Municipiul Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş, este situat în nord-vestul României, în depresiunea omonimă, la poalele Munţilor Gutâi, pe râul Săsar, la o altitudine de 220 m. Este un important centru al metalurgiei neferoase româneşti (minereuri auro-argentifere, de cupru, plumb, zinc).

Pe teritoriul actualului municipiu au fost descoperite vestigii din epoca bronzului, precum şi urmele unor exploatări miniere din perioada dacilor liberi (zona Maramureşului rămânând în afara provinciei romane Dacia). Între secolele XI-XIII, Transilvania este cucerită de regii maghiari şi sunt organizate comitatele, alături de districtele româneşti şi de scaunele secuilor şi saşilor.

Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen datează cel puţin din a doua jumătate a secolului XIII.

Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1327. Într-un document din 29 mai 1329, aşezarea apare consemnată cu numele Civitas Rivuli Dominarum. În respectivul document, regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

În 1346, Baia Mare capătă privilegiul de oraş liber, apărând în documentele vremii sub diverse denumiri: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya. În anul 1411 este amintită existenţa aici a unei monetării, care data probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV şi care s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria. Oraşul începe să se dezvolte şi ca un puternic centru meşteşugăresc, centru comercial şi de exploatări forestiere. Prima breaslă a fost cea a croitorilor (1412), apoi iau fiinţă breslele măcelarilor, olarilor, tâmplarilor, tăbăcarilor, aurarilor, fierarilor, cizmarilor etc., ajungându-se la cca 30 de bresle în secolul XVIII.

La mijlocul secolului XV, Baia Mare intră în posesia şi sfera de influenţă a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică şi edilitară. A fost sprijinită dezvoltarea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi prin aducerea de specialişti străini, au fost ridicate edificii spectaculoase, multe păstrându-se şi astăzi. Astfel, în anul 1446, Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei (1441-1446) şi guvernator al Ungariei (1446-1453) a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului-clopotniţă pentru biserica ''Sfântul Ştefan', ridicată în 1376. Turnul era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului şi a împrejurimilor, iar în 1628 a fost montat aici un orologiu.

Regele Matei Corvin a acordat oraşului mai multe privilegii, între care, dreptul de a fi înconjurat cu ziduri şi bastioane de apărare (1469). El a fost preocupat de organizarea activităţilor miniere şi sporirea producţiei de metale preţioase, întărind, la 12 mai 1458, privilegiile anterioare ale oraşului. În 1472 se execută primele lucrări de canalizare şi de pavare a străzilor. Din sistemul de fortificaţii al oraşului se remarcă 'Turnul Măcelarilor'', ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de ''Bastionul de Muniţii''.

În secolul XVI, pe fondul unor nemulţumiri, au avut loc numeroase mişcări de protest ale minerilor şi meşteşugarilor. După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541), oraşul Baia Mare, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor.

În plan educaţional, în secolele XVI-XVIII, la Baia Mare au funcţionat un colegiu reformat - ''Schola Rivulina'' (1547-1755) - şi un gimnaziu catolic.

Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă, în 1694, a determinat modificări în plan administrativ. Diploma Leopoldină (1691) a consfinţit trecerea oraşului în ''Partium'' şi în adminstrarea regilor Ungariei.

Baia Mare a fost teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare în contextul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711). Locuitorii oraşului au participat activ la răscoala curuţilor, mulţi dintre ei înrolându-se în cetele de haiduci conduse de Grigore Pintea (cunoscut ca Pintea Viteazul). În cursul acestor evenimente haiducul Pintea, devenit comandant în oastea lui Rákóczi, şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703.

La mijlocul secolului XVIII este înfiinţat la Baia Mare, Inspectoratul superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal, fiind construită şi o clădire destinată acestuia, unde a funcţionat şi Monetăria. Împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a dispus, în 1767, acordarea unui lot necesar construirii bisericii şi şcolii românilor în suburbiile oraşului Baia Mare. Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771.

În prima jumătate a secolului XIX, oraşul începe să se dezvolte din punct de vedere urbanistic şi industrial. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociaţii ''industriale''. În locul Inspectoratului superior minier a fost înfiinţată, în a doua jumătate a secolului XIX, Direcţia minelor din Baia Mare.

Locuitorii din Baia Mare au participat la acţiunile revoluţionare din 1848-1849, constituind gărzi înarmate.

La finele secolului XIX ia fiinţă aici Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa. În 1910 a fost inaugurat Hotelul Ştefan, edificiu impunător, iar în 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură.

După Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montană şi Sacărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin.

Baia Mare a devenit reşedinţa judeţului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926). Parcul central, redenumit ''Regina Maria'', Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan au fost în perioada interbelică repere ale vieţii culturale a oraşului.

Populaţia oraşului a protestat cu vehemenţă, în perioada 31 august-3 septembrie 1940, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită să cedeze Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul şi metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Oraşul a devenit reşedinţa regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureş, iar în 1968 al judeţului Maramureş. Oraşul a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968. La recensământul populaţiei din 2011 Baia Mare avea 123.738 locuitori.

Dintre monumentele şi obiectivele de interes cultural şi turistic din Baia Mare sunt de amintit: fragmentele din zidurile cetăţii (secolul XV); centrul vechi al oraşului, cu numeroase construcţii în stil baroc; ''Turnul Ştefan'' - turnul-clopotniţă al fostei biserici cu hramul "Sfântul Rege Ştefan'', construit în secolul al XV-lea, lângă Catedrala ''Sfântul Ştefan'' (din care se mai păstrează fundaţiile); Bastionul Măcelarilor sau Turnul de muniţii (sec. XIV-XV); Localul Monetăriei, construit în perioada 1734-1737, actualmente sediul Muzeului Judeţean Maramureş; Casa Iancu de Hunedoara, ridicată în 1446, parte a vechiului castel medieval; Catedrala Adormirea Maicii Domnului, lăcaş de cult construit de credincioşii greco-catolici între anii 1905-1911, edificiu declarat monument istoric; biserica romano-catolică ''Sfântul Anton'' (1402, cu transformări ulterioare); biserica ''Sfânta Treime'' (1717-1720); biserica din lemn (1630); clădirea fostului Cazinou (1834); biserica ortodoxă (fostă greco-catolică) construită între 1905-1911; Palatul Prefecturii, în care se îmbină stilurile arhitectonice moderne cu cele tradiţional-maramureşene; Episcopia greco-catolică (începutul secolului XX); biserica ''Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil'' (1824).

Între instituţiile din Baia Mare se numără Teatrul Municipal Baia Mare (înfiinţat în decembrie 1952), Teatrul de Păpuşi (înfiinţat în 1956), Planetariul Baia Mare (inaugurat la data de 1 iulie 1969, fiind primul planetariu public din România şi unicul din Transilvania), Muzeul de Artă ''Centrul Artistic'', Muzeul de Etnografie şi Artă Populară, Muzeul Satului, Muzeul de Mineralogie, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)