Bucureşti, 21 dec /Agerpres/ - Migraţia către ţările dezvoltate ale Europei a fost dintotdeauna o aspiraţie a populaţiei statelor sărace, pe care însă protecţia riguroasă a frontierelor a împiedicat-o de-a lungul timpului să-şi realizeze acest vis.

Dar războaiele civile provocate de aşa-numita Primăvară Arabă în Libia şi Siria au lăsat graniţele acestor ţări nesupravegheate, iar această evoluţie coroborată cu decizia unor lideri europeni de a relaxa politica primirii imigranţilor extracomunitari - estimând că vor rezolva în acest mod problema deficitului de forţă de muncă în ţările pe care le conduc - a provocat un val migrator fără precedent în perioada postbelică.

Astfel a apărut o situaţie ce a provocat diviziuni profunde între guvernele vest-europene şi unele din est, dar şi în interiorul societăţilor din statele blocului comunitar, iar ţărilor ce s-au împotrivit repartizării refugiaţilor printr-un mecanism al cotelor obligatorii li s-a impus această decizie. Prin urmare, s-a ignorat un principiu de bază al funcţionării Uniunii Europene, care în întreaga ei istorie a avut mereu în vedere ca în chestiunile sensibile să se obţină consensul, astfel încât să nu fie prejudiciate interesele niciunui stat membru.

În anul 2005, fostul preşedinte libian Muammar Gaddafi a ameninţat UE că, dacă nu îi acordă ajutoare financiare, va lăsa imigranţii ilegali africani să pătrundă în Europa, iar acest continent va deveni 'negru'. După înlăturarea lui Gaddafi de la putere, în anul 2011, rebelii care au luptat atunci împotriva lui s-au scindat în numeroase facţiuni ce-şi dispută supremaţia. De atunci, în această ţară ce are două guverne şi două parlamente rivale domneşte anarhia. În consecinţă, sute de mii de migranţi africani au reuşit în ultimii să traverseze teritoriul libian, în pofida dificultăţilor călătoriei prin deşert şi pericolelor implicate de prezenţa grupărilor înarmate. Odată ajunşi pe coasta Mării Mediterane, ei pornesc către Italia la bordul unor ambarcaţiuni oferite de traficanţi şi aflate de cele mai multe ori în stare precară, fapt ce a provocat naufragii soldate anul acesta cu mii de victime.

Pe măsura intensificării războiului civil din Siria, unde gruparea jihadistă Statul Islamic a cucerit teritorii întinse pe care le-a unit într-un 'califat' împreună cu cele pe care le controlează în Irak, valul de refugiaţi a căpătat proporţiile unui exod, în statele învecinate Siriei refugiindu-se peste patru milioane de sirieni, dintre care circa jumătate în Turcia şi ceilalţi în Liban şi Iordania.

Copleşit de acest număr foarte mare de refugiaţi - dintre care numai câteva sute de mii se află în tabere, ceilalţi descurcându-se pe cont propriu - şi nemulţumit de stagnarea negocierilor pentru aderarea Turciei la UE, guvernul de la Ankara nu a depus eforturi pentru a-i opri să plece mai departe către Europa. Prin urmare, pe coasta turcă a Mării Egee traficanţii au reuşit să pună la punct un sistem de transport al migranţilor către insulele greceşti, folosind bărci pneumatice. Cei mai mulţi ajung pe insula Lesbos, situată la circa 20 de kilometri de Turcia, iar de acolo sunt transportaţi organizat de autorităţile greceşti cu feriboturile către portul Pireu, la Atena, şi apoi către graniţa cu Macedonia, de unde îşi continuă călătoria prin Europa pe aşa-numita rută a Balcanilor.

Conform datelor publicate pe 18 decembrie de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM), de la începutul anului au ajuns în Europa, traversând Marea Mediterană, 956.456 de migranţi, de aproape cinci ori mai mulţi faţă de perioada similară a anului trecut. Cei mai mulţi, respectiv 806.919, au debarcat în Grecia, alţi 150.317 în Italia, 3.845 în Spania, 269 în Cipru şi 106 în Malta. Tot anul acesta, cel puţin 3.700 au murit în urma naufragiilor. Dacă cei care debarcă în Italia provin de regulă din Africa subsahariană, în rândul celor ajunşi în Grecia predomină cei veniţi din Siria, Irak şi Afganistan, dar se întâlnesc de asemenea numeroşi migranţi din state precum Iran, Pakistan sau Bangladesh. Pentru a ajunge în Europa ei plătesc fiecare traficanţilor mii de euro.

Pe de altă parte, potrivit datelor ONU, dintre toţi aceşti migranţi 69% sunt bărbaţi, majoritatea tineri, şi numai 18% copii şi 13% femei. De altfel, şi imaginile cu refugiaţii veniţi în Europa evidenţiază o predominanţă a bărbaţilor tineri.

Cât despre destinaţiile lor preferate, principala este Germania, cu peste un milion de sosiri de la începutul anului, urmată la mare distanţă de Suedia, cu aproape 200.000, acestea fiind şi statele care au cea mai generoasă politică de azil.

În cazul Germaniei, numărul sosirilor este mai mare decât totalul migranţilor veniţi pe Marea Mediterană întrucât datele îi cuprind şi pe cei originari din statele din zona Balcanilor de Vest, pe care însă autorităţile de la Berlin au decis să înceapă să-i expulzeze, apreciind că cererea lor de azil nu se justifică. În schimb, cei veniţi din afara Europei continuă să fie primiţi, iar sirienii au beneficiat de un tratament preferenţial, cererea lor de azil fiind evaluată de autorităţile germane într-un regim accelerat, fapt care a determinat numeroşi migranţi să mintă cu privire la naţionalitatea lor, pretinzând că sunt sirieni.

Dincolo de argumentul umanitar adesea invocat, oficialii de la Berlin admit şi motivaţia pragmatică a acestei politici a frontierelor deschise faţă de migranţi, şi anume nevoia de forţă de muncă. Conform unor estimări, îmbătrânirea populaţiei şi rata scăzută a natalităţii vor provoca în Germania o scădere a populaţiei active de circa o jumătate de milion pe an, astfel că numeroase domenii riscă să se lovească de insuficienţa forţei de muncă, mai ales pentru activităţile precare şi slab remunerate, pe care în general cetăţenii germani le ocolesc.

Acest fenomen al îmbătrânirii populaţiei active este de altfel generalizat la nivelul Uniunii Europene, astfel că unele guverne - nu doar cel german, un alt exemplu relevant fiind cel al Suediei - văd în primirea şi instruirea profesională a migranţilor o soluţie la problema deficitului forţei de muncă. Acest argument este susţinut şi la nivelul conducerii Comisiei Europene, preşedintele acesteia, Jean-Claude Juncker, evidenţiindu-se de asemenea printre susţinătorii politicii de primire a migranţilor.

Dar cum numărul migranţilor este totuşi prea mare şi se orientează numai către statele cele mai dezvoltate ale Europei, Germania a cerut împărţirea lor între toate ţările UE printr-un mecanism al cotelor obligatorii, invocând argumentul 'solidarităţii' europene, idee agreată imediat de Comisia Europeană.

Propus iniţial în primăvară, acest mecanism s-a lovit de opoziţia a numeroase guverne, astfel că la Consiliul European din luna iunie s-a ajuns la un compromis privind redistribuirea a 40.000 de refugiaţi prin cote voluntare. Dar Angela Merkel a continuat să exercite presiuni şi a reuşit să convingă guvernele reticente, cu excepţia câtorva din Europa de Est. În final, opoziţia acestora din urmă a fost neutralizată prin impunerea la Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) de pe 22 septembrie a unui vot prin majoritate calificată, deşi în decursul istoriei UE iniţiativele delicate ce privesc domeniul JAI au fost mereu adoptate prin consens.

Conform deciziei adoptate, în plus faţă de primul grup de 40.000, alţi 120.000 de migranţi - proveniţi din Siria, Irak şi Eritreea, refugiaţii din aceste ţări având o rată de acceptare a cererilor de azil în UE de peste 75% - vor fi redistribuiţi prin statele blocului comunitar în următorii doi ani din aşa-numitele centre hotspot, create în Grecia şi Italia. În aceste centre migranţii vor fi înregistraţi şi separaţi în imigranţi economici - care în mod normal ar trebui repatriaţi în ţările lor - şi refugiaţii a căror cerere de azil este aparent justificată şi care pot fi redistribuiţi. Ungaria, Cehia, Slovacia şi România au votat împotriva acestor cote, iar Finlanda s-a abţinut.

Guvernul polonez de la acea vreme, care iniţial s-a împotrivit principiului cotelor obligatorii, s-a răzgândit în ultimul moment şi a votat pentru, decizie ce pare că a contribuit ulterior în mare măsură la pierderea alegerilor legislative de către liberalii din Platforma Civică (PO) - aflaţi atunci la guvernare - şi la victoria partidului conservator eurosceptic Lege şi Justiţie (PiS). Ulterior, noul guvern de la Varşovia a anunţat că ia în calcul să refuze aplicarea cotelor obligatorii.

Oficialii ungari, cehi şi slovaci au continuat că critice, uneori foarte energic, aceste cote. În schimb, cei români le-au acceptat şi s-au abţinut de la orice protest. De altfel, spre deosebire de celelalte trei ţări care au votat împotriva cotelor, România a anunţat că nu va depune nicio contestaţie la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CEJ). Conform acestui sistem de cote, în România trebuie relocaţi în următorii doi ani aproape 6.300 de migranţi.

Cei mai înverşunaţi critici ai cotelor obligatorii fost premierii ungar şi slovac, Viktor Orban şi Robert Fico. Ultimul a calificat decizia Consiliului JAI drept un 'diktat' şi a promis că, atât timp cât el va fi prim-ministru, Slovacia nu va primi refugiaţi, indiferent de consecinţe, în condiţiile în care mai mulţi responsabili europeni, în special din Germania, Austria şi Olanda, au ameninţat ţările care nu acceptă cotele de migranţi că vor face demersuri pentru a le fi diminuate fondurile europene.

Recent, ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a vorbit şi despre posibilitatea ca Germania să ceară Comisiei Europene iniţierea unor proceduri de infringement împotriva ţărilor ce refuză cotele sau să se adreseze de asemenea CEJ. Nici Franţa nu a agreat opoziţia faţă de cotele obligatorii, preşedintele Francois Hollande sugerând după Consiliul JAI din 22 septembrie că acele ţări care nu acceptă o asemenea abordare ar trebui să se gândească dacă mai rămân în UE.

La rândul său, în numeroasele sale intervenţii, Viktor Orban a acuzat Uniunea Europeană că practică o politică de încurajare a migranţilor din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia să vină în Europa şi a cerut Germaniei să nu mai impună propriile ei opţiuni întregii Europe. Şeful executivului de la Budapesta a apreciat de asemenea că migranţii nu pot fi împărţiţi între refugiaţi şi imigranţi economici, estimând că şi aceia proveniţi din zone de conflict sau din state cu regimuri dictatoriale sunt motivaţi tot de dorinţa găsirii unui trai mai bun în Europa, prin urmare în opinia sa aproape toţi sunt imigranţi economici.

Aflată pe ruta folosită de migranţi, Ungaria a mai ieşit în evidenţă şi prin decizia de a bloca accesul migranţilor pe teritoriul ei, ridicând garduri de sârmă ghimpată la graniţele cu Serbia şi Croaţia, şi a adoptat o legislaţie ce înăspreşte pedepsele pentru trecerea ilegală a frontierei, astfel că în prezent orice migrant ce reuşeşte să treacă graniţa este arestat şi judecat în regim de urgenţă. Până în prezent, justiţia ungară nu a pronunţat nicio condamnare, însă a decis în schimb expulzarea migranţilor către Serbia. Dar aceasta din urmă refuză să-i primească, astfel că ei rămân blocaţi în taberele din Ungaria. Guvernul de la Budapesta a declarat de asemenea în mod repetat că este pregătit să ridice un gard şi la frontiera cu România dacă situaţia o va impune.

Dar înaintea Ungariei, prima ţară care a ridicat un gard cu scopul a opri migranţii a fost Bulgaria, un astfel de obstacol fiind instalat la frontiera cu Turcia. Au mai ridicat de asemenea garduri la frontiere Slovenia, Austria şi Macedonia, care au precizat însă că au recurs la această modalitate pentru a controla fluxul migrator, nu pentru a-l opri.

Însă deocamdată implementarea sistemului cotelor obligatorii de refugiaţi s-a dovedit a fi dificilă, până la sfârşitul lunii noiembrie fiind redistribuiţi numai 159 de migranţi şi numai 14 state membre ale UE au anunţat că au locuri disponibile pentru transferuri imediate, numărul total al acestor locuri libere fiind de 3.216. De asemenea, crearea hotspot-urilor în Grecia şi Italia înregistrează întârzieri, iar refugiaţii aflaţi în taberele din aceste ţări doresc la rândul lor să se stabilească în statele dezvoltate ale Europei, cele din estul continentului nefiind foarte atractive pentru ei.

Cu toate acestea, unii responsabili europeni, în special cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, insistă ca la nivelul Uniunii Europene să fie instituit şi un mecanism automat de cote obligatorii permanente pentru redistribuirea tuturor migranţilor care vor veni de acum înainte în UE.

Totuşi, Germania, Austria şi statele nordice au început să ia măsuri de limitare a fluxului migrator, cele mai importante vizând grăbirea expulzării celor cărora li s-a respins cererea de azil şi reducerea ajutoarelor sociale pentru migranţi. Suedia şi Austria au decis şi înăsprirea condiţiilor privind reîntregirea familiilor. Potrivit presei germane, dacă migranţii decid ulterior să-şi aducă şi familiile, atunci numărul lor ar putea creşte chiar şi de şapte ori.

De asemenea, statele aflate pe ruta balcanică au început din noiembrie să permită numai accesul refugiaţilor sirieni, irakieni şi afgani. În consecinţă, autorităţile greceşti - acuzate adesea că nu se achită de obligaţia de a proteja graniţa Schengen şi că nu respectă regulamentul de la Dublin, ce reglementează examinarea cererilor de azil în UE - se văd acum obligate să-i cazeze în tabere sau să-i repatrieze pe ceilalţi. Filtrarea acestui flux ilustrează noua tendinţă a Uniunii Europene de a controla fluxul migrator.

O problemă foarte delicată rămâne abordarea relaţiilor cu statele de origine şi de tranzit, acestea fiind de altfel la baza fenomenului migrator. Într-o intervenţie în faţa Parlamentului European la începutul lunii octombrie, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a afirmat că unele state din vecinătatea UE, pe care nu le-a numit, folosesc refugiaţii ca pe o armă într-un război hibrid pe care l-au pornit împotriva blocului comunitar cu scopul de a obţine favoruri din partea acestuia.

După îndelungi negocieri, la sfârşitul lunii noiembrie, UE a încheiat cu Turcia un acord prin care aceasta din urmă a promis să ia măsuri pentru a opri migranţii care-i tranzitează teritoriul, iar blocul comunitar s-a angajat în schimb să-i ofere un ajutor economic cu o valoare iniţială de 3 miliarde de euro destinat refugiaţilor aflaţi în Turcia, în special sirieni. UE a acceptat de asemenea să deblocheze procesul de aderare a Turciei la UE şi cel de liberalizare a vizelor pentru cetăţenii turci.

Comisia Europeană a propus, tot la solicitarea Germaniei, şi un mecanism de preluare voluntară de către statele UE a unor refugiaţi direct din Turcia, dar numai opt state (Germania, Austria, Olanda, Belgia, Suedia, Finlanda, Grecia şi Luxemburg) şi-au manifestat într-o anumită măsură disponibilitatea de a participa, iar Ankara le-a cerut să nu mai fie selective cu preluarea refugiaţilor, respectiv să nu-i aleagă doar pe cei educaţi sau pe cei creştini.

Totuşi, în pofida acordului semnat cu Turcia, în primele două săptămâni ulterioare încheierii înţelegerii numărul migranţilor care au debarcat în insulele greceşti s-a redus foarte puţin, doar cu circa o mie pe zi, diminuare ce poate fi pusă mai degrabă pe seama iernii decât pe eventuale măsuri luate de autorităţile turce.

De asemenea, UE a contribuit, alături de ONU, la intensificarea demersurilor pentru soluţionarea crizei din Libia, iar liderii celor două parlamente rivale din această ţară au acceptat să semneze un acord pentru instalarea unui guvern de uniune naţională.

Cât despre celelalte state africane, la summitul UE-Africa, desfăşurat în luna noiembrie în Malta, blocul comunitar le-a promis un ajutor valoare de 1,8 miliarde de euro, în încercarea de a le convinge să stăvilească afluxul de migranţi. Dar liderii africani nu s-au arătat foarte mulţumiţi de ofertă şi au cerut statelor europene să susţină migraţia legală.

În pofida acestor primi paşi către diminuarea fluxului migrator, executivul comunitar estimează că în următorii doi ani încă aproximativ trei milioane de migranţi vor ajunge în Europa.

Prin urmare, blocul comunitar se găseşte în faţa unei provocări fără precedent în istoria sa. Amploarea pe care a căpătat-o fenomenul migraţiei în anul 2015 a creat o sensibilitate deosebită în rândul opiniei publice europene, care se vede acum divizată între susţinătorii şi adversarii primirii refugiaţilor.

Resentimentele provocate în rândul unei părţi a populaţiei de afluxul de migranţi arabi, africani şi asiatici, majoritatea musulmani, are ca efect şi o ascensiune a formaţiunilor naţionaliste şi eurosceptice, aceste resentimente fiind recent amplificate şi de atacurile teroriste desfăşurate la Paris pe 13 noiembrie, cel puţin doi dintre teroriştii kamikaze care au acţionat în capitala Franţei venind din Siria cu valul de refugiaţi.

Astfel, în Austria, Partidul Libertăţii (FPO, de extremă-dreapta), a obţinut la alegerile regionale un scor fără precedent, de peste 30%, fiind foarte aproape să preia conducerea Vienei, deţinută de zeci de ani de social-democraţi.

În Polonia, partidul conservator naţionalist Lege şi Justiţie (PiS), condus de Jaroslaw Kaczynski - fratele geamăn al fostului preşedinte mort în 2010 în accidentul aviatic de la Smolensk - a obţinut majoritatea absolută la alegerile legislative şi a reuşit să-şi instaleze propriul guvern, despre care unii analişti afirmă că se îndreaptă spre modelul celui condus de premierul ungar Viktor Orban.

În Danemarca, populaţia a respins prin referendum o iniţiativă de aplicare parţială a deciziilor europene ce privesc Justiţia şi Afacerile Interne. Alături de Marea Britanie şi Irlanda, Danemarca beneficiază de aplicarea opţională a hotărârilor luate în Consiliul JAI, aşadar ele nu sunt obligate nici să accepte cotele obligatorii de refugiaţi.

Dar cea mai mare surpriză a venit din Franţa, unde Frontul Naţional (FN, de extremă-dreapta), condus de Marine Le Pen, a obţinut la alegerile regionale un rezultat istoric în primul tur, acest partid fiind votat de aproape 28% dintre participanţii la scrutin, iar ultimul sondaj arată că, dacă s-ar organiza alegeri prezidenţiale, Marine Le Pen ar ajunge în turul doi.

Şi în Germania sondajele evidenţiază o creştere a popularităţii formaţiunii de extremă-dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), acuzată adesea de autorităţile de la Berlin de numeroasele atacuri asupra taberelor de refugiaţi, deşi ministrul german de interne, Thomas de Maiziere, a admis că aproximativ două treimi dintre aceste atacuri sunt comise de persoane fără antecedente penale. În paralel, sondajele relevă o scădere a popularităţii cancelarului Merkel, politica ei privind migraţia fiind criticată şi de oficiali din coaliţia guvernamentală de la Berlin.

De asemenea, în Marea Britanie, unde cel târziu în anul 2017 se va desfăşura un referendum la care populaţia se va pronunţa asupra rămânerii în UE, premierul David Cameron a avertizat că afluxul de migranţi poate înclina balanţa votului în favoarea taberei care doreşte părăsirea blocului comunitar.

Acest referendum readuce în atenţie problema fundamentală a Uniunii Europene, şi anume disputa dintre cele două principale concepţii privind evoluţia blocului comunitar. De o parte este abordarea care susţine o Europă federalistă în care autoritatea guvernelor naţionale să fie cât mai mult diminuată în favoarea instituţiilor europene, iar de cealaltă parte consolidarea statelor naţionale şi a suveranităţii, eventual şi prin repatrierea către guvernele naţionale a unor atribuţii transferate instituţiilor europene.

Problema migraţiei nu poate lipsi din această dispută, iar impunerea de la Bruxelles şi/sau din unele cancelarii occidentale a unor decizii neagreate de opinia publică a unor state - chiar dacă uneori responsabilii acestora din urmă ar putea fi receptivi în faţa solicitărilor venite din partea altor lideri europeni - riscă să accentueze opţiunile favorabile partidelor eurosceptice, după cum a arătat exemplul alegerilor din Polonia. Pe de altă parte, chiar şi unele guverne favorabile adâncirii integrării europene pot lua hotărâri contrare acestei orientări de consolidare a blocului comunitar, cum a fost decizia privind reintroducerea controalelor la frontiere în spaţiul Schengen.

Dar probabil cel mai important test pentru UE în anii următori va fi integrarea migranţilor, pentru ca ei să nu devină o problemă socială, sau cel puţin nu una care să afecteze major finanţele publice. În primul rând, cei cărora li se acceptă cererea de azil trebuie să fie capabili să-şi găsească un loc de muncă şi să nu mai depindă de ajutoarele de la stat, de altfel foarte generoase în statele vest-europene. Angela Merkel a cerut companiilor germane să angajeze imigranţi, iar acestea au început să le ofere programe de formare profesională.

Totuşi, şefa guvernului de la Berlin a atras atenţia că imigranţii trebuie în mod obligatoriu să înveţe limba germană şi să accepte valorile germane, ea subliniind totodată că nu crede în multiculturalism. Angela Merkel a făcut astfel aluzie la exemplul negativ al Franţei, unde în perioada post-colonială s-au instalat circa cinci milioane de imigranţi musulmani veniţi din ţările Maghrebului. Aceştia nu au avut voinţa de a se integra în societatea franceză, mulţi dintre ei nu au manifestat interes să muncească, mulţumindu-se cu ajutoarele sociale, şi s-au grupat la periferiile marilor oraşe, unde au format adevărate enclave. Pe lângă povara economică pe care au creat-o pentru statul francez, aceşti imigranţi au devenit astfel uşor de recrutat de islamiştii radicali aflaţi în căutare de noi adepţi, o dovadă fiind atacurile teroriste de la Paris.

În cazul specific al Germaniei rămâne de văzut dacă migranţii musulmani vor dispuşi şi capabili să se integreze profesional într-o ţară cu o civilizaţie şi cu o cultură a muncii fundamental diferite de cele din ţările lor. Presa germană şi mediul de afaceri anticipează deja numeroase eşecuri la acest capitol, mai ales că în rândul solicitanţilor de azil există şi multe cazuri de analfabetism. Dar sunt totuşi şi numeroşi migranţi care manifestă o puternică determinare de a reuşi sau care au o calificare într-un anumit domeniu. O provocare similară se află în faţa celorlalte state vest-europene care şi-au deschis frontierele pentru migranţii extracomunitari mizând pe faptul că ei vor acoperi nevoile de pe piaţa muncii.

Cât despre ţările est-europene, pe lângă faptul că ele nu au vocaţia de a deveni societăţi multiculturale, cum sunt de exemplu Franţa sau Belgia, pe plan economic nici nu au aceeaşi nevoie de forţa de muncă a migranţilor, statele din estul Europei fiind ele însele furnizoare de lucrători pentru cele din vest. Astfel, şi românii care lucrează în vestul Europei ar putea fi afectaţi de concurenţa suplimentară pe care imigranţii extracomunitari o vor crea pe piaţa muncii. În Italia, de exemplu, există deja un mare număr de lucrători sezonieri africani în agricultură.

În ceea ce priveşte perspectiva pentru anul viitor, la Consiliul European din 17-18 decembrie s-a evocat mai ales obiectivul 'controlului' fluxului migrator, nu cel de oprire a lui, şi accelerarea implementării cotelor obligatorii, respinse în continuare de ţările Grupului de la Vişegrad (Ungaria, Cehia, Slovacia şi Polonia).

Prin urmare, cel mai probabil acest val migrator masiv va continua în anul 2016, iar efectele sale politice, economice şi sociale ar putea contribui într-o anumită măsură în anii următori la remodelarea arhitecturii Uniunii Europene, despre care Jean-Claude Juncker a declarat că trebuie regândită, întrucât nu toate statele pot merge cu aceeaşi viteză, preşedintele Comisiei Europene readucând astfel în dezbatere ideea unei Europe cu mai multe viteze. AGERPRES/(AS - autor: Sorin Popescu, editor: Karina Olteanu)