Municipiul Tulcea, reşedinţa judeţului omonim, este situat în sud-estul României, în partea de nord a Dobrogei, la poalele de nord ale Dealurilor Tulcei. Port la Dunăre, oraşul se află pe malul drept al braţului Tulcea, la 8 km aval de prima bifurcaţie a Dunării, asigurând intrarea în Delta Dunării. Tulcea se întinde pe şapte coline ale Dealurilor Tulcei, cu altitudini reduse (100-200 m), fiind dispusă în formă de amfiteatru, cu deschidere spre Dunăre. Tulcea este la o distanţă de 71,3 km vest de ţărmul Mării Negre, pe cale fluvio-maritimă.
Cele mai vechi dovezi de locuire a acestei zone au fost descoperite în împrejurimile oraşului şi au o vechime de 5.000-6.000 de ani. Săpăturile arheologice efectuate pe Dealul Taberei au scos la iveală dovezi ale existenţei Culturii Gumelniţa (mileniul IV î.Hr.), Tulcea înscriindu-se astfel printre cele mai vechi localităţi urbane ale ţării. În aceeaşi zonă, au fost descoperite elemente aparţinând traco-geţilor, datând din sec. VIII-VII î.Hr, cât şi o intensificare de locuire a acestei zone spre sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.
Pe colina Hora (sau Dealul Monumentului) a fost descoperită vatra unei cetăţi, cu numele ''Aegyssus'', construită, cel mai probabil, spre sfârşitul secolului al IV-lea - începutul secolului al III-lea î.Hr. Cetatea a fost menţionată în documente, pentru prima dată, de către Diodor din Sicilia, în relatările privind luptele dintre conducătorul unor triburi geto-dacice, Dromichaites, şi generalul macedonean Lyisimachos, din care primul a ieşit învingător (300-292 î.Hr.). Numele cetăţii vine de la întemeietorul său, Carpyus Aegyssus, pe care Ovidiu îl menţionează în cele două epistole din "Ex Ponto".
În sec. I-II, Aegyssus a fost o bază a flotei romane, avanpostul apărării graniţelor Imperiului Roman. În secolul al III-lea, cetatea a fost prădată de goţi. A fost refăcută de împăratul Iustinian, ajungând, în secolul al VI-lea, pe lista cetăţilor cu scop strategic. În secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa ''De thematibus'', o prezenta ca fiind unul dintre cele 14 oraşe ale Dobrogei.
Oraşul s-a dezvoltat semnificativ pe timpul romanilor. Aflându-se la graniţa imperiului, era apărat şi de o unitate militară importantă. După o perioadă în care a fost afectat de popoarelor migratoare, cum ar fi pecenegi, uzi sau tătari, oraşul a ajuns, la sfârşitul secolului al XIV-lea, sub autoritatea domnului Mircea cel Bătrân. În 1420, însă, a fost cucerit de turci, rămânând sub ocupaţie otomană până în 1878. În toată această perioadă, Tulcea, aflându-se şi într-o poziţie strategică pe malul Dunării, a fost expusă la numeroase războaie, cu polonezii, cu austriecii şi cu ruşii. Conform istoricului municipiului, după războiul ruso-turc din 1829, în Tulcea abia dacă mai existau 20 de case. De altfel, în Tulcea de azi nu mai există nicio clădire cu o vechime mai mare de 1830.
Numele ''Tulcea'' a fost dat oraşului, cel mai probabil, de către turci. După unii cercetători, denumirea vine de la caracteristica economică de altădată a localităţii şi anume fabricarea cărămizilor (''tucla'' înseamnă ''cărămidă''). Cea mai veche atestare documentară în care apare pentru prima dată numele de Tulcea (Tulca) se regăseşte într-un registru vamal otoman din anul 1506, în care este menţionată ca "fiind un important centru în comerţul de tranzit". În cea de-a doua parte a secolului al XVI-lea figurează pe o hartă întocmită de genovezul Paolo Giorgici. Apare, apoi, în 1650, într-o descriere a Dobrogei făcută de călătorul turc Evlia Celebi, în 1674 - într-o lucrare a călătorului Matteo Gondola, în 1711 - într-o notă de călătorie a lui La Mattraye, însoţitorul regelui Carol al XII-lea al Suediei şi în 1778 - într-un act domnesc emis de Constantin Moruzi.
Pe vremuri, neexistând digul de astăzi, apele Dunării nu respectau un curs anume stabilit, fluviul răsfirându-se în mai toate zonele joase ale aşezării. Mai mult decât atât, la fiecare ploaie ieşea din matcă, ajungând până la poalele celor şapte coline. După ploi, apele care se scurgeau de pe coline aduceau cu ele bolovani, pietriş, nisip, pe care îl depuneau în vale. Astfel, în timp, uşor-uşor, a ieşit la iveală uscatul. O contribuţie însemnată au avut-o şi localnicii, care au adus pământ cu carele, înălţând astfel malul. Abia în anul 1856, Comisia Europeană a Dunării, fiind interesată de o bună navigaţie pe fluviu, îndiguieşte malul Dunării.
După eliberarea de sub stăpânirea otomană, Tulcea s-a dezvoltat lent, mai mult în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Tulcea a fost declarată municipiu la 17 februarie 1968, din componenţa sa făcând parte şi localitatea Tudor Vladimirescu. Aşezarea geografică a favorizat transportul pe apă, Tulcea devenind un oraş industrial, cu un mare avantaj comercial. Este port fluvio-maritim, atât pentru navele de pasageri, precum şi pentru cele care transportă produse industriale. Este, de asemenea, un important centru turistic şi punct de plecare spre Delta Dunării.
Printre punctele de interes ale municipiului se numără: catedrala ortodoxă cu hramul ''Sfântul Nicolae'', declarată monument de arhitectură (1865); biserica cu hramul ''Sfântul Gheorghe" sau Biserica cu ceas (1857); biserica grecească cu hramul ''Buna Vestire" (1848-1854); moscheile ''Azzizie" (sec. XIX), declarată monument de arhitectură, şi cea a lui Ismail Paşa (1877); Palatul Poştelor (1870); clădirea Primăriei vechi (1870-1872); casa ''Avramide" (sec. XIX); bustul lui Spiru Haret (1923), realizat de sculptorul Vasile Chiriatide; statuia ecvestră a domnului Mircea cel Bătrân (1972), realizată de sculptorul Ion Jalea; Piaţa Civică - construită între anii 1970-1972, cu o fântână arteziană; Monumentul Independenţei (1899-1900), ridicat în memoria eroilor căzuţi în timpul Războiului de Independenţă, Cetatea Aegyssus şi Muzeul de Istorie şi Arheologie (1975), situate pe Dealul Monumentului; Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării (2009); Muzeul de Etnografie şi Artă Populară (1924-1927) şi Muzeul de Artă, care cuprinde o colecţie de pictură cu unele din cele mai valoroase opere de artă românească.
Municipiul Tulcea număra, la Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 2011, 73 707 locuitori. AGERPRES