Cercetări efectuate la Bugiuleşti (azi comuna Tetoiu) au dus la descoperirea unui important depozit fosilifer villafranchian (începutul Cuaternarului), cuprinzând oase sparte, oase folosite ca măciuci, străpungătoare, răzuitoare, precum şi câteva fragmente de oase ale unui hominid. Uneltele din os şi pietrele necioplite folosite de aceşti hominizi, care îşi procurau hrana din vânătoare, sunt asemănătoare celor descoperite la Olduvai, în sudul Africii, şi au o vechime de aproape 2.000.000 de ani.
Din paleoliticul mijlociu şi superior datează materiale descoperite în aşezările de la Olanu, Drăgoeşti, Bârseşti, Căzăneşti, iar din neolitic - materiale descoperite la Râureni, Ocniţa, Govora etc. Descoperiri arheologice din epoca bronzului au fost făcute în arealele localităţilor Buneşti, Vlădeşti, Govora, Costeşti ş.a., iar din epoca fierului - la Copăcelu, Ocniţa, Govora, Costeşti, Râureni, Brezoi ş.a. În comuna Costeşti, satul Ferigele, a fost descoperit un cimitir de incineraţie din prima epocă a fierului (sec. VI-IV îHr.).
În aşezările de la Govora sat şi Ocniţa, în apropiere de vechea salină, au fost descoperite urmele aşezării unei întinse comunităţi tracice. Din această perioadă datează şi primele mărturii (unelte) privind exploatarea sării pentru nevoile proprii şi pentru schimburile cu alte triburi.
Există numeroase dovezi referitoare la evoluţia civilizaţiei geto-dacice pe aceste teritorii între secolele IV î.Hr.- I d.Hr., precum complexele cetăţilor şi aşezărilor dacice de la Ocniţa, Ocnele Mari, Roeşti, Stolniceni, Drăgăşani, Râureni, Vaideeni etc. La Ocniţa a fost descoperit un complex de aşezări civile, cetăţi cu palisadă, turnuri de pază, ateliere şi gropi pentru păstrarea proviziilor. Uneltele de fier sunt şi ele numeroase, atestând practicarea feluritelor meşteşuguri, a agriculturii şi creşterii vitelor. În perimetrul actualei localităţi Ocniţa se afla cetatea dacică Buridava, centru militar, politic, religios şi economic foarte important, menţionat de geograful grec Ptolemeu în secolul II d.Hr.
Civilizaţia dacilor din zona Ocniţa - Ocnele Mari şi din alte localităţi a cunoscut influenţa romană cu mult înainte de cucerirea Daciei (106 d.Hr.), aici fiind create mai înainte premisele romanizării.
Lucrările arheologice conduse de cunoscutul istoric Dumitru Berciu au dus la descoperiri importante, printre care o mască de bronz, lucrată într-un atelier local la sfârşitul secolului I î.Hr., în perioada regelui Burebista (82-44 î.Hr.), descoperită la Ocniţa.
După cucerirea Daciei de către romani aceste ţinuturi au fost împânzite cu numeroase castre romane de-a lungul limesului alutan construit în timpul împăratului Hadrian, printre care Pons Vetus (azi Câineni), Castra Traiana (Sânbotin), Buridava (Ocniţa), Rusidava (Drăgăşani). Aşezarea civilă a Buridavei s-a extins în lungul drumului roman al Oltului în secolele II-III d.Hr., descoperirile de aici oferind indicii despre organizarea militară a Daciei şi pătrunderea armatei romane pe Olt, în Transilvania.
Castrele şi oraşele romane au favorizat procesul de romanizare. După 106 d.Hr. bogatele saline de aici au fost exploatate de romani. Locuirea pe aceste meleaguri a continuat şi după retragerea romană (271/275). Într-un document din 1233 se vorbeşte despre Ţara Loviştei de pe stânga Oltului.
Renumita Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi, din anul 1247, furnizează date preţioase cu privire la evoluţia societăţii feudale româneşti. Sunt menţionate aici formaţiuni politice - cnezatele conduse de Ioan şi Farcaş (în dreapta Oltului, cel de-al doilea în Vâlcea) şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau - , aspecte din viaţa economică şi socială (sunt amintiţi acei 'majores terrae' (nobili), precum şi 'rustici' (ţărănimea)).
Lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330), în care oastea Ţării Româneşti, condusă de Basarab I (c.1310-1352), a învins-o pe cea a regelui ungar Carol Robert de Anjou, suzeranul său, a consfinţit independenţa Ţării Româneşti faţă de Coroana Ungariei.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea sunt amintite documentar mai multe localităţi vâlcene, printre care Râmnicu Vâlcea (1370), Ocnele Mari (1373), Călimăneşti (1386) ş.a. Râmnicul este menţionat pentru prima dată într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) din 20 mai 1388, prin care domnul dăruia Coziei ''şi moara de la Râmnic care au miluit Dan Voevod''. Numele 'Vâlcea' apare într-un hrisov din 8 ianuarie 1392 al lui Mircea cel Bătrân, în care se specifică faptul că Mânăstirea Cozia capătă de la domn albinăritul judeţului Vâlcea (prima menţiune documentară despre judeţul Vâlcea).
Tot de acum îşi fac apariţia târgurile, se dezvoltă schimburile şi morăritul - ocupaţie tradiţională pe aceste meleaguri în toată perioada Evului Mediu. Renumita salină de la Ocnele Mari ajunge una dintre cele mai importante mine din Ţara Românească, despre care avea să scrie mai târziu şi călătorul Paul de Alep.
Unii voievozi au acordat o deosebită atenţie acestor locuri. Matei Basarab a înfiinţat la Râmnic o moară de hârtie şi a adus o tipografie la Govora, unde începe seria tipăriturilor în limba română. El a fost ctitorul Arnotei şi adesea oaspetele oraşului Râmnic.
Constantin Brâncoveanu este ctitorul complexului Hurezi, monument unic al artei medievale româneşti. El a organizat aici una dintre cele mai mari şi importante biblioteci din acea perioadă. Prin aducerea eruditului cărturar Antim Ivireanul ca Episcop al Râmnicului, oraşul a devenit un însemnat centru cultural, iar începând din 1705 aici s-a desfăşurat o rodnică activitate tipografică.
Din secolul al XVII-lea o serie de localităţi - Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Brezoi ş.a. - devin cunoscute ca principale centre meşteşugăreşti de prelucrare şi comercializare a lemnului şi vinului, iar în secolele XVIII-XIX apar ateliere meşteşugăreşti.
Populaţia românească de pe cele două versante ale Carpaţilor din zona Vâlcii şi Sibiului era într-un permanent contact, multe localităţi de 'ungureni' fiind formate din români coborâţi din Transilvania.
În 1716, Vâlcea, împreună cu alte ţinuturi ale Olteniei, au fost încorporate în hotarele Imperiului habsburgic, numeroase locuri de aici fiind consemnate pe harta întocmită în 1722 de Fr. Schwantz. Din considerente militare şi economice, administraţia austriacă a acordat o atenţie deosebită reţelei de căi de comunicaţie, pentru a înlesni circulaţia oamenilor şi a mărfurilor în provincie. După două decenii de dominaţie habsburgică, în urma Păcii de la Belgrad, în 1739 Oltenia a fost restituită Ţării Româneşti.
Numeroşi panduri din localităţi ale judeţului Vâlcea s-au alăturat Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, care a cuprins repede toate judeţele Olteniei. Printre vâlcenii apropiaţi lui Tudor Vladimirescu se numără şi Petrache Poenaru, care a deţinut funcţia de secretar al lui Tudor Vladimirescu în perioada cât acesta a stat la Bucureşti (martie-mai 1821).
În lupta de la Zăvideni, din 26 mai 1821, pandurii din Oltenia au luptat înverşunat împotriva armatelor otomane. După asasinarea lui Tudor Vladimirescu (27/28 mai) oastea lui s-a destrămat, iar eteriştii s-au retras spre Oltenia. Au mai urmat două lupte la Drăgăşani (29 mai şi 7 iunie), soldate cu înfrângerea eteriştilor de către turci.
Numeroase şi importante evenimente s-au desfăşurat pe teritoriul judeţului Vâlcea în cursul Revoluţiei de la 1848. Potrivit planului stabilit de Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, conform căruia revoluţia trebuia să izbucnească simultan în mai multe puncte, în judeţul Vâlcea a fost trimis Costache, fratele mai mare al lui Nicolae Bălcescu. Printre decretele date de noul guvern, format la 14 iunie 1848, s-a numărat şi cel privind organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari, care să constituie baza unei armate, sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general.
După victoria revoluţiei în Ţara Românească, la 29 iulie 1848, în Parcul Zăvoi din oraşul Râmnicu Vâlcea a avut loc o ceremonie, la care a participat, alături de oficialităţile oraşului, şi Anton Pann. Cu acest prilej s-a cântat pentru prima oară cântecul revoluţionar 'Deşteaptă-te, române', pe versuri de Andrei Mureşanu.
În perioada august-septembrie 1848, armata aflată sub comanda generalului Gheorghe Magheru se retrage în Oltenia, în tabăra de la Râureni, pe "Câmpul lui Traian". La 13 septembrie 1848 trupele otomane intră în Bucureşti, unde întâmpină o rezistenţă eroică din partea armatei, sub comanda locotonentului Pavel Zăgănescu. La 15 septembrie pătrund în Ţara Românescă şi trupele ţariste, iar raportul de forţe devine în mod evident inegal. La sfârşitul lunii septembrie Gheorghe Magheru hotărăşte dizolvarea taberei de la Râureni. Ocuparea Bucureştilor şi sfârşitul taberei de la Râureni au semnificat sfârşitul revoluţiei din Ţara Românescă.
Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, a fost primită de vâlceni cu deosebit entuziasm. Vizitele făcute de Cuza în judeţ, în 1859 şi 1862, au dovedit ataşamentul populaţiei de aici pentru el, iar în amintirea acelor memorabile evenimente a fost construită în defileul Oltului 'Fântâna lui Cuza'.
Populaţia judeţului Vâlcea şi-a adus apoi contribuţia entuziastă la cucerirea independenţei naţionale, în războiul din 1877-1878. Escadronul II Vâlcea din Regimentul II Călăraşi a participat la luptele din sudul Dunării, între care cea de la Rahova.
În 1873 în comuna Brezoi ia fiinţă prima unitate de prelucrare a lemnului. La sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX începe exploatarea sistematică a sării din masivul Ocnele Mari, în antrepriza inginerului austriac Karl Voith.
Răscoala ţărănească din 1907 a cuprins, între 12-19 martie, şi teritoriul vâlcean, începând cu comuna Laloşu. Incendieri de conace şi ciocniri sângeroase cu armata represivă au avut loc la Laloşu, Bălceşti, Berbeşti, Făureşti, Popeşti, Drăgoeşti ş.a.
În cursul Primului Război Mondial s-au dat lupte crâncene şi pe teritoriul judeţului Vâlcea, remarcându-se eroismul ostaşilor din Regimentul II Vâlcea şi din alte unităţi în luptele cu armatele germane, din lunile octombrie-noiembrie 1916, pentru apărarea Defileului Oltului, la Câineni etc.
Făurirea statului naţional unitar român la 1 decembrie 1918 a avut un ecou puternic şi în judeţul Vâlcea. După 1918 apar noi întreprinderi în industria lemnului şi în cea alimentară.
În 1950 judeţul Vâlcea a fost desfiinţat, teritoriul lui fiind inclus în regiunea Piteşti (1950-1960) şi apoi în regiunea Argeş (1960-1968). La 17 februarie 1968 a fost reînfiinţat judeţul Vâlcea în limitele cunoscute şi astăzi.
S-au dezvoltat mai multe ramuri ale industriei: extractivă (petrol, gaze, cărbune, sare), chimică (Râmnicu Vâlcea, Govora, Ocnele Mari), alimentară (conserve, băuturi alcoolice, vinuri). De menţionat aparte sunt meşteşugurile populare cu tradiţie îndelungată - vase ceramice (Horezu, Vlădeşti, Lungeşti, Slătioara, cu renumitul târg de ceramică populară "Cocoşul de Horezu"), covoare populare olteneşti, ţesături, cusături, năframe (Horezu, Buneşti, Pietrari ş.a.).
Consemnată documentar aici încă din timpul lui Mircea cel Bătrân, cultura viţei-de-vie s-a dezvoltat pe dealuri largi. Zona Drăgăşanilor, una din principalele zone viticole din ţară, este cunoscută de multă vreme pentru întinsele sale podgorii, dar mai ales pentru calitatea vinurilor.
Din punct de vedere turistic, judeţul Vâlcea se bucură de un potenţial valoros - numeroase obiective istorice, monahale (Arnota, Bistriţa, Mânăstirea dintr-un lemn, Hurez, Cozia), arhitectonice, balneoclimaterice (Băile Olăneşti, Băile Govora, Costeşti, Călimăneşti-Căciulata), etnofolclorice. Cei dornici de călătorii pot admira ţinutul de munte cu peisaj specific, în zona văii superioare a Lotrului, în jurul lacului Vidra, în perimetrul staţiunii climaterice Voineasa, a rezervaţiei forestiere Latoriţa, a Munţilor Cozia, aria turistică a Văii Oltului, culele de la Măldăreşti ş.a.
În apropiere de Râmnicu Vâlcea se află o rezervaţie geologică şi geomorfologică cunoscută sub numele de "Piramidele de pământ" de la Stăncioi. AGERPRES/(Documentare- Ruxandra Bratu; editor: Andreea Onogea)