La 15 martie 1990, s-a înfiinţat, la Braşov, Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania (PUNRT). Preşedintele fondator a fost inginerul braşovean Constantin Ivasiuc. Din 16 iunie 1990 până la 17 noiembrie 1990, formaţiunea se va numi Partidul de Uniune Naţională a Românilor, pentru ca apoi să devină Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) până spre finalul anului 2000, potrivit lucrării ''România, date şi fapte. 1989-2009'' (editată de Agenţia Naţională de Presă AGERPRES, 2010).

În 1990, PUNR a fost membru al Alianţei pentru Unitatea Românilor (AUR), formată din organizaţii politice şi asociaţii civice.

La primele alegeri libere, din mai 1990, PUNR a obţinut 9 mandate de deputat (2,12% din voturile exprimate) şi două de senator (2,15% din voturi), toate mandatele fiind din Transilvania.

La Congresul Naţional din 16 iunie 1990 este desemnat preşedinte profesorul universitar Alexandru Crişan din Cluj-Napoca. La cel de-al doilea Congres Naţional din 16-17 noiembrie 1990 se schimbă titulatura, în Partidul Unităţii Naţionale Române, în urma fuziunii cu partidul Frontul Popular din Moldova, înfiinţat în ianuarie 1990, la Iaşi.

Din anul 1991, PUNR cunoaşte o creştere constantă în Transilvania, unde ajunge unul dintre primele partide politice, dar şi în spaţiul extracarpatic al ţării (Bucureşti, Constanţa, Buzău, Vrancea, Bacău, etc), notează "Dicţionarul partidelor şi coaliţiilor politice şi al uniunilor etnice din România", editat de Agenţia Naţională de Presă ROMPRES în 1993.

La primele alegeri locale, din 1992, PUNR a obţinut 1.535 de mandate de consilieri locali, 80 de consilieri judeţeni şi 96 de primari; într-o alianţă locală cu Partidul România Mare, a mai avut un consilier judeţean ales, formaţiunea apărând şi în mai multe coaliţii organizate în jurul FSN (Frontul Salvării Naţionale).

La Consiliul Naţional din Târgu Mureş din 11 iulie 1992, este desemnat drept candidat al PUNR la preşedinţia României, Gheorghe Funar.

Procentul obţinut de PUNR la alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 a fost de 7,72% din voturile valabil exprimate pentru Camera Deputaţilor şi 8,12% din voturile pentru Senat. Partidul a trimis în Parlamentul României 14 senatori şi 30 de deputaţi printre care şi exponenţi ai electoratului din Muntenia şi Moldova, nu numai din Transilvania. La alegerile prezidenţiale din septembrie 1992, Gheorghe Funar a strâns 1.294.388 de voturi favorabile (10,88% din voturi şi locul trei în ierarhia candidaţilor). Funar a fost ales ca preşedinte al PUNR la 17 octombrie 1992.

Pe 18 august 1994, PUNR intră în coaliţia guvernamentală, alături de Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), cu patru miniştri: Valeriu Tabără - ministru al Agriculturii, Gavril Iosif Chiuzbaian - ministrul Justiţiei, Aurel Novac - ministru al Transporturilor şi Ioan Turicu (apoi Ovidiu Ioan Muntean) - ministru al Telecomunicaţiilor. PUNR a avut astfel responsabilităţi în eşalonul al doilea în 1992-1996 şi a susţinut tot atunci câţiva miniştri independenţi, menţionează politologul Cristian Preda în studiul "Partide, voturi şi mandate la alegerile din România (1990-2012) - "Social Science Open Acces Repository" (SSOAR), 2013.

La alegerile locale din vara lui 1996, PUNR a obţinut 2.044 de poziţii în consiliile locale, 90 în consiliile judeţene şi 147 de posturi de primar. La 3 noiembrie 1996, PUNR a înregistrat un regres faţă de rezultatul precedent al alegerilor, obţinând numai 4,36% din voturile pentru Camera Deputaţilor şi 4,22% pentru Senat (18 deputaţi şi şapte senatori). Aflat la a doua candidatură la alegerile prezidenţiale, Gheorghe Funar a obţinut numai 3,22% din voturi pentru funcţia de preşedinte al ţării.

Depunerea candidaturii la preşedinţia României a lui Gheorghe Funar (1996)

Foto: (c) EGEN ENACHESCU/Arhiva istorică AGERPRES

La Convenţia Naţională din 22 martie 1997, Valeriu Tabără a fost ales preşedinte al PUNR, iar Gheorghe Funar a fost numit vicepreşedinte. Ca urmare a contestării noii conduceri, Gheorghe Funar a fost exclus din partid de către Consiliul Naţional din 4 noiembrie 1997.

Înainte de alegerile din noiembrie 2000, în luna septembrie a aceluiaşi an, PUNR a fuzionat cu Partidul Naţional Român (PNR), formând Alianţa Naţională (PUNR+PNR), care însă a realizat un scor electoral sub orice aşteptări la alegeri. În 2000, la locale PUNR a câştigat 869 de mandate de consilieri locali, 37 de consilieri judeţeni şi 47 de posturi de primar; tot atunci, formaţiunea a participat la Alianţa Electorală PDSR-PUNR Covasna şi la Alianţa Electorală PDSR-PUNR-PNR Sfântu Gheorghe.

Alianţa Naţională (PUNR+PNR) s-a dizolvat la 23 iunie 2001, atunci când PUNR s-a retras din coaliţie pentru a se refonda, PNR fuzionând apoi cu Partidul Democrat, arată studiul "Partide, voturi şi mandate la alegerile din România (1990-2012).

În decembrie 2001, PUNR a fost reînfiinţat ca partid, sub numele de Partidul Unităţii Naţiunii Române. În ianuarie 2002, generalul Mircea Chelaru a devenit membru al PUNR, Consiliul Naţional din 15 martie acelaşi an confirmându-l ca preşedinte al PUNR. La Congresul din 11 mai 2002 a fost adoptat un nou statut şi program al partidului şi schimbarea denumirii partidului în Partidul Unităţii Naţiunii Române.

Conferinţa Organizaţiei PUNR Bucureşti, cu prilejul căreia a fost lansată candidatura pentru Primăria Generală a Capitalei. În imagine: Mircea Chelaru, preşedintele partidului şi candidat al PUNR pentru Primăria Generală (2004)

Foto: (c) ANGELO BREZOIANU/AGERPRES FOTO

În alegerile locale din 2004, PUNR a înregistrat cel mai slab scor electoral de la înfiinţarea sa, obţinând numai 383 de mandate de consilieri locali, 3 de consilieri judeţeni şi 14 de primar. La scrutinul general din 2004, PUNR a reuşit să strângă abia 53.222 de voturi la Camera Deputaţilor (0,52%) şi 56.414 de voturi la Senat (0,55%).

Pe 12 februarie 2006, PUNR a fuzionat prin absorbţie cu Partidul Conservator (PC), Mircea Chelaru devenind vicepreşedinte al PC. Din februarie 2005 până în februarie 2006, unele filiale PUNR au fost absorbite de Partidul Democrat, sub influenţa fostului lider Valeriu Tabără (trecut la PD).

În anii '90, PUNR se descria ca fiind o organizaţie politică a cetăţenilor români, indiferent de rasă, etnie, religie, sex, poziţie socială etc, menită să asigure participarea membrilor săi la viaţa politică a României, în scopul împlinirii idealurilor nobile de libertate, democraţie, pace, unitate naţională, demnitate şi prosperitate ale poporului român, bazându-se pe înaltele virtuţi ale românilor de pretutindeni (art. 1 din Statut). PUNR era organizat pe baza criteriului teritorial (art. 24 din Statut), cu filiale la nivelul judeţelor şi Capitalei; subfiliale la nivelul municipiilor, oraşelor, sectoarelor Capitalei sau unor zone rurale. Organele de conducere şi control ale partidului erau: a) la nivel central: Convenţia Naţională, Consiliul Naţional, Biroul Permanent, Comisia Naţională de Cenzori; b) la nivelul filialelor: Conferinţa, Consiliul, Biroul judeţean, Comisia de Cenzori. Organul suprem de conducere al PUNR era Convenţia Naţională, formată din delegaţii aleşi ai filialelor, deputaţi şi senatorii partidului, care se întrunea la doi ani, Convenţiile Naţionale Extraordinare fiind convocate ori de câte ori era nevoie.

"Dicţionarul partidelor şi coaliţiilor politice şi al uniunilor etnice din România" menţiona că deviza PUNR era "Concordie, toleranţă, legalitate, muncă, demnitate şi credinţă în Dumnezeu". Semnul electoral era sigla "VR" în interiorul conturului ţării. Între doctrinele economice, PUNR accepta neoliberalismul clasic românesc, regândit şi adaptat la situaţia concretă din România sfârşitului de mileniu II. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Mariana Zbora-Ciurel)