Săpăturile arheologice efectuate în arealele comunelor Balaciu (la Piscu Crăsanilor), Gheorghe Doja, Movila ş.a. au scos la iveală numeroase vestigii neolitice, aparţinând Culturii Boian (mileniul IV î.Hr.). Din a doua perioadă a Epocii fierului (La Tene, secolele III-I î.Hr.) au fost identificate urmele unei aşezări geto-dacice, fortificată cu val de pământ (pe teritoriul satului Crăsanii de Sus), în care s-a găsit un bogat material aparţinând civilizaţiei dace (ceramică cenuşie lustruită, modelată la roată), precum şi obiecte elenistice de import (amfore, opaiţe, fibule, un candelabru din bronz ş.a.).

Aşezarea se pare că a fost distrusă, în anii 11-12, de Sextus Aelius Catus, în timpul unei expediţii a armatelor romane. În anul 335 î.Hr., Alexandru Macedon întreprinde campanii în Illyria şi Tracia pentru a asigura securitatea graniţei septentrionale a Macedoniei, prilej cu care traversează Dunărea, ajungând până la limitele actuale ale judeţului Ialomiţa, respectiv până la cetatea Helis (neidentificată).

Slavii stabiliţi în aceste ţinuturi în secolul al VI-lea d.Hr. şi, apoi, asimilaţi treptat de populaţia daco-romană, numeau aceste locuri Jalovitsa (de la care se pare că derivă numele actual), ceea ce însemna pământ sterp, în sensul de pământ nelucrat, căci regiuni întinse din zona aridă de atunci erau necultivate, stepa Bărăganului fiind desţelenită în întregime abia în secolele XIX-XX. Acelaşi înţeles de ''sterp'' al terenurilor ialomiţene, cu ierburi uscate, îl reflectă şi denumirea turco-cumană ''Bărăgan'', care a fost atribuită mai târziu acestui teritoriu arid.

Populaţia daco-romană şi, apoi, românească a lăsat urme de viaţă materială de necontestat, cele mai elocvente dovezi aparţinând Culturii Dridu (secolele VIII-XI), care, de altfel, reprezintă momentul de desăvârşire a procesului de formare a limbii şi a poporului român.

Ca vechi ţinut de câmpie, Ialomiţa apare menţionat documentar, pentru prima oară în 1387, iar apoi în 1407, 1467, precum şi în timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi ale urmaşilor săi, care ''întăreau domeniile Mănăstirii Cozia cu sate şi bălţi de pescuit din lunca Dunării, de la iezerul Călăraşi şi până la gura Ialomiţei, unde se efectuau adevărate colonizări şi deschideri de 'slobozii', necesare îndesirii populaţiei acestui ţinut limitrof''.

Prin teritoriul acestui vechi ţinut românesc, de şes, au trecut şi s-au întretăiat două dintre cele mai vechi şi importante drumuri militare şi de comerţ ale Evului Mediu, care, la rândul lor, urmau traseele altora din Antichitate. Unul dintre acestea era Drumul Brăilei (sau al neguţătorilor braşoveni), care însoţea valea Ialomiţei de la Gherghiţa până la confluenţa ei cu Dunărea - unde se afla Târgul de Floci, cel mai mare port al Ţării Româneşti şi centru al comerţului cu lână, cu peşte şi vite - prima capitală a judeţului Ialomiţa. Denumirea târgului i se datorează schimbului de lână (floace sau floci de lână, cum ziceau strămoşii). Celălalt era Drumul Silistrei, care străbătea teritoriul actual al judeţului Ialomiţa de la N la S, de la Brăila, prin Slobozia, către Călăraşi şi, prin Silistra, spre Istanbul.

În perioada feudală are loc o intensă populare a ţinuturilor ialomiţene, prin creşterea numărului de locuitori ai unor aşezări de moşneni, printre care Cosâmbeşti, Mărculeşti, Hagieni, Vlădeni, Feteşti ş.a.

În secolele XVI-XVIII, Ialomiţa apare consemnată printre cele 12 judeţe existente în Ţara Românească, în limitele sale fiind menţionate (în 1778) prezenţa a 127 de sate răspândite în şapte plăşi: Lichireşti (Călăraşi), Oraşul (de Floci), Stelnica, Slobozia, Gârbovi, Jilavele, Dridu.

Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Radu Vodă Mihnea, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţii s-au ocupat îndeaproape de administrarea, întărirea strategică şi militară a acestor locuri. Matei Basarab ridică în centrul Bărăganului, la Vaideei, o vestită mănăstire (1634), iar Constantin Vodă Brâncoveanu stabileşte la Lichireşti (Călăraşi) o căpetenie de margine şi un detaşament de călăraşi ştafetari.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, teritoriul judeţului Ialomiţa devine teatrul de desfăşurare a războaielor ruso-turce. Lupte puternice au loc în zona satelor Ulmu (1806) şi Obileşti (1807), în urma cărora turcii sunt înfrânţi şi alungaţi peste Dunăre. Armistiţiul s-a încheiat la 24 august 1807, la Slobozia.

În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu de la 1812 şi, mai ales la 1848, locuitorii satelor ialomiţene au fost susţinători convinşi ai ideilor privind dezrobirea şi împroprietărirea.

După Pacea de la Adrianopol (1829), beneficiind de slăbirea monopolului turcesc, viaţa economică a ţinutului ialomiţean s-a înviorat prin apariţia numeroaselor schele (puncte de vamă), între care Oraşul de Floci şi Stelnica, a unor căpitănii militare, cu dublă funcţiune (pază comercială şi vamă pentru produsele exportate, în folosul domniei), la Slobozia, Oraşul de Floci, Urziceni, Stelnica ş.a., precum şi prin apariţia unor noi aşezări întemeiate de locuitorii veniţi de prin părţile Sibiului, Făgăraşului, din Subcarpaţi ş.a. atraşi de pământurile mănoase şi de întinsele zone de păstorit din Bărăgan.

Un moment istoric de mare importanţă, Unirea Moldovei cu Ţara Românească înfăptuită la 29 ianuarie 1859, a fost primit cu multă bucurie de locuitorii Ialomiţei, care alături de localnici din judeţul Ilfov au manifestat pe străzile Bucureştiului, cântând şi jucând ''Hora Unirii''.

Reforma agrară de la 1864, în special, aplicarea ei a însemnat pentru foştii clăcaşi ialomiţeni un prilej de bucurie, aşa cum reiese din telegrama ţăranilor din Ciocăneşti, adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza: ''prin aceasta ne-ai scăpat de abuzul clăcii, ai eliberat pe tot omul, ai înălţat şi ai dat viaţă poporului şi ai arătat că eşti părinte al clăcaşilor''. În urma aplicării legii rurale, în judeţul Ialomiţa au fost împroprietărite aproximativ 13.000 de familii ţărăneşti.

Războiul de independenţă a fost susţinut şi de ialomiţeni, alături de alţi români, care au participat ca ostaşi pe câmpurile de luptă, în special în luptele asupra redutelor de la Griviţa.

Primul Război Mondial, mai ales perioada ocupaţiei germane (decembrie 1916-noiembrie 1918) a produs mari pagube economiei judeţului, cei rămaşi acasă fiind supuşi unor grele obligaţii. Cei aflaţi pe front s-au evidenţiat în luptele pentru apărarea Moldovei.

Ialomiţenii au primit cu mare entuziasm Unirea tuturor românilor de la 1 decembrie 1918.

Actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva fascismului, a fost urmat de lupte puternice în zilele de 24-31 august, pe teritoriul judeţului Ialomiţa, între unităţi germane care se retrăgeau de pe frontul din Moldova, cu intenţia de a trece în Bulgaria, şi forţe armate româneşti din Corpul 2 teritorial. Au loc acţiuni militare şi la Mircea Vodă, Feteşti, Ţăndărei şi Slobozia.

Împroprietăririle cu pământ, care au urmat celor două războaie mondiale, au atras noi locuitori care s-au stabilit în Bărăgan, în jurul gărilor Ciulniţa, Dâlga ş.a., devenite nuclee de polarizare şi dezvoltare a aşezărilor umane.

În 1832, prin reforma administrativ teritorială iniţiată de către Regulamentul Organic, judeţul Ialomiţa este redus ca arie de cuprindere de la şapte la patru plăşi (Borcea, Balta, Ialomiţa, Câmpul), iar reşedinţa este mutată de la Urziceni la Călăraşi, ca urmare a gravitării hinterlandului cerealier al Câmpiei Române către oraşele-porturi dunărene.

După reforma administrativă din 1925, judeţul Ialomiţa, cu o suprafaţă de 7.095 km pătraţi, era alcătuit din 8 plăşi (Călăraşi, Slobozia, Lehliu, Ţăndărei, Căzăneşti, Feteşti, Urziceni, Dragoş Vodă), 4 oraşe şi 149 de sate, situaţie menţinută până în 1950 când, printr-o nouă împărţire administrativă, judeţul Ialomiţa a devenit regiunea Ialomiţa.

Între 1956 şi 1960, teritoriul judeţului Ialomiţa a aparţinut regiunii Bucureşti şi Constanţa, iar între 1960 şi 1968, regiunii Bucureşti. Prin Legea nr. 2/17 februarie 1968, s-a efectuat o nouă împărţire administrativă a ţării, revenindu-se la forma interbelică, pe judeţe, întrucât cea pe regiuni şi raioane devenise necorespunzătoare, perimetrul judeţului Ialomiţa fiind stabilit (în 1968) la o suprafaţă de 6.211 km pătraţi, în care era inclusă şi o parte din actualul judeţ Călăraşi şi o altă parte din judeţul Ilfov.

Ca urmare a modificării Legii nr. 2/17 februarie 1968, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr.15/23 ianuarie 1981, au fost înfiinţate judeţele Călăraşi şi Giurgiu prin desfiinţarea judeţului Ilfov şi prin modificarea limitelor judeţului Ialomiţa. Astfel, o mare parte din teritoriile de S şi de V ale judeţului Ialomiţa au trecut la judeţul Călăraşi şi la Sectorul Agricol Ilfov.

În prezent, judeţul Ialomiţa, cu o suprafaţă de 4.453 km pătraţi, are 4 oraşe (din care trei sunt municipii), 49 de comune, 130 de sate şi 5 localităţi componente ale municipiilor. În 1981 şi 1982, judeţul Ialomiţa a mai pierdut 4 comune, prin trecerea lor la Sectorul Agricol Ilfov (respectiv comuna Grădiştea, Nuci, Petrăchioaia) şi la judeţul Călăraşi (com. Ileana). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)