Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul actual al judeţului Ilfov datează din Neolitic şi aparţin culturilor Boian (mileniul IV î.Hr.) şi Gumelniţa (mileniile IV-III î.Hr.). Neoliticul este bine reprezentat prin vestigiile scoase la iveală în arealele localităţilor Bălăceanca (com. Cernica), Glina şi mai ales Vidra, unde s-au găsit topoare, cuţite, dălţi, vârfuri de săgeţi ş.a. din piatră şlefuită, precum şi fragmente şi vase ceramice cu decor spiralo-meandric (caracteristic este vasul cu chip de femeie, numit ''Venus de la Vidra'').

Continuitatea de locuire pe teritoriul ilfovean de astăzi este strâns legată de existenţa triburilor tracice şi, apoi, geto-dacice, care au deprins meşteşugul topirii şi prelucrării bronzului şi, mai târziu, a fierului. Epocile bronzului timpuriu şi mijlociu (secolele XX-XVI î.Hr.), aparţinând Culturii Glina III, ca şi cele din prima (Hallstatt) şi a doua (La Tene) Epocă a fierului sunt bine ilustrate de descoperirile de pe teritoriul comunei Glina, din care s-au recuperat vase ceramice din pastă fină, multe dintre ele ornamentate cu decor pictat în culori ''crude'' (roşu şi alb), figurine antropomorfe şi zoomorfe din lut ars, precum şi o mare cantitate de obiecte de uz gospodăresc sau arme de luptă (topoare din bronz, râşniţe, lame, răzuitoare etc.).

Cucerirea (101-102 şi 105-106) şi apoi ocupaţia romană (106-271/275) a Daciei au influenţat meleagurile ilfovene de astăzi, iar năvălirile sau ocupaţiile temporare ale altor popoare din secolele III-VII au lăsat urme în viaţa locuitorilor, fără însă să-i disloce din locurile pe care le ocupau. Unele dovezi arheologice atestă existenţa mai multor aşezări omeneşti (cu populaţii stabile) înainte de năvălirile popoarelor migratoare.

În arealul satului Fundeni (comuna Dobroeşti) s-au descoperit urme ale populaţiei autohtone din secolul al VI-lea, în cadrul cărora au fost identificate elemente slave aflate într-un stadiu avansat de asimilare. În Evul Mediu, printre aşezările cu populaţii stabile, apare consemnat în hrisoavele vremii Snagovul, legat de Mănăstirea Snagov (azi pe teritoriul satului Siliştea Snagovului), ctitorie din secolul al XIV-lea a domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).

În secolele XVII-XVIII au fost întemeiate noi mănăstiri (Cernica, Căldăruşani, Ţigăneşti ş.a.), în jurul cărora s-au format ori s-au concentrat sate de supuşi sau de oameni liberi, determinând intensificarea locuirii meleagurilor ilfovene.

Prima menţiune documentară despre judeţul Ilfov apare într-un hrisov din 23 martie 1482, emis la Gherghiţa de domnul Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), prin care voievodul dăruieşte Mănăstirii Snagov unele sate şi munţi şi-i oferă unele privilegii (...''Şi iarăşi oricâte sate are Sfânta mănăstire în judeţul Elhov, iar la ele să se ia birul de la vecinii mănăstirii''...). De atunci, judeţul a evoluat şi s-a dezvoltat în limite variate, fiind, în ultimele decenii ale secolului XX, cel mai forfecat şi mai ajustat judeţ al ţării.

În toate formele administrative mai vechi, oraşul Bucureşti, aflat în partea centrală a judeţului Ilfov era înglobat în teritoriul acestuia. La ultima modificare administrativă-teritorială majoră, din 17 februarie 1968, oraşul Bucureşti (capitala) a fost declarat municipiu şi a devenit unitate de sine stătătoare, cu rang de judeţ, evoluând în afara limitelor judeţului Ilfov.

Teritoriul actual al judeţului Ilfov, în limitele căruia sunt cuprinse 8 oraşe (Buftea, Otopeni, Popeşti Leordeni, Pantelimon, Voluntari, Măgurele, Bragadiru, Chitila), 32 de comune şi 91 de sate, cu reşedinţa în municipiul Bucureşti, reprezintă o relicvă a judeţului Ilfov de odinioară, cu rădăcini ancorate în secolul al XV-lea.

De-a lungul timpului, şi cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, judeţul Ilfov a cunoscut cele mai mari amputări teritoriale, ajungând până la cea mai mică suprafaţă de doar 1.593 km pătraţi în prezent, faţă de 5.176 km pătraţi în 1937 (când avea 10 plăşi, 2 oraşe şi 419 sate) şi 8.225 km pătraţi în 1972 (cu 2 municipii, 2 oraşe, 125 de comune şi 418 sate).

În urma Legii nr. 5 din 8 septembrie 1950, când au fost desfiinţate vechile judeţe, teritoriul fostului judeţ Ilfov a fost integrat (alături de porţiuni din judeţele vecine) şi a evoluat (până la 17 februarie 1968) în cadrul regiunii Bucureşti (cu unele pendulări ale teritoriilor limitrofe în limitele altor regiuni), care se extindea pe o suprafaţă de 20.480 km pătraţi (în 1964) şi cuprindea 15 raioane, 10 oraşe şi câteva sute de sate.

Prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968 au fost reînfiinţate judeţele (înlocuind regiunile şi raioanele), între care şi judeţul Ilfov, cu reşedinţa în municipiul Bucureşti. Sub această formă a evoluat până la 23 ianuarie 1981, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15, judeţul Ilfov a fost desfiinţat, cele mai mari suprafeţe din teritoriul său trecând în componenţa judeţelor nou înfiinţate (Călăraşi şi Giurgiu), o mică porţiune din suprafaţa sa fiind înglobată în judeţul Ialomiţa, iar ceea ce a rămas a fost trecut sub administrarea municipiului Bucureşti ca sector de sine stătător, numit Sectorul Agricol Ilfov (la 23 ianuarie 1981, acest sector avea un oraş - Buftea -, 26 comune şi 73 de sate), cu reşedinţa la Baloteşti.

Ulterior, prin mai multe Decrete ale Consiliului de Stat (nr. 368/27 noiembrie 1985, nr. 209/18 iunie 1986 ş.a.), Sectorul Agricol Ilfov a pierdut sau a primit mai multe comune cu satele aferente. Ca urmare a Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (Art. 124), denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu cea de judeţul Ilfov, iar în urma aplicării Legii nr. 50 din 10 aprilie 1997 a fost trecut în categoria judeţelor, fiind cel mai mic dintre cele 41 de judeţe ale ţării. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)