Nume mari din lumea artistică au acordat, în anul 2017, interviuri în care au vorbit, răsfoind fotografii din arhiva AGERPRES, despre momente ale carierei lor, dar şi despre momente emoţionante din viaţa personală.

Ovidiu Lipan Ţăndărică

Sursa foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

"Am avut şansa să mă nasc la Iaşi, într-o familie deosebită. Mama mea era o femeie frumoasă, brunetă cu ochi verzi, plină de viaţă, foarte volubilă, un om special. Iar tatăl meu se trage dintr-o familie de austrieci, care avea rădăcini de graf. De aceea, eu îmi spuneam că sunt baron 'von Habenicht', care nu are nimic. Am crescut în familia asta cumva... fără tată. Pentru că eu l-am cunoscut pe la trei-patru ani. El a avut o afinitate pentru mişcarea legionară, a fost închis şi m-a văzut după ce mă născusem. A început o acţiune foarte interesantă, că a trebuit să decid de mic, unde vreau să rămân, la bunici cu mama, sau cu el. Şi sigur că am vrut să rămân la bunici cu mama, pentru că acolo mă simţeam cel mai liber şi îmi făceau toate plăcerile. Poate dacă rămâneam la el făceam medicină şi ieşeam un medic foarte bun. Asta şi-a dorit el. (...) Nu ştiu de ce, dar nu m-am apropiat de vioară, cu toate că acum îmi place foarte mult. Am prieteni muzicieni pe care îi apreciez foarte mult. Eu eram mai mult cu percuţia, cu ritmul, am simţit că acolo este vocaţia mea. Şi cântam cu ei. Unii cântau la saxofon, la acordeon, făceam formaţii mici pe la nouă ani, deja. (...) Nancy Brandes, care pentru mine este 'vinovatul fără vină', m-a propulsat în lumea muzicii. A fost, de fapt, viteza 1, care e foarte importantă. După aceea, cum se spune, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă. Dacă nu te preocupă în continuare, degeaba. Mulţi colegi de-ai mei s-au lăsat de muzică pe parcurs. Numai că eu am avut nebunia asta să continui şi mi s-au deschis anumite căi de a percepe, am început să şi compun muzică. (...) Eram într-un turneu cu Phoenix şi am spus: 'hai, măi, să vedem cum facem, ce facem, mă caută şi armata, e o nebunie întreagă'. Nu primisem niciodată viză. Niciunul dintre noi nu ar fi rămas în străinătate, dacă ni s-ar fi dat drumul cum li s-a dat altor artişti. Dar nu ştiu care a fost motivul, cred că trebuia să 'dăm cu pixul', să scriem ceva sau în paralel să mai facem o acţiune. Noi eram mai ciudaţi, mai răzvrătiţi pe undeva. Eram controversaţi, în orice caz, între cultură şi anti-politic. Ne-am deschis un drum, dar, la un moment dat, am fost şi interzişi, parcă am fi fost un pericol. (...) În iunie 2017 se împlinesc 40 de ani de când am plecat, ascunşi în boxe. Imediat cum am ajuns acolo am avut senzaţia că trăiesc într-o închisoare spirituală de libertate. Nu aveam contact, şi nemţii sunt închişi. Impresiile erau diferite, se formau democratic, erau suspicioşi în ce ne privea, noi venind din România, o ţară comunistă. Sigur că au venit mulţi, cu fel de fel de oferte de la ziar, de la Stern, de la Bild Zeitung, ca să le povestim cum e în România. Dar niciunul dintre noi nu a dat curs acestei provocări. Dimpotrivă, am vorbit întotdeauna frumos despre România, iar pe mine dorul de ţară m-a rupt. Poate că şi de aceea acum trăiesc în România. Eu am revenit şi am dat un interviu în care spuneam că 45 de secunde fericite din viaţa mea sunt când mă trezesc dimineaţa şi văd că sunt în România şi mă bucur de viaţa pe care o duc în continuare, cu toate bunele şi relele. 'Mănâncă hrana din locul în care te-ai născut ca să-ţi fie bine', cum se zice. Aşa şi mie, aerul şi toată atmosfera asta îmi fac bine şi-mi deschid nişte canale de creaţie extraordinare. În plus, sunt mulţumit sufleteşte. (...) Eu mă înţeleg cu toată lumea, iar combinaţiile astea devin din ce în ce mai interesante stilistic. E vorba de stiluri care se întrepătrund. Se cântă operă cu pop, de exemplu. Este interesant că nu se stagnează. Problema e că nu se finanţează mult cultura.. e mare păcat pentru că aici este esenţa unei naţiuni. Cultura, dacă o promovezi şi ajunge să fie cunoscută, este primul pas de a te deschide spre lume".

Călin Goia

Sursa foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

"La 'Şcoala vedetelor' au fost trei ani foarte plini. Ne-am întâlnit anul trecut, în 2016. Am încercat să ne adunăm cât mai mulţi, pentru că unii sunt plecaţi în străinătate, alţii îşi continuă activitatea aici, s-au lăsat de muzică şi lucrează doar în televiziune sau în alte domenii. Au fost ca nişte ani de liceu. Cei patru ani de liceu sunt foarte intenşi, îţi faci prietenii pentru o viaţă, trăieşti multe momente pe care nu le uiţi niciodată. S-au întâmplat foarte multe lucruri într-o perioadă atât de scurtă şi la o vârstă... aveam toţi între 17 şi 22 de ani, ceva de genul acesta, adică perioada celor mai frumoşi ani. A fost o emisiune încununată de mult succes, cu turnee prin ţară, cu spectacole în aer liber - pieţe arhipline prin oraşe - sau în săli la care se spărgeau uşile ca să mai prinzi un loc. Cred că a fost o idee extraordinară a lui Titus Munteanu, care a schimbat cumva peisajul muzical. (...) Eram 20 de copii, cântam pe rând, ne sprijineam unul pe celălalt, nu era niciodată niciunul dintre noi singur. Şi puteam să depăşim mai uşor emoţiile, nu aveam presiunea unui întreg concert în spate. După aceea, în 1998, când am intrat în Voltaj, s-au schimbat lucrurile, pentru că acolo eram 'frontman' într-o trupă şi trebuia să ţin publicul în mână. Colegii mă acompaniau cu instrumentele, dar trebuia ca eu să fac restul lucrurilor. (...) Eu îmi doream încă din 'Şcoala Vedetelor' să mă rad pe cap. Dar nu cadra foarte bine cu emisiunea, aşa că am fost nevoit să rămân aşa. Iar la nici o lună de când am intrat în Voltaj, am adoptat acest look. Ştiu şi când mi-am făcut 'freza' asta. Exact la meciul România - Tunisia, la Campionatul Mondial din 1998. Eram deja calificaţi, trecuserăm de grupe. Mă uitam la meci, nu prea era interesant, şi am zis că mă duc să mă rad pe cap. Atunci mi-am făcut 'freza' asta pe care nu am mai abandonat-o. Acum şi să vreau să mai am plete, nu mai am cum să mi le las. (...) Dacă nu începem, fiecare dintre noi, să avem o atitudine normală ca să ne schimbăm, nu avem cum să aşteptăm ca lumea să se schimbe în bine nefăcând niciun pas în direcţia pe care ne-o dorim. Adică fiecare, dacă-şi doreşte schimbarea într-o direcţie, ar trebui să facă el, în primul rând, paşii respectivi. (...) După lansarea site-ului 'De la capăt', am primit foarte multe mesaje de la persoane care doreau să ajute. Spre exemplu, de la oameni din Germania, care aveau haine şi doreau să ajungă la nişte copii. Iar asociaţiile non-profit cu care colaborăm, cum ar fi 'World Vision Romania', sau 'Habitat for Humanity', sau 'Salvaţi Copiii' nu au o vizibilitate atât de mare cum o avem noi. Şi atunci ne-au spus că orice program sprijinit de o persoană publică pentru ei contează enorm, devin mai vizibili şi, ca atare, implicarea oamenilor în acel program e mai mare. (...). La 'Habitat for Humanity', de exemplu, am făcut şi voluntariat. Pentru că şi asta e o chestie importantă, de educaţie, să faci acţiuni de voluntariat. Am fost şi am pus parchet, am făcut mortar, pentru că asociaţia respectivă construieşte case. Şi am lucrat împreună cu familiile care vor folosi locuinţele, cu alţi voluntari. Asociaţia pune materialele la dispoziţie, dar munca în sine e făcută de toată lumea. E o chestie foarte frumoasă şi am participat la vreo trei şantiere până acum. (...) Eu şi colegii din Voltaj suntem axaţi pe mai multe direcţii cu planurile profesionale, în sensul că şcoala noastră de muzică pregăteşte un imn. Mai precis, am compus un imn pentru Voltaj Academy, care este deschisă şi în Bucureşti şi în Cluj, şi vrem ca prin intermediul acestui imn să unim cele două şcoli şi să iasă o producţie foarte mişto. (...) Proiectul 'De la capăt' merge mai departe. Trebuie să-l împrospătăm şi să readucem în atenţie această problemă până în momentul în care se va rezolva şi va ajunge să nu mai fie un fenomen atât de negativ. Până atunci, vom fi alături de aceşti copii şi vom mediatiza cauza lor cât putem de mult".

Horia Moculescu

Sursa foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

"Tuturor le tremura fundul de momentul în care va veni cenzura. Şi într-o zi ne cheamă Titus Munteanu şi ne dă un text imbecil, total imbecil, care nu avea niciun haz. I-am spus lui Tudor Vornicu, care semna programele de Revelion: 'Tudore, nu ar râde nici o curcă'. 'Băi, nu am ce să fac. Dacă ăsta e textul şi vine cu aprobarea...'. Eram supărat, pentru că se putea face ceva mult mai bine. Şi îi spun lui Titus: 'Lasă-ne să facem şi noi o ediţie, ca să zic aşa, cum am vrea-o noi, ca să râdem, să ne bucurăm'. Şi el îmi răspunde: 'Horia, cine o să ne lase să ne jucăm?'. Iar eu i-am replicat: 'Titus, nu au cum să ne lase, dacă nu au văzut. Din capul locului noi nu le oferim nimic de râs'. Şi erau aşa: Mihai Dumbravă, Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Marius Ţeicu, Mihai Constantinescu şi eu. Am făcut o ediţie, aşa, pe gustul nostru. I-am furat lui Ţeicu pianul şi am plecat cu el, l-am plimbat pe Cristinoiu cu un soclu de cameră de filmat. El fiind mic de înălţime, stătea cu camera în mână, după care l-am luat fără soclu, direct în braţe. A fost o joacă extraordinară. Râdea Tudor de se prăpădea. Şi vine cenzura, vizionarea cu Dumitru Popescu 'Dumnezeu', care era tot timpul încruntat şi ciufut. Se dă filmarea oficială, se termină şi-i spune lui Vornicu: 'Domnule Tudor Vornicu, nu am zâmbit niciodată'. La care Titus are curaj şi îi spune: 'Tovarăşul Dumitru Popescu, permiteţi? Noi mai avem o versiune, dar aşa, mai libertină'. 'Ia să o văd'. Domnule, i-a plăcut la nebunie. Ne-a felicitat, ne-a chemat, i-a spus lui Ceauşescu să se uite. Răul era în noi, răul nu era neapărat în ei sau restul lumii. Pentru că nouă ne era teamă să spunem ceea ce gândim. (...) Îmi amintesc că eram co-părtaş la o emisiune de sâmbătă după-amiază. Eram cu Tudor Vornicu, Cristian Ţopescu şi Catinca Ralea, fata lui Mihai Ralea. Şi într-o zi îi spun lui Vornicu să-l lăsăm pe Aurelian Andreescu să cânte o piesă extraordinară, încă se putea cânta în limbă străină. Şi spune: 'Da, dar vreau s-o ascult'. Vine în studioul muzical şi-l pun pe Andreescu să cânte 'Hey Jude'. La un moment dat, în partea a treia a piesei, este un strigăt. Eu am aşteptat şi, când a venit momentul de urlet, am strigat: 'Tudore, fii atent aici'. Şi a trecut fără să-l audă. Eram în studio, în direct şi urma să dea înregistrarea din studioul muzical. Iar la momentul urletului, Vornicu s-a întors spre mine şi mi-a spus: 'Te omor! Te omor cu mâna mea! Ne dau ăştia afară'. Pentru că noi aveam o problemă foarte mare. La fiecare emisiune de varietăţi sau la meci de fotbal exista o emisiune de rezervă pentru 'tovarăşa', care nu suporta fotbalul şi muzica uşoară. Şi trebuia să dăm un recital Enrico Macias, păstrat special, şi 'De ce m-aţi dus de lângă voi' special pentru Ceauşescu. Astea erau rezervele. Noi aşteptam cu sufletul la gură să sune ăia de la Comitetul Central să ne spună să schimbăm. Dar nu am schimbat, le-a plăcut şi lor. (...) Hai să-ţi spun ceva, o mostră unicat în istoria muzicii uşoare româneşti. Mă duc la festival la Braşov unde există un compozitor extraordinar de talentat. Dar pe cât de talentat, pe atât de puturos este. Dan Pavelescu. Mă duc, mă invită acasă, stăm, ia chitara şi-mi cântă o piesă neterminată, dar o splendoare. Şi îl întreb: 'Dane, de ce nu o dai la Mamaia?'. 'Hai, măi, crezi tu că intră aşa ceva la Mamaia?', spune el. 'Da! Du-o la Mamaia că este lipsă de piese frumoase'. Peste vreo lună şi jumătate mă trezesc cu el la uşă, noi fiind prieteni de familie: 'Domnule, mi-a intrat piesa'. 'Normal. Mi-au intrat şi mie două piese', i-am răspuns. 'La tine e normal, dar mie să-mi intre piesa aia de care ai spus?!', zice el. 'Da, pentru că este splendidă'. 'Dar nu are cine să mi-o cânte', spune el. 'Să vorbim cu Cotabiţă', răspund. Vorbim cu Cotabiţă, dar nu putea, că avea trei piese în concurs. Am vrut să o cânte Romcescu, dar nici el nu putea. Vine cu fosta mea nevastă şi ea-mi spune: 'Am vorbit noi doi să i-o cânţi tu. Numai tu poţi să-i pui piesa în valoare'. 'Măi, eu am două piese în concurs, în calitate de compozitor. Mă concurez pe mine', am spus. 'Nu se poate altfel. Nu are cine să-i cânte piesa asta aşa frumoasă decât tu', mi-a zis ea. Şi m-am dus pe scenă la Mamaia, am cântat şi am luat trofeul pentru el. Piesa este un vis, se numeşte 'E toamnă în septembrie'. Şi am râs de ne-am prăpădit, că aşa se fracturează un compozitor. Dar evenimentul este unicat în istoria muzicii româneşti".

Mirabela Dauer

Sursa foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

"Prietenia cu Dan Spătaru a fost superbă. Şi foarte lungă, o viaţă. Practic am cam fost singurul om care cât de cât a fost alături de el când s-a îmbolnăvit. El cu Cornel Constantiniu şi cu Aurelian Andreescu mi-au pus porecla 'Piticot'. (...) Gabi Dorobanţu e un om minunat, dar o figură! Hai să-ţi spun ce mi-a făcut Gabi Dorobanţu! Acum, recent, eram cu el în turneu prin ţară, iar la un moment dat, în timp ce eram la masă şi vorbeam, îi sună telefonul. Răspunde, se ridică şi-mi spune: 'Mă sună una de la o televiziune, vin imediat'. De fapt, îl sunase producătoarea mea, care pregătea o emisiune aniversară pentru mine, iar Gabi trebuia să se filmeze cu telefonul în timp ce îmi făcea o urare, filmarea urmând a fi difuzată în emisiune. Deci el a plecat de lângă mine să-mi pregătească surpriza. (...) Am făcut turnee şi cu folkişti, cu Vasile Şeicaru şi Hruşcă, am cântat în trio piesa 'Dimineţi cu ferestre deschise'... Piesa aia a fost compusă într-un turneu! George Ţărnea prezenta spectacolul, iar piesa a început să fie compusă la Sala sporturilor de la Râmnicu Vâlcea şi s-a terminat la Focşani, la hotel. Muzică, text, tot, scrise pe drum. Superbă piesă! (...) Suntem foarte mulţi artişti în zodia Racului - eu, Maria Dragomiroiu, Şeicaru, Margareta Pâslaru, Angela Similea, Iordăchoaie, Anastasia Lazariuc, Pepe. (...) Când mergem să cântăm românilor din afara ţării, ne adulează, sunt fericiţi! Ei te 'taxează' dacă nu le place. Eu merg în afara ţării din 1990, am plecat în America prima oară cu Horia Moculescu, cu trupă. De atunci, aproape în fiecare an m-am dus. Acum, de curând, am făcut o pauză. Am fost anul trecut după o pauză de patru ani. Şi nu s-au plictisit românii de acolo, vin tot atât de mulţi, sunt tot atât de încântaţi să ne asculte piesele. Eu mă duc şi cu piesele mele vechi, dar şi cu piese noi. Ei nu pot veni aici să-mi asculte piesele noi şi atunci mă duc eu la ei să le prezint".

Luminiţa Anghel

Sursa foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES FOTO

"Am avut câteva momente în viaţă de inconştienţă a vârstei, când ziceam 'mă duc şi câştig', pentru că aşa am simţit. Aşa a fost la Mamaia în 1993. Pe compozitor îl chema Lucian Blaga, iar pe textiera piesei o chema Monica Topârceanu, fără nicio legătură cu marii poeţi Blaga şi Topârceanu. I-am cerut să-mi scrie o piesă şi i-am spus că mergem la Mamaia cu ea şi că îi promit că vom câştiga. Eu nu mă bazam pe nimeni, nu aveam relaţii, nu făceam parte din niciun fel de gaşcă, nu veneam din familie de muzicieni, dar am câştigat trofeul în 1993 cu piesa asta. (...) Mi-aduc aminte că am supărat multă lume atunci, pentru că eu eram nimeni, compozitorul - nimeni, textierul - nimeni şi veneam noi şi dădeam la o parte nişte nume mari. La momentul respectiv, la Mamaia câştigau, pe rând, marii compozitori. Şi noi am dat la o parte la momentul respectiv un interpret deja consacrat, Aurelian Temişan, cu o piesă a lui Temistocle Popa, am venit noi, necunoscuţii, şi am luat trofeul. (...) E o amintire foarte frumoasă Cerbul de Aur din 2001, acolo mi s-a permis pentru prima oară în istoria participărilor noastre la Cerb, să cânt în limba franceză. Am cântat piesa 'Je t'aime', eu văzusem o interpretare a Larei Fabian pe MCM, m-am îndrăgostit de piesă, eram în sufrageria din casa părintească atunci când am văzut piesa la televizor şi am zis că trebuie s-o cânt. Am făcut rost de piesă, am învăţat-o, şi am câştigat locul întâi şi premiul de popularitate în anul acela, am luat nota maximă. (...) Piesa 'Let Me Try' a fost scrisă de Cristian Faur la un moment dat, special pentru Eurovision, şi peste tot pe unde o puneam să fie ascultată, înainte de a stabili colaborarea cu Sistem, ni se spunea 'Nu aveţi şanse...'. Eram la el în studio, undeva pe lângă Bucur Obor, ne-am gândit cum să facem ca spectacolul pe care îl putem oferi cu piesa respectivă să treacă mai departe de juriul selecţiei naţionale, pentru că noi în anul acela ne băteam cu un nume mare, care venea cu un trust de presă în spate, Loredana, cu o piesă care ulterior a devenit hit pe posturile radio. A fost ideea mea să-i sunăm pe băieţii de la Sistem, erau pe val la vremea aceea, dar nu şi-au dat acceptul imediat. Am vorbit cu liderul, cu Zoli, şi a spus că teoretic nu sunt interesaţi, că nu e genul lor de festival, ne-au cerut răgaz de gândire patru zile şi tot atât a durat până când au zis da, pe considerentul că nu aveau în CV-ul lor o astfel de bifare. Şi cred că până la urmă au fost mulţumiţi că au zis da, pentru că nici ei nu se aşteptau la un asemenea succes, la juriu şi la public, pentru că noi am strâns un număr de voturi covârşitor. (...) Nu erau bani şi butoaiele au fost transportate de consulatul României la Kiev, aşa erau vremurile, dar probabil tocmai de aceea am venit pe o poziţie atât de bună, noi am fost cuminţi, modeşti, am avut cei mai mulţi ziarişti prezenţi la conferinţele de presă... La noi erau cu o sută în plus faţă de restul ţărilor. Eram foarte prietenoşi, veseli tot timpul, gaşca era super, am rămas prieteni. (...) Când eram tânără am fost şocată de modestia lui Michael Bolton, care era invitat în emisiunea celebră a lui Jay Leno. A fost pus să cânte, aşa, stând pe scaun, 'Nessun dorma' ca şi cum ar fi băut un pahar cu apă. Am zis 'Doamne, ce bine ar fi să fie şi românii aşa', pentru că eu eram la început de drum şi mă învârteam în lumea asta, ştim cu câtă uşurinţă oamenii îţi închideau uşa în nas sau îţi vorbeau de sus. (...) Uite, am o amintire frumoasă în care Dida Drăgan a venit la mine în '97, când eu eram nimeni - au durat mulţi ani de la acel moment până să primesc recunoaşterea naţională a publicului, abia în 2001, după Cerbul de Aur lumea a zis 'Da, asta e! Are voce, cânta bine!' - a îngenuncheat şi mi-a pupat mâna".

Ovidiu Komornyik

Sursa foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

"Eu nu am câştigat nimic în 1990, la Mamaia, atunci era o perioadă în care limita de vârstă era 25 de ani. După 25 de ani nu mai puteai să participi, şi atunci argumentul juriului a fost 'lasă, că tu mai poţi veni şi la anul, dar ceilalţi depăşesc vârsta şi nu mai pot să participe', iar anul următor a fost anul meu. (...) În 2001, tot la Mamaia, am cântat piesa care m-a şi propulsat - 'Te-am trădat'. Of, Doamne! E foarte bine că avem amintiri, pe astea nu ţi le poate lua nimeni. Şi de multe ori, chiar dacă nu e indicat să te întorci în timp, te încarcă lucrurile frumoase pe care le-ai făcut şi trăit. (...) În 2005 am început colaborarea cu Angela Similea, "Lumea mea" este primul album pe care l-am scos la casa mea de discuri, disc care la vremea aia a făcut nebunie mare, s-a vândut în peste 800 de mii de exemplare, eu i-am scris atunci Angelei vreo 7-8 cântece şi am luat piese noi şi de la oamenii dragi cu care ea a colaborat toată viaţa - de la Marius Ţeicu, Marcel Dragomir, Viorel Gavrilă -, le-am orchestrat noi şi a ieşit o treabă foarte bună, discul acesta a fost aducerea Angelei pe locul pe care ea trebuia să fie. Avusese o pauză destul de lungă, şi-a crescut nepoţii şi s-a bucurat de clipele minunate pe care i le-au oferit cei doi nepoţi şi cu albumul acesta a revenit exact de unde plecase. (...) Vezi cum e omul? Eu n-am prea tânjit după premii, pentru mine cel mai mare premiu a fost succesul la public. Dacă publicul aplaudă ceea ce cânt, e cel mai mare trofeu. Nici n-aş putea spune că am fost un răsfăţat al premiilor, întotdeauna am fost pe locul 1, locul 2, dar niciodată nu am primit Marele trofeu. Dar istoria a demonstrat că aceia care au fost pe locul 1 sau 2 au făcut carieră, mă refer acum la Mirabela Dauer, care spunea că ea mereu a luat locul 2 la Mamaia! (...) Prin albumele pe care le-am produs, mulţi colegi au revenit în atenţia publicului şi m-am bucurat enorm, chiar dacă a fost o muncă enormă să reorchestrezi, să readuci muzica românească în atenţia publicului, pentru că după 1990 a început un declin, afişat mai mult de organizatorii de emisiuni tv şi radio, noi nu ne mai găseam locul. Dar sunt convins că aceia care au nevoie de muzica noastră ştiu unde să ne găsească. (...) Cu Laura Stoica am avut o prietenie foarte frumoasă... Am fost cu Laura la preselecţii la Mamaia din '86, luam toate preselecţiile, toate etapele, toate minunile, dar nu ajungeam în finală. În '89 nu am mai participat, iar în '90 am zis 'hai să mergem'. Nu am mai spus acasă că plec, atunci eram angajat de Teatrul din Deva, mamei i-am spus că merg la o înregistrare la Bucureşti. Din peste 500 am rămas 10 şi ne pregătea Marius Ţeicu pe mine şi pe Laura. Stăteam pe undeva prin centru, nu pot spune că nu aveam bani, dar eu, fiind ardelean, eram mai chibzuit, puneam bani de-o parte, mă gândeam câte zile mai stăm, să ne ajungă pentru mâncare. Laura voia să-şi cumpere tot felul de lucruri şi-mi zicea 'dă-mi bani împrumut, că ţi-i dau când primesc de la mama'. 'Îţi dau, dar pe urmă ce ne facem, că nu mai avem de mâncare?', spuneam eu. Mă rog, i-am dat, apoi a venit mama ei şi i-a adus bani, mi-a dat datoria şi iar a rămas fără bani. Un moment amuzant a fost când ne-am dus la televiziune, unde ne pregătea Aurora Andronache. De dimineaţa până la 12 cântam într-una iar la 12 aveam pauza de masă. Eu cu Laura stăteam în studio. Ne vede Aurora şi ne întreabă: 'ce-i cu voi, de ce nu mergeţi să mâncaţi?'. 'Păi că nu ne e foame', spune Laura. Eu când am văzut discuţia, de ruşine m-am ridicat şi am plecat. Aurora zice: 'Vino, Laura, să-ţi dau bani, că sigur n-ai'. 'Dar nici Ovidiu n-are bani', a spus Laura. Şi ne-a dat bani să mâncăm Aurora, e un om minunat care a ajutat foarte multă lume, am făcut lucruri foarte frumoase în Televiziunea Română. Revenind la întâmplare, am dat telefon să-mi trimită bani de acasă, mi-au trimis şi a doua zi ne-am dus să-i dăm Aurorei banii înapoi. (...) Cu cât ne maturizăm, vezi că nu mai poţi lega prietenii care să dureze, e greu să-ţi mai deschizi sufletul acum. Cineva spunea că în orice prietenie e un interes, la început nu am crezut, dar mi-am dat apoi seama că e adevărat".

Andrei Păunescu

Sursa foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO

"Eu nu ştiam să cânt în 1979 la chitară, aveam nouă ani şi jumătate, şi am cântat piesa 'Lumea de mâine' a lui Ion Zubaşcu şi m-a acompaniat la chitară chiar Evandro Rossetti. Este acelaşi în spectacol în care a debutat, cum spuneam, Mircea Rusu, dar după aceea a mai ajuns în 1984, meteoric, şi cu asta s-a terminat colaborarea lui la Cenaclu.(...) Cenaclul Flacăra nu era o echipă de folk. Cenaclul era un ansamblu de oameni care aveau de spus ceva. Se cânta folk, se cânta rock, se cânta muzică progresivă, se cânta muzică populară. Gândeşte-te că Adrian Păunescu l-a prezentat prima dată la televizor pe Grigore Leşe, la emisiunea lui din 1979, mi se pare. A fost şi Corul Madrigal acolo. Cenaclul Flacăra a fost şi scenă pentru expoziţii de pictură, pentru poezie, de exemplu. (...) Ideea lui Adrian Păunescu de a sta la o masă în timpul spectacolelor a apărut pur şi simplu din comoditate. El făcea lucrurile şi serios, şi profund şi foarte comod. Nu-i plăcea stilul băţos european, se molipsise de lejeritatea actului de cultură în America, în 1970-1971, şi văzuse că nu contează forma şi tiparele aşa-zis culturale care erau la putere şi în producţiile de tip sovietic, dar şi în Europa occidentală, unde formele şi rigiditatea dominau Anglia, Franţa, Germania. Îşi punea masa tocmai ca să aibă pe ce să îşi sprijine coatele, să îşi ţină cărţile. De-aia nu suporta când i se punea câte o măsuţă de protocol în faţă. El spunea: 'Nu, eu vreau să stau aici, lejer, să am pe ce mă sprijini'. Îşi făcea singur micul confort ca să poată crea lucrurile importante.(...) Cenaclul Flacăra a început în 1973 şi s-a terminat la 1 august 2010, atât timp cât a fost Adrian Păunescu pe scenă cu oricine altcineva. Iar ce facem noi după este 'Remember Cenaclul Flacăra', este spiritul Cenaclul Flacăra." AGERPRES/(autor - Marina Bădulescu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Ada Vîlceanu)