Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Timişoara, 18 nov /Agerpres/ - Conacele şi castelele bănăţene ar putea fi descoperite de turiştii care vor găsi în ele fermecătoare poveşti, destine frământate, istorii şi istorioare despre cei care le-au zidit ori le-au locuit. Fiecare castel este învelit într-o dublă aură, pe de-o parte a traiului îmbelşugat, cu muzici pe care conţi şi contese, baroni şi baronese îşi etalau ţinutele în seratele de pe vremuri, iar pe de altă parte a unui blestem care le-a făcut să fie ulterior părăsite, îmbrăcate în iedera sălbatică ce a ţinut departe paşii turiştilor.

Asociaţia Ariergarda Timişoara (AAT) s-a ocupat în permanenţă de punerea acestor obiective din vestul ţării pe o hartă a atracţiilor turistice. Reprezentanţii AAT au luat la pas Banatul pentru a le identifica şi a afla starea lor, actualii proprietari şi perspectivele reale de a fi recomandate ca destinaţii de vacanţă.

De asemenea, administraţiile locale, municipală şi judeţeană, au în vedere punerea în valoare a acestor obiective pentru a crea trasee turistice în perspectiva devenirii Timişoarei Capitală Culturală Europeană 2021, oferindu-le oaspeţilor prilejul petrecerii unor zile deosebite în Banat.

"Un obiectiv foarte puţin cunoscut este fostul Castel al Pălărierului de la Periam, transformat în fabrică de pălării. În anul 1865, Johann Wohl producea pălării manual, pentru întâia oară, în Periam, acestuia urmându-i Johann Rudach, care pune bazele fabricii de pălării de aici. În anul 1890, Primăria şi Breasla Meşteşugărească din Periam au stabilit amplasamentul viitoarei fabrici de pălării care îl avea ca principal acţionar pe Ioan Korber. Înfiinţarea propriu-zisă a fabricii a avut loc în anul 1892, sub denumirea de Korber - Fabrica de pălării şi cloşuri. Până în anii '50, Fabrica de pălării din Periam avea parteneri importanţi în Europa, dar a fost naţionalizată în 1948, iar clădirea a intrat în patrimoniul statului. După 1990, Castelul Pălărierului a fost revendicat de o persoană din Alba", a declarat pentru AGERPRES Titu Bojin, preşedintele Consiliului Judeţean Timiş.

La Foeni, castelul a fost distrus de primărie, care l-a dotat cu termopane. Actualul Cămin Cultural din Foeni este, de fapt, un monument istoric. Castelul familiei Mocioni a fost construit în 1812, fiind o reşedinţă impresionantă. În timpul Revoluţiei din 1848, maghiarii au devastat domeniul din Foeni, provocând imense pagube. Domeniul a reintrat în proprietatea familiei, fiind răscumpărat de Andrei Mocioni. În 1869, acesta s-a retras din activitatea politică, petrecându-şi ultimii ani de viaţă aici, alături de soţia sa, Laura Cernovici, şi de socrul său, baronul Petru Cernovici. În 1880, domeniul Foeni a fost lăsat soţiei şi altor urmaşi, iar după anii '90 un nepot al lui Mocioni, Antoniu, a răscumpărat castelul şi a amenajat aici Casa de Cultură.

La Carani conacul a intrat în proprietatea unui prosper om de afaceri, care l-a lăsat, însă, să se degradeze.

O soartă ceva mai bună pare să fi avut Castelul de la Banloc, al cărui ultim proprietar a fost principesa Elisabeta, fiica regelui Ferdinand şi a regiei Maria, şi care a fost concesionat gratuit, în anul 2008, de primăria din localitate Arhiepiscopiei Timişoarei, pe o perioadă de 49 de ani, pentru a deschide aici un centru ecumenic. Conacul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak - "locul bivolului". În perioada paşalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici îşi avea paşa reşedinţa de vară, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Draşkovici în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat conacul care, în anul 1783, devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafaţă de zece hectare.

Principesa Elisabeta, devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorţată, ulterior, revine în ţară. În anul 1935, cumpără domeniul de la Banloc şi se stabileşte aici, până în anul 1948, când este obligată să ia, definitiv, calea exilului. În anii comunismului, conacul a fost, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat, au fost furate, în cea mai bună parte.

Castelul Nako de la Sânnicolau Mare aparţinuse prin secolul al XVIII-lea familiei Nako şi a avut şansa de a se fi păstrat intact. Fraţii Nako au cumpărat castelul la o licitaţie, în 1781, clădirea nefiind doar un monument arhitectural, ci şi un veritabil muzeu în care erau expuse obiecte de o valoare inestimabilă, aflate în colecţia personală a familiei Nako. În salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Nako Kalmane, renumită în epocă, dar şi picturi ale maeştrilor Lenbach şi Schrottsberg, din anii 1840-1850, precum şi piese de mobilier sculptate şi cu incrustaţii din Ţările de Jos, o statuetă Carducci din Veneţia şi alte asemenea opere. În camera cu trofee vânătoreşti erau expuse trofeele nobilului, aduse după prima expediţie pe care o efectuase în Africa.

Salonul de primire a oaspeţilor era împodobit cu obiecte de artă din argint, un giuvaer vechi german, sculpturi în bronz şi dulapuri încrustate, picturi din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecţie de porţelan antic japonez, precum şi cu câteva copii după Rembrandt şi Tizian, care completau valorile muzeului. După 1919, toate acestea s-au pierdut fără urmă. După Primul Război Mondial, familia Nako s-a mutat în Ungaria, iar vasta proprietate, înconjurată de o imensă pădure de brad, precum şi cele 1.500 de jugăre de pământ, cu ferme, grădini, sere de iarnă şi livezi, au fost vândute pe parcele. Castelul a fost împărţit în două, pădurea a fost devastată, iar mobila a fost împrăştiată cu bucata.

La începutul veacului trecut, castelul a servit drept primă şcoală agricolă din România, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a folosit ca sediu al gărzii fasciste, cazarmă şi depozit de armament. Între anii 1949 - 1951 şi 1953 - 1955, aici a funcţionat şcoala de tractorişti, din nou, şcoala agricolă, iar în 1975, castelul a fost preluat de Primăria Sânnicolau Mare, care a amenajat Muzeul Bartok Bella, inaugurat în 1981. În prezent, castelul adăposteşte Casa de Cultură şi Muzeul Oraşului.

Conacul San Marco din Comloşu Mare era în secolul al XIX-lea centrul spectacolelor în zonă şi locul de întâlnire a aristocraţiei. După naţionalizare, a fost transformat în CAP, apoi în şcoală şi grădiniţă. Istoria lui se leagă de numele fraţilor Cristofor şi Ciril Naco. În 1781, la îndemnul împăratului Ioszef al II-lea, cei doi au cumpărat, la licitaţie, mari suprafeţe de teren în Banat. Domeniul familiei Naco, administrat în comun de cei doi fraţi, cuprindea moşii în Sânnicolau Mare, Teremia şi Comloşu Mare. Trei ani mai târziu, ei au fost înnobilaţi cu rangul de moşieri de Sânnicolau Mare. În 1801, au hotărât să-şi împartă bunurile comune, iar prin tragere la sorţi, moşia din Sânnicolau Mare le-a rămas urmaşilor lui Cristofor, iar Teremia - Comloş, fiului lui Ciril, Iosif. Acesta i l-a lăsat fiului său, Ioan care, în 1840, şi-a mutat reşedinţa de la Viena în noul castel ridicat în centrul Comloşului. În jur a amenajat un parc luxos, pe zece hectare, cu porţile din fier forjat, realizate la Viena. Deasupra porţii principale era cioplit blazonul familiei, distrus de comunişti.

Conacul de la Rudna, împărăţie a baronului Nicolici, a devenit o ruină, acesta fiind transformat, în 1946, în casă de promenadă, în 1950 în subunitate de grăniceri, iar în anii '60, în sediu CAP. În aceeaşi perioadă, a fost distrusă şi capela de pe domeniul conacului. În 1919, când baronul a părăsit definitiv România şi s-a stabilit la Paris, conacul a fost cumpărat de renumitul avocat al vremii Lighezan. După moartea acestuia, a sunat gongul ruinării conacului. După Revoluţie, ceea ce a mai rămas din fostul conac a fost furat pe bucăţi: de la uşi, până la geamuri, parchet şi mobilele luxoase.

Un alt conac vizat să devină obiectiv turistic este cel de la Clopodia, al fostului general Vintilă Petală. Fost ministru al Forţelor Armate din partea liberalilor, generalul Vintilă Petală a preluat castelul, la finele veacului al XIX-lea, de la primul-ministru maghiar Sandor Wekerle. După 1951, generalul şi familia sa au fugit din ţară. O perioadă, castelul a rămas în paragină fiindu-i retrocedat, în cele din urmă, Mariei-Rose Mociorniţa, strănepoata generalului, dar aceasta l-a vândut soţilor Erina, care îşi exprimaseră dorinţa de a-l lăsa moştenire nepoatelor lor. AGERPRES/(AS - autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.