în partea de nord a Europei. Un turneu internaţional de oină a avut loc în acelaşi an şi la Kiel (Germania).
Totodată, o româncă născută în Buhuşi, Daniela Uchiyama, a fost primul român care a iniţiat un proiect de învăţare a jocului de oină în rândul copiilor din oraşele Ashikaga şi Tokyo, din Japonia, în zona unde s-a stabilit în urma căsătoriei. În plus, trei angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne au făcut parte din delegaţia României care a participat în Japonia la activitatea de promovare a jocului .
La 12 mai 2013, s-a organizat prima ediţie a competiţiei ''Supercupa României la Oină - Cupa Regelui'', pe Stadionul Arcul de Triumf, unde au participat cele mai bune trei echipe ale sezonului anterior: Frontiera Tomis Constanţa (campioana naţională), Straja Bucureşti (câştigătoarea Cupei Federaţiei) şi Biruinţa Gherăeşti. Supercupa a fost adjudecată de Frontiera Tomis Constanţa. Cu această ocazie s-a marcat şi intrarea Federaţiei Române de Oină sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai, evenimentul fiind inclus în calendarul evenimentelor ocazionate de ziua de 10 Mai - Ziua Regalităţii.
Centrele cu tradiţie în România, în care oina se practică şi se dezvoltă, sunt: Almaş-Arad, Bacău, Vorona Mare-Botoşani, Frasin-Suceava, Bucureşti, Dej, Chiueşti, Negrileşti-Cluj, Râmnicelu-Buzău, Constanţa, Buftea-Ilfov, Dăbuleni-Dolj, Parcovaci şi Hîrlau-Iaşi, Coruia, Rohia, Grosi Vadu Izei, Seini şi Baia Sprie-Maramureş, Turnu Roşu-Sibiu, Crângu-Teleorman, Bârlad-Vaslui, Drăgaşani-Vâlcea, Dragu şi Voivodeni-Sălaj; Raciu-Mures; Sâmbăta-Bihor şi altele.
Sportul tradiţional românesc a fost inclus şi în evenimentele de promovare organizate de Federaţia Asociaţiilor de Promovare Turistică (FAPTR). AGERPRES/(Documentare - Roxana Mihordescu, editor: Cristian Anghelache)