Municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi, este situat în SV României, pe stânga fluviului Dunărea, la ieşirea acestuia din defileul Porţile-de-Fier, pe malul lacului de acumulare Porţile-de-Fier I, la o altitudine de 65 m.

Din perioada neoliticului, pe teritoriul de astăzi al municipiului Drobeta-Turnu Severin, ca de altfel în toată zona Porţile-de-Fier - Cazanele Dunării, au fost descoperite vestigii aparţinând culturii Schela Cladovei (8.000-6.500 î.Hr.), ansamblu material şi spiritual local din sud-vestul spaţiului carpato-dunărean, asimilată ulterior de cultura Starcevo-Criş. Au fost descoperite, de asemenea, pe teritoriul oraşului, urme de locuire (fragmente ceramice) datând din epoca bronzului şi aparţinând culturii Gârla Mare (sec. XV-XIII î.Hr.), precum şi urmele unui bordei datând din epoca fierului (sec. V-IV î.Hr.).

Pe locul actualului oraş a existat în antichitate aşezarea geto-dacică Drobeta, menţionată de Ptolemeu în scrierile sale, şi a cărei existenţă este dovedită şi de resturile de ceramică dacică descoperite aici.

În timpul primului război daco-roman (101-102 d.Hr.), prima campanie militară organizată de împăratul Traian pentru cucerirea Daciei, a fost înfiinţat la Drobeta un mare şi important centru militar, folosit ulterior ca bază de pornire în cel de-al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr.). Cum romanii nu renunţaseră la gândul cuceririi Daciei, la Drobeta a fost construit, între anii 103-105, cu ajutorul legiunilor romane, după planurile arhitectului Apolodor din Damasc, podul din piatră peste Dunăre. Măsurând 1.134,9 m lungime şi 14.55 m lăţime, susţinut de 20 de piloni hexagonali construiţi din piatră brută şi cărămidă cu liant hidraulic, podul era suspendat deasupra apei la o înălţime de 19 m şi era prevăzut cu arcade de 33 m lărgime între stâlpii de susţinere. O descriere a podului de la Drobeta a rămas de la Dio Cassius, care l-a vizitat în secolul III d.Hr. În imediata apropiere a capătului de pod de pe malul dacic romanii au construit un castru de mari dimensiuni, denumit Drobeta, menit să asigure paza podului.

În 105 d.Hr. împăratul Traian, în fruntea armatei sale, trece Dunărea pe la Drobeta, pe podul construit de Apolodor din Damasc. În urma celui de-al doilea război daco-roman, în anul 106 d.Hr. Dacia a fost cucerită de romani.

Aşezarea civilă care a luat naştere în jurul castrului s-a contopit cu aşezarea dacică, înregistrând o dezvoltare rapidă după ridicarea sa la rangul de municipiu, în anul 121, din ordinul împăratului roman Publius Aelius Hadrianus (aşezarea apare menţionată epigrafic în anul 145 cu numele Municipium Aelium Hadrianum Drobetensium). În anul 193, împăratul Septimius Severus a ridicat această aşezare la rang de colonie.

Împăratul Hadrian (117-138) a dat o nouă organizare provinciei Dacia, în condiţiile în care se înmulţiseră atacurile sarmaţilor asupra noii provincii, dar şi răscoalele dacilor. Hadrian vine personal, în Dacia, şi ordonă distrugerea podului de la Drobeta. În anul 119 are loc prima împărţire administrativă a Daciei, în Dacia Superior şi Dacia Inferior, aceasta din urmă având capitala la Drobeta. La Drobeta au fost descoperite monumente funerare din perioada romană.

După retragerea administraţiei şi armatelor romane (271/275), aşezarea civilă şi castrul militar au continuat să existe neîntrerupt până către mijlocul secolului V, când au fost distruse de năvălirea hunilor conduşi de Attila.

În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337) a fost reinstaurată stăpânirea romană la nord de fluviu, prilej cu care reînfloresc mai multe oraşe, între care şi Drobeta şi Dierna (Orşova). La Drobeta au fost descoperite, din acea perioadă, obiecte cu simboluri creştine, precum şi resturi ale unei construcţii creştine.

Ulterior, Drobeta s-a refăcut şi a devenit un mare centru comercial şi meşteşugăresc, cu un oficiu vamal şi fiscal pentru mărfurile care circulau pe aici, localitatea fiind menţionată ultima oară în vremea împăratului bizantin Iustinian (527-565) cu numele ''Theodora'', după numele soţiei acestuia. Într-o ultimă încercare de întărire a romanităţii răsăritene, împăratul Iustinian reface mai multe cetăţi, între care, pe malul stâng al Dunării, şi Drobeta. Iustinian a dat dispoziţie să se construiască aici un puternic turn de apărare, menţionat în documentele vremii cu denumirea de ''Turnul Teodorei''.

Pe ruinele castrului roman distrus la începutul secolului VII, probabil de avari, s-a dezvoltat în secolul X o aşezare de bordeie. Au fost descoperite aici fragmente de ceramică striată, de tip balcano-dunărean, aparţinând culturii Dridu (secolele VIII-XI), care atestă o intensă locuire a zonei.

În secolele XIII-XVI, aici a existat o puternică cetate (Castrum Zeurini). Ţara Severinului (Terra Zeurino, sau Banatul de Severin) este menţionată, alături de alte formaţiuni politice feudale româneşti (cnezate şi voievodate), în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) prin care regele ungar Bela IV dăruieşte acestora Ţara Severinului (vestul Olteniei şi o parte din Banat).

Banatul de Severin, importantă unitate militar-administrativă, a fost conceput ca o marcă de graniţă a regatului maghiar, cetatea Severinului având o importanţă deosebită. Voievozii români şi Coroana maghiară şi-au disputat adesea întâietatea asupra cetăţii, care s-a aflat în stăpânirea alternativă a acestora. Astfel, au purtat titlul de ''ban al Severinului'' Vladislav I Basarab, Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara. În 1524, localitatea a fost ocupată de oştile otomane conduse de Soliman Magnificul, care au distrus cetatea Severinului.

Oraşul modern Drobeta-Turnu Severin are o istorie relativ nouă faţă de alte oraşe ale României. Astfel, oraşul a fost reconstruit, în urma unui decret emis de generalul Pavel Kiseleff la 22 aprilie 1833, după planurile arhitectului francez Xavier Villacrosse, cu străzi largi ce cad perpendicular pe Dunăre sau merg paralel cu ea. Oraşul şi-a primit numele de la ruinele Cetăţii Severinului care dominau la vremea aceea Dunărea şi împrejurimile.

Oraş ''de negoţ'' pe Dunăre, Turnu Severin a devenit capitală de judeţ în 1841, iar până în preajma anului 1900, unul din oraşele moderne ale României. A fost capitală de judeţ până în 1950, apoi şi după 1968, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială a ţării.

În perioada 1964-1971, în zona Gura Văii (România) - Sip (Iugoslavia, azi în Serbia) a fost construit, în colaborare cu Iugoslavia, complexul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile-de-Fier, cu cea mai mare hidrocentrală de pe Dunăre (cu o putere instalată de 2.100 MW, din care centrala de pe malul românesc are o putere instalată de 1.050 MW), alimentată de apele lacului de acumulare Porţile-de-Fier I.

La 17 februarie 1968, oraşul a fost declarat municipiu şi a redevenit reşedinţa judeţului Mehedinţi. Până la 15 mai 1972, municipiul s-a numit Turnu Severin. La recensământul populaţiei din 2011, Drobeta-Turnu Severin avea 92.617 locuitori.

Dintre obiectivele de interes cultural şi turistic din Drobeta-Turnu Severin amintim: Muzeul Regiunii Porţilor-de-Fier (fondat în 1912 de profesorul Alexandru Bărcăcilă, care a continuat preocupările de conservare a vestigiilor arheologice iniţiate în oraş încă din secolul al XIX-lea; colecţiile sale au fost completate în 1951 cu patrimoniul Muzeului Dr. C.I. Istrati; în 1972 a fost organizat în forma actuală, cu secţii de istorie-arheologie, ştiinţele naturii-acvariu, artă populară); Muzeul de Artă, care etalează valori ale artei feudale româneşti şi creaţii artistice din secolele XIX-XX; Palatul Cultural ''Theodor Costescu'' (a cărui construcţie a început în anul 1912, inaugurat în 1924); ruinele piciorului ''Podului lui Traian'', împrejmuite de ziduri de protecţie împotriva acţiunii corozive a Dunării; ruinele castrului roman Drobeta, de mari dimensiuni, datând din secolele II-V; ruinele Turnului de apărare numit ''Turnul Teodorei'', de formă circulară (secolul VI); ruinele termelor romane (descoperite în 1936); ruinele cetăţii medievale (secolele XIII-XVI) în care se găsesc şi fundaţiile a două bazilici romanice paleocreştine, datând din perioada romană târzie; ruinele bisericii Mânăstirii Vodiţa din cartierul Vârciorova, ctitorie a călugărului Nicodim din anii 1370-1375, ridicată cu cheltuiala domnului Ţării Româneşti Vladislav I; bisericile cu hramurile ''Adormirea Maicii Domnului'' - Maioreasa (1856) şi ''Sfântul Ioan Botezătorul'' - Grecescu (1873, cu picturi realizate de Gheorghe Tăttărescu); biserica romano-catolică (1875-1885); sinagogă de rit sefard (secolul XIX); Castelul de apă (1912-1915); Monumentul lui Traian, realizat în 1906 de sculptorul D. Franassovici. AGERPRES/(Documentare-Ruxandra Bratu;redactor Arhiva foto: Vlad Ruşeanu; editor: Irina Andreea Cristea)