Curling-ul poate părea pentru necunoscători un joc tare ciudat, cu un nume care - în limba română (a bucla, a încreţi) - sună şi mai ciudat. Chiar dacă faci un efort să înţelegi "terenul de joc", cu toate liniile şi cercurile, nu reuşeşti prea uşor să îţi faci o idee despre acest joc. Pare mai degrabă un biliard pe gheaţă sau o tablă gigantică de darts.
Curling-ul, născut în Scoţia în prima jumătate a secolului al XVI-lea, se juca pe iazurile îngheţate, utilizând pietre simple. Prima dovadă scrisă despre curling apare în 1511. Secvenţe din acest sport au fost observate şi în picturile artistului flamand Pieter Bruegel. Câteva modificări importante în ceea ce priveşte pietrele de joc s-au făcut în secolul al XVIII-lea, tot în această perioadă jocul devenind foarte popular şi în America de Nord, unde a fost introdus de către emigranţi. În concordanţă cu spiritul anglo-saxon, curling-ul a fost mereu caracterizat de spiritul de fair-play, de eleganţă şi de control.
Pasionaţii de curling au simţit ulterior nevoia de a se organiza în cluburi: astfel, primul club oficial, "Curlers of Kilsit" a fost fondat în 1716, la Stirlingshire. Crearea în 1838 a "Royal Caledonian Club" a însemnat şi standardizarea regulilor de joc şi a echipamentului folosit. Ulterior, în 1957, în Scoţia, a fost manifestat pentru prima dată interesul pentru crearea unei federaţii internaţionale. Au urmat o serie de cluburi importante înfiinţate în SUA, Elveţia, Franţa, Germania, în perioada 1961-1967.
Ca să înţelegi ce-i cu pista de joc, ar fi bine să afli care sunt principiile de bază în curling. Pentru că în curling strategia joacă un rol deosebit de important, de multe ori curling-ul e denumit "şah pe gheaţă".
Curling-ul este un sport de echipă, care se desfăşoară pe o pistă îngheţată. Scopul jocului este de a pune în mişcare blocuri de piatră de 19,96 kg, prevăzute cu mâner, şi de a le direcţiona cât mai aproape de centrul ţintei desenate pe gheaţă, denumită "casa". Fiecare echipă este compusă din patru jucători. Liderul este cel care execută prima lovitură, secundul este specializat în eliminarea pietrelor adversarilor aflate pe pistă, cel de-al treilea este cel care îşi asumă "mişcările înşelătoare", în timp ce al patrulea echipier ("the skip") este şi cel mai experimentat, care stabileşte tactica, îşi avertizează coechipierii la fiecare lovitură şi care execută ultima lansare. Lansările pietrelor se efectuează cu respectarea liniilor şi marcajelor trasate cu acest scop. Primele patru pietre sunt lansate de către cei doi lideri de echipă, urmate de alte patru lansări ale secunzilor, apoi încă patru ale celui de-al treilea echipier din fiecare echipă, pentru ca jocul să se încheie cu patru lansări efectuate de către cei doi skiperi. După fiecare lansare, intră în acţiune doi jucători ("sweepers") ai echipei care face lansarea. Aceştia, cu ajutorul unei mături din material sintetic sau din păr de cal, pot ajuta piatra lansată să alunece mai repede, ştergând porţiunea de pistă aflată în faţa pietrei. Odată ce piatra trece de centrul "casei", pot intra pe pistă "sweeperii" adverşi, care prin aceleaşi mişcări de ştergere a gheţii din faţa pietrei, pot determina piatra să iasă din casă. O piatră poate să lovească o piatră adversă, pentru a o scoate din aria de joc. Aşadar, o echipă poate, la cererea căpitanului de echipă, să plaseze piatra în casă, acţiune denumită "draw", sau poate să lovească o piatră adversă pentru a o scoate din joc. Aceste decizii sunt luate în funcţie de strategia de joc, aleasă după diferitele situaţii care pot să apară pe timpul jocului. Punctele sunt acordate echipei care are una sau mai multe pietre mai apropiate de centrul casei, la sfârşitul tuturor lansărilor. În acest fel, la sfârşitul unui joc, numai una dintre echipe poate puncta. Se desfăşoară zece manşe, scorul final fiind determinat prin cumularea scorurilor fiecărei manşe. Dacă scorul este egal, se desfăşoară o extra-manşă, pentru departajare.
Prima olimpiadă care a inclus proba de curling pe lista sporturilor a fost cea de la Chamonix, Franţa (1924), Marea Britanie fiind câştigătoarea concursului olimpic masculin de gen. După aceea, timp de 50 ani, acest sport nu s-a mai aflat între disciplinele olimpice. A apărut din nou ca disciplină demonstrativă la Calgary în 1988. Curling-ul a fost repus în drepturi, definitive, la Nagano (Japonia), în 1998, an în care învingătorii au fost echipele naţionale ale Elveţiei (în proba masculină) şi Canadei (feminin). Peste patru ani, la Salt Lake City (SUA) au câştigat norvegienii la masculin şi britanicele la feminin. În 2006, la JO de la Torino (Italia), Canada a câştigat medalia olimpică de aur în proba masculină, repetând performanţa şi în 2010 la Vancouver (Canada). La feminin, Suedia a obţinut de două ori aurul, în 2006 şi 2010.
În România curling-ul este foarte puţin cunoscut, deşi este sport olimpic. Federaţia Română de Curling a fost înfiinţată de puţin timp. Un grup de braşoveni, avându-l în frunte pe Allen Coliban, instructor de schi în Poiana Braşov, a înfiinţat în 2010 Federaţia Română de Curling acum câţiva ani. În clipa de faţă, sunt 30 de practicanţi de curling, care se antrenează pe unde pot. Pentru că administratorii patinoarelor din ţară sunt foarte reticenţi, sportivii sunt nevoiţi să se pregătească uneori noaptea. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Marina Bădulescu)