COD GALBEN: 16-01-2018 ora 12 Intre 16 ianuarie, ora 17 - 17 ianuarie, ora 20 se va semnala 16 ianuarie, ora 12 – 17 ianuarie, ora 20Fenomene vizate

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

New York, 22 dec/ Agerpres/ - Prezenţa unei ţări, inclusiv a României, în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite oferă vizibilitate şi potenţează capacitatea unei ţări de a radia influenţă în zona sa geografică adiacentă, a afirmat reprezentantul român la ONU, ambasadorul Ion Jinga, într-un interviu pentru AGERPRES.

Potrivit ambasadorului, pentru ca un stat să fie ales ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate, e nevoie de o strategie bine închegată, o echipă unită şi multă transparenţă.

Ion Jinga a adăugat că România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.

Jinga a mai explicat că problema migraţiei trebuie tratată la sursă: ca să nu mai avem refugiaţi trebuie să rezolvăm problema conflictelor în ţările de unde refugiaţii vin, să rezolvăm problema dezvoltării, şi aici ajungem automat la problematica sărăciei.


AGERPRES: Aţi fost ales co-preşedinte al procesului de negociere interguvernamentală privind reforma Consiliului de Securitate. Ce înseamnă această poziţie pentru România şi pentru ONU?

Ion Jinga: Vorbim de un proces care a demarat în 1992, atunci au apărut primele discuţii mai serioase cu privire la necesitatea ajustării, reformării Consiliului de Securitate, din perspectiva metodelor de lucru, dar, în primul rând, din perspectiva creşterii sale numerice. A fost chiar şi o rezoluţie prin 1993, a fost un proiect de rezoluţie, care nu a reuşit să treacă din motive care ţin de poziţiile diferite, uneori divergente ale ţărilor membre. Subiectul a revenit în actualitate prin 1998, apoi în 2005 a fost iarăşi un puseu cu câteva serii de proiecte în acest sens.

Pe scurt, este un proiect care durează de vreo 25 de ani. S-a creat la un moment dat un grup de lucru deschis pentru a gândi reforma Consiliului de Securitate, ulterior s-a ajuns la o concluzie şi a fost adoptată, în acest sens, o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, privind crearea unui forum dedicat negocierii reformei Consiliului de Securitate. Acest forum se numeşte Procesul interguvernamental de negociere a reformei Consiliului de Securitate şi este condus de unul sau doi reprezentanţi numiţi de către Preşedintele Adunării Generale a ONU.

De altfel, de multe ori, cel care a condus direct acest proces a fost chiar preşedintele Adunării Generale. Anul acesta, pentru sesiunea 71 a Adunării Generale, preşedintele a decis să numească doi co-preşedinţi. Aceste numiri se fac în nume personal, nu au la bază nici locaţia geografică, nici echilibrul regional, sunt oameni pe care îi alege preşedintele Adunării Generale pentru că el consideră că persoanele respective ar putea contribui la avansarea procesului.

În situaţia de faţă, este vorba de ambasadorul României şi de ambasadorul Tunisiei, deci doi co-preşedinţi provenind din două arii geografice şi de cultură diferite, ceea ce asigură o bună complementaritate şi cred că în acest moment procesul se află într-o fază de trecere, poate, de la etapa discuţiilor, de la etapa prezentării poziţiilor, la ceva mai concret.

În forma sa actuală, Consiliul de Securitate a fost conceput acum 71 de ani, când a fost constituită ONU şi de atunci a suferit o singură modificare sau reformă majoră, în 1965 când numărul de membri nepermanenţi a crescut de la 6 la 10, iar numărul de membri permanenţi a rămas neschimbat.

În momentul de faţă, avem 5 membri permanenţi şi 10 nepermanenţi, deci un Consiliu de Securitate cu 15 membri. Ei bine, în 1945 când a fost creată ONU, ea numără 50 de membri. Astăzi vorbim de 193, vorbim de alte realităţi geopolitice şi există o presiune considerabilă pentru ajustare, pentru adaptare după cum există şi anumite rezerve.

Tocmai pentru că avem de-a face cu o largă varietate de poziţii şi de interese care nu ţin doar de poziţionarea marilor actori, a actorilor globali dacă vreţi, ci şi a diferitelor grupuri de interese, grupuri regionale. Este un proces deosebit de complex.

Până la urmă sunt o serie de poziţii care, la prima vedere par ireconciliabile, fiecare vorbeşte despre dorinţa de a avansa procesul, dar când ajungem în etapa unei variante de compromis, există tendinţa ca fiecare să spună că a făcut deja compromisuri şi că e rândul celorlalţi. Rostul celor doi co-preşedinţi, acum, ar fi să găsească o cale inovativă, o formulă care să acomodeze marile interese.

V-am spus o realitate foarte dură. Sunt discuţii, sunt negocieri care durează de foarte mult timp. Acum suntem în faza de consultări cu principalele grupuri, cu marii actori. Şi, încet-încet, încercăm să decelăm ceea ce ne-ar aduna şi ne-ar aşeza la aceeaşi masă, să dăm deoparte punctele de divergenţă.

Nu este deloc simplu, sunt aşteptări mari, sunt presiuni mari, dar sunt presiuni pe diferite tendinţe. Ceea ce încercăm noi să facem acum este să identificăm un posibil "road map", un plan de bătaie pentru următoarele opt luni până la sfârşitul lunii iulie 2017 şi, în măsura în care discuţiile şi negocierile în plen vor permite acest lucru, să venim şi cu o eventuală soluţie concretă, care să permită continuarea procesului. Însă, nu cred că se poate vorbi de finalizarea acestui proces în decurs de un an, după ce timp de 25 de ani a trenat.

Există, însă, un mare orizont de aşteptare şi, aş spune că prin această poziţie pe care o ocupă reprezentantul României la ONU, la New York, aducem, sper, un plus de vizibilitate, de greutate specifică a României în cadrul Naţiunilor Unite, un plus de notorietate, care se poate translata la un moment dat în sprijin, în alianţe, în formule care să permită consolidarea în continuare a prezenţei României la ONU.


AGERPRES: Există o direcţie unanim acceptată privind reforma Consiliului de Securitate?

Ion Jinga: Sunt cinci teme majore în momentul de faţă pe agenda acestor negocieri. Mergem de la relaţia dintre Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, dimensiunea Consiliului de Securitate şi metodele de lucru, trecând prin reprezentarea geografică în Consiliul de Securitate, categoriile de membri, vorbim de membri permanenţi şi membri nepermanenţi şi dreptul de veto. Sigur că cele mai contencioase sunt cele legate de categoriile de membri şi de dreptul de veto, pe care în acest moment îl au cei 5 membri permanenţi.

S-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte cooperarea dintre Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, au fost abordate câteva aspecte legate de metodele de lucru ale Consiliului de Securitate, şi oarecum şi de eventuala lui dimensiune. E o plajă acceptată de undeva, între 21 de membri şi 26-27 de membri.

Trebuie văzut şi care formulă este fezabilă, din punct de vedere practic. Există un număr mare de ţări, peste 80, care s-au pronunţat pentru includerea faptului că membrii nepermanenţi, cei care sunt aleşi pentru doi ani, să exercite cel puţin o dată în timpul unui mandat de doi ani preşedinţia Consiliului de Securitate.

Ori, această preşedinţie se schimbă la fiecare lună, ceea ce înseamnă că la 24 de luni, în doi ani, ar trebui ca fiecare membru nepermanent să deţină o dată această poziţie de mare prestigiu.
Aici ajungem imediat la dimensiunea numerică a Consiliului de Securitate. Câţi membri ar permite să se facă această rotaţie? Ce artificii sau formule intermediare ar putea fi identificate?

Când ajungem la dreptul de veto, care e poate cea mai sensibilă latură a acestui proces, sunt ţări care spun să se renunţe la dreptul de veto pentru toată lumea. N-aş comenta eu cât de fezabilă este o astfel de alternativă.

Alţii spun că, dacă nu se renunţă la dreptul de veto, atunci noii membri permanenţi să aibă şi ei drept de veto, şi aici discutăm dacă vor fi admişi în final noi membri permanenţi, câţi vor fi şi, dacă se va ajunge la o extindere a dreptului de veto, câte ţări vor avea drept de veto, pentru că ne imaginăm cum ar arăta un Consiliu de Securitate în care 10-12 ţări ar avea drept de veto.

Sunt alte tendinţe care vorbesc despre restrângerea voluntară a dreptului de veto în condiţii în care pe agenda Consiliului de Securitate sunt chestiuni legate de genocid, atrocităţi, crime în masă.

În acelaşi timp, dacă vorbim de categoriile de membri, există o tendinţă puternică de susţinere a extinderii Consiliului de Securitate, cu ambele categorii de membri, şi permanenţi şi nepermanenţi.

Dar sunt alţii care spun nu, democratic este să alegem membri în Consiliul de Securitate, nu doar membrii nepermanenţi. Există şi o variantă intermediară, care vorbeşte de o perioadă de tranziţie, cu mandate prelungite, care pot fi de la patru la opt ani, cu posibilitatea de realegere. Pe toate variantele se discută de drept de veto sau nu.

Se vorbeşte după aceea despre respectarea unui echilibru regional. De exemplu, Africa nu are niciun membru permanent. Africa este un continent cu 54 de ţări şi pentru tot continentul african sunt doar trei membri nepermanenţi în Consiliul de Securitate. Aici, în continentul african, intră şi zona ţărilor arabe. Prietenii noştri africani vorbesc de o nedreptate istorică, că nu au primit o reprezentare mai mare în Consiliul de Securitate. De văzut în ce măsură acest lucru este acceptat la nivelul tuturor celor 193 de ţări.

Pe de altă parte, apartenenţa la Consiliul de Securitate presupune în primul rând nu drepturi, ci obligaţii. E vorba de capacitatea ţărilor respective de a contribui la promovarea păcii şi securităţii la nivel mondial. Acesta este rolul Consiliului de Securitate. Este garantul păcii şi securităţii. Ţările membre în Consiliul de Securitate sunt ţări capabile să asigure pacea, nu doar pe teritoriul lor, ci şi în zone adiacente şi la nivel global. Iar membrii permanenţi sunt, în acelaşi timp, şi mari contributori la bugetul Naţiunilor Unite, în termeni de asistenţă pentru dezvoltare, în misiunile de menţinere a păcii.

Vorbim de un proces extrem de complex unde fiecare element, fiecare detaliu poate fi esenţial şi unde echilibrul este cuvântul de ordine.

V-am spus aceste lucruri ca să clarific de ce este important acest proces şi de ce el poate fi important şi pentru România. Dincolo de vizibilitate, de alura pe care ţi-o poate da o astfel de poziţie, până la urmă, de exemplu, dacă într-o formulă extinsă a Consiliului de Securitate grupul est-european din care face parte şi România ar primi un loc suplimentar de membru nepermanent, perioada în care România şi celelalte ţări din grupul său geografic ar putea accede ca membru nepermanent s-ar reduce la jumătate. Prezenţa unei ţări în Consiliul de Securitate reprezintă o încununare şi un apogeu pentru politica externă a ţării respective.


AGERPRES: Deci România ar trebui să aibă drept scop participarea în Consiliul de Securitate?

Ion Jinga: În calitate de co-preşedinte, eu nu pot reprezenta poziţia României, rolul meu este de honest broker, o persoană care să fie capabilă să construiască un consens. Pentru acest lucru ai nevoie de încrederea ţărilor membre şi nu poţi să o câştigi dacă promovezi interesul naţional. Vorbim de o construcţie şi nu de un interes particular.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că prezenţa unei ţări, inclusiv a României, în Consiliul de Securitate oferă vizibilitate, greutate specifică la nivel global, oferă capacitatea de a radia influenţă în zona sa geografică adiacentă şi nu numai. Oferă pentru o ţara ca România, de exemplu, consolidarea profilului în interiorul Uniunii Europene, ne-ar creşte prestigiul, influenţa în arealul geografic din care facem parte sau cu care ne învecinăm. Mă gândesc nu doar la Uniunea Europeană, dar şi la zona Balcanilor, la Europa de est extinsă, la Orientul Mijlociu, la Africa de Nord. Pe de altă parte, mă gândesc la ţări unde România este prezentă în misiuni de menţinere a păcii.

Iar România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.


AGERPRES: Practic aproape concomitent cu perioada în care România va deţine preşedinţia prin rotaţie Consiliului Uniunii Europene.

Ion Jinga: Da, aţi remarcat corect. România va avea preşedinţia semestrială a Consiliului UE în primul semestru din 2019. La sfârşitul lunii iunie ne vom încheia preşedinţia la Consiliul UE. În eventualitatea fastă ca România să obţină acest loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, momentul încheierii preşedinţiei României la Consiliul UE ar coincide cu alegerile pentru Consiliul de Securitate. Să ne imaginăm ce ar însemna pentru România şi pentru diplomaţia românească prelungirea unui mandat de 6 luni la nivel european cu unul de doi ani la nivel global. Cred că ar plasa România pe o orbită de influenţă internaţională cu reverberaţii care se pot întinde pe un deceniu după aceea.


AGERPRRES: Preşedinţia Consiliului UE este rotativă, iar membrii nepermanenţi în Consiliul de Securitate sunt aleşi. Asta presupune şi o campanie pentru România.

Ion Jinga: Fără îndoială. Unul dintre cei cinci ambasadori ai ţărilor membre permanente în Consiliul de Securitate îmi spunea, nu cu mult timp în urmă, că cel mai important avantaj al statutului de membru permanent nu este dreptul de veto, ci faptul că nu trebuie să facă campanie pentru a fi aleşi.

Cele zece locuri de membru nepermanent în Consiliul de Securitate sunt distribuite pe regiuni geografice. Grupul est-european, din care face parte şi România, are un astfel de loc. Grupul vest-european, de exemplu, are două locuri de membru nepermanent. Dacă pentru locul respectiv candidează o singură ţară din grupul regional respectiv, atunci candidatura nu este concurenţială. Campania însă trebuie făcută pentru că ai nevoie de cel puţin două treimi din voturile tuturor membrilor din Adunarea Generală, adică 129 din 193 de membri.

Dacă candidatura este concurenţială, şi în cazul nostru este concurenţială, atunci datele ecuaţiei sunt mult mai complexe, pentru că tu trebuie să convingi că tu eşti mai bun decât cel care candidează cu tine şi fiecare ţară are atuurile, avantajele şi prietenii ei la ONU. Este un efort considerabil care implică resurse umane, resurse financiare, implică multă determinare, inteligenţă şi foarte multă diplomaţie şi e un efort de echipă.

O astfel de campanie durează câţiva ani. Sunt ţări care au desfăşurat campanii pe perioade de patru ani şi jumătate. Altele, 3 ani. O campanie sub 2 ani are şanse mai mici de succes şi toată lumea se mişcă. Trebuie, repet, să îţi convingi partenerii, oamenii cu care te vezi zi de zi pe culoare, în sala Adunării Generale că tu meriţi încrederea lor mai mult decât ceilalţi sau celălalt, pentru că în Consiliul de Securitate nu te reprezinţi doar pe tine, ci reprezinţi toate ţările membre ONU şi eşti responsabil de deciziile care se iau în materie de pace şi securitate la nivel global.

Vorbeam de resurse. Nu aş vrea să sperii pe nimeni, pentru că nu cred că se pune problema de a aloca astfel de resurse. Dar sumele reale cheltuite într-o astfel de luptă de un stat într-o astfel de campanie se încadrează între 200-300 milioane de dolari şi 2 milioane de dolari sau euro. Însă mai mult decât despre bani, este vorba de forţa, capacitatea unei ţări, a unei echipe de campanie de a promova imaginea unui contributor, unui partener de încredere, a unei ţări capabile să promoveze interesul colectiv şi obiectivele ONU.

Contează foarte mult relaţiile bilaterale, contează şi relaţiile personale într-o astfel de ecuaţie, pentru că decizia se ia la ONU şi cei care votează sunt ambasadorii la ONU. Sigur, se votează pe baza unor instrucţiuni de acasă, dar vorbim de un vot secret. Sunt ţări care au intrat în Consiliul de Securitate ca membri nepermanenţi, dar au contribuit cu 200 de milioane de dolari la soluţionarea crizei refugiaţilor sirieni. Sunt ţări care salvează zilnic sute, mii de refugiaţi în zona Mediteranei.

Sunt ţări care, prin forţa diplomaţilor lor, depăşesc forţa geografică, politică şi militară. De altfel, statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate face să crească de câteva ori influenţa unei ţări.

Aici este foarte greu să joci altfel decât cu cărţile pe masă, iar transparenţa este un element esenţial care dă credibilitate. Oamenii te văd şi te judecă. Şi dacă nu poţi să îi convingi, poţi primi promisiuni că vor vota pentru tine, dar să se întâmple altfel.

De altfel, este aproape o constantă - în jur de 30-40 de voturi, în momente importante în cadrul votului din Adunarea Generală pentru membrii nepermanenţi în Consiliul de Securitate, nu se confirmă.

Un ambasador dintr-o ţară vest-europeană, în campanie pentru Consiliul de Securitate, mi-a povestit că l-a întrebat ministrul de externe câte voturi poate obţine. Şi el a spus că între 60 şi 160.

Ca să reduci factorul, trebuie să construieşti o strategie bazată pe constanţă, pe obiective clar definite, să ai o echipă care are coeziune internă. Nu faci o echipă cu şase luni înainte de vot. O echipă se formează cu cel puţin doi-trei ani înainte. Ai nevoie de oameni care să fie văzuţi în mod constant în diferitele foruri de discuţie şi de negociere. Ai nevoie de vizibilitate şi, din acest punct de vedere, noi încercăm o construcţie care să plaseze România pe o orbită de influenţă.

Rămâne să se facă o confirmare în vara viitoare, dar dacă lucrurile rămân aşa cum le-am stabilit noi, în 2018-2019, România va fi membră în ECOSOC, Consiliul Economic şi Social, un organ principal al ONU, un organ unde se discută, unde se negociază, unde se alocă fondurile destinate dezvoltării şi, în general, dimensiunea economică, dimensiunea de mediu. Poate vom reuşi să obţinem şi un post de vicepreşedinte acolo, iarăşi ne-ar creşte vizibilitatea.

România candidează, cu şanse bune, spun eu, pentru a prelua preşedinţia Comisiei pentru Populaţie şi Dezvoltare în 2018. România mai candidează cu şanse bune pentru a prelua preşedinţia Comisiei I Dezarmare în perioada iunie 2018- iunie 2019. În momentul de faţă, România asigură preşedinţia Grupul Experţilor Interguvernamentali pentru Asigurarea Transparenţei Cheltuielilor Militare.

Sunt diverse alte formate în care participăm. O dată pe lună au loc dezbateri deschise în Consiliul de Securitate, unde pot interveni toate ţările membre, nu doar membrii Consiliului. Aproape fără excepţie, am intervenţii în Consiliul de Securitate. Ultima a fost (...) despre legătura dintre apă, pace şi securitate.

Un raport al Forumului Economic Mondial plasează lipsa de securitate a accesului la apă drept primul risc pentru următorul deceniu pentru întreaga umanitate. Peste 3,7 miliarde de oameni trăiesc în bazine hidrografice unde consumul de apă depăşeşte capacitatea de regenerare naturală şi, dacă această tendinţă continuă până în 2050, există posibilitatea ca două treimi din populaţia globului să sufere de lipsă de apă.


AGERPRES: Problema apei este, într-adevăr, una fundamentală, dar pentru publicul din România poate părea ceva general şi îndepărtat geografic. Criza refugiaţilor, însă, poate fi legată de lipsa apei şi nivelul condiţiilor de trai în ţările de provenienţă. Ce rol ar putea avea România şi ce experienţă internaţională poate să implementeze în sprjinul ONU cu privire la rezolvarea crizei refugiaţilor sau a îmbunătăţirii condiţiilor din ţările de origine?

Ion Jinga: Migraţie şi refugiaţi există de când lumea. Dar niciodată, însă, de la al doilea război mondial încoace, nu a exista un asemenea exod de populaţie. Migraţia poate să existe în interiorul ţării sau vorbim de migraţie internaţională când se depăşeşte frontierele.

În momentul în care migraţia este declanşată de încălcarea gravă a drepturilor omului, de conflicte, de terorism, oamenii respectivi capătă statut de refugiaţi. Avem, în momentul de faţă, peste 21 de milioane de refugiaţi.

Avem peste 60 de milioane de migranţi care au plecat din motive care ţin fie de conflict, fie de lipsa accesului la resurse, inclusiv la apa. Şi la nivelul mapamondului sunt peste 250 de milioane de oameni care într-un fel sau altul au migrat.

Există acum în Europa un aflux de refugiaţi care ne face să devenim mai sensibili şi mai conştienţi de acest fenomen. Fenomenul există însă de multă vreme în alte părţi ale globului. La nivel european ştiu că se manifestă o oarecare rezervă, noi nu ne-am mai confruntat cu astfel de probleme. Cred că situaţia acestor oameni trebuie tratată cu empatie. Hai să ne imaginăm pentru o secundă că într-o zi ne-am putea afla în situaţia lor.

Problema refugiaţilor are două soluţii: una temporară, la destinaţie. Sunt ţări la graniţa Europei care adăpostesc peste un milion de refugiaţi, însă pentru ei trebuie găsită o soluţie permanentă. Pentru aceşti oameni trebuie găsită o soluţie. Nu este vina lor că în ţările de unde vin este conflict, este o ameninţare teroristă, este foamete.

Deci trebuie găsite soluţii, chiar dacă temporare. Însă, în acelaşi timp, problema trebuie tratată la sursă, la origine: ca să nu mai avem refugiaţi trebuie să rezolvăm problema conflictelor în ţările de unde refugiaţii vin, să rezolvăm problema dezvoltării, şi aici ajungem automat la problematica sărăciei. Este un obiectiv fundamental al Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă să eradicăm la un orizont de 15 ani sărăcia extremă.

În acelaşi timp, este vorba despre respectarea drepturilor omului, de garantarea accesului la educaţie - în zone de conflict riscăm să pierdem o generaţie de tineri care nu mai merg la şcoală. Ce fac aceşti copii care mâine vor fi adulţi? Toată educaţia lor se face pe stradă, cu arma în mână, cu pietre sau ascunzându-se să nu fie prinşi de terorişti.

Ce vor face ei mâine?

Migraţia şi problematica refugiaţilor trebuie tratată cu maximă atenţie, mai curând la sursa fenomenului.

Sărăcia, aşa cum a spus Barack Obama, nu generează terorism, dar sărăcia, frustrarea, absenţa oricărei perspective pentru viitor creează breşe pentru ideologia teroristă şi pentru radicalizare. Acolo trebuie să acţionăm. Ţările respective trebuie ajutate, pornind de la educaţie, de la dezvoltare, de la oprirea conflictelor. Aici rolul ONU este esenţial. Este singura organizaţie globală care are capacitatea, resursele şi legitimitatea să intervină în aceste situaţii. AGERPRES/(AS - editor: Ana Maria Luca)
Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.