Zalău, 18 mar /Agerpres/ - Sălajul, cu cele 68 de biserici de lemn înscrise pe lista monumentelor istorice, îşi poate asuma titlul neoficial de ''judeţ al bisericilor de lemn'', ca un punct forte al promovării din punct de vedere turistic a zonei.
Judeţul găzduieşte şi biserici cu zid de piatră, cu elemente arhitectonice unice la nivel naţional sau pur şi simplu cu legende captivante, aşa cum este biserica cu zid dublu de la Uileacul Şimleului.
Sălajul are cele mai multe biserici de lemn monumente istorice - 68 - cu una mai mult decât Maramureşul, potrivit directorului Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DJCPN), Doina Cociş.
''Fondate de ctitori ţărani, cu osteneala întregii comunităţi, însufleţite de dulgherii locului şi împodobite de zugravii care se încumetau cu mâinile lor să atingă mintea şi sufletul, bisericile de lemn din Sălaj devin mai vechi şi mai împăcate cu viaţa lor. Oare avem forţa de a le redescoperi?'', se întreabă retoric Ana Bârcă, autorul celei mai recente lucrări despre bisericile de lemn din Sălaj.
Edificate în stilul ortodox oriental al feudalismului de mijloc şi târziu, aceste monumente de arhitectură reprezintă o marcă semnificativă şi specială a Sălajului prin numărul lor mare şi discreţia cochetă cu care s-au postat în istoria satului românesc sălăjean.
Acesta este şi motivul pentru care Consiliul Judeţean Sălaj a iniţiat un proiect cu finanţare europeană privind realizarea unui ''Circuit al bisericilor de lemn'', în care au fost incluse şapte lăcaşe de cult: bisericile de lemn ''Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril'' din localităţile Ciumărma, Baica, Racâş, Românaşi şi Sâmnihaiu Almaşului, biserica de lemn ''Pogorârea Sfântului Duh'' din localitatea Fildu de Sus şi biserica de lemn ''Sfântul Gheorghe'' din localitatea Bârsa.
''Iniţiativa îşi propune repunerea în valoare peisagistică şi ambientală a acestor monumente, pentru a putea face obiectul interesului turistic. Se vor reabilita drumurile de acces, se realizează iluminatul ambiental, se construiesc parcări, centre de informare turistică, astfel încât aceste biserici monument să fie vizitabile şi atractive pentru turiştii români şi străini'', precizează Zoe Crihan, director în cadrul Consiliului Judeţean Sălaj.
Pe lângă bisericile de lemn, şi cele de piatră pot constitui obiective turistice importante, prin elemente arhitectonice impresionante sau pur şi simplu legende captivante.
*** Construită cel mai probabil la mijlocul secolului XIII, actuala biserică reformată din Uileacu Şimleului este unică în România şi printre puţinele din Europa datorită coridorului intermural, dintre peretele interior şi cel exterior, păstrat parţial. De o simplitate dusă la extrem, clădirea, înscrisă în lista monumentelor istorice, a fost se pare, la origini, biserica unei mănăstiri de călugăriţe aflate în apropiere, coridoarele dintre ziduri fiind folosite pentru izolarea călugăriţelor de restul enoriaşilor participanţi la slujbe.
Situată pe un deal deasupra şoselei ce urmăreşte cursul Crasnei spre nord, biserica din mica localitate sălăjeană se dezvăluie astăzi doar iniţiaţilor într-ale istoriei şi prea puţin turiştilor care ar putea afla, de altfel, o legendă captivantă şi un istoric pe măsură al uneia dintre cele mai vechi biserici de piatră din Sălaj.
''Bătrânii satului spun că au auzit de la bătrânii lor că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugăriţe, situate în apropiere, într-o zonă cunoscută şi astăzi drept 'Todomb', adică Dealul Lacului. Se spune că acolo ar fi fost un lac cu peşti, ce asigura hrana celor de la mănăstire. În mitologia locală se păstrează chiar amintirea unui tunel de lemn, ce ar fi făcut legătură între biserică şi mănăstire, prin care călugăriţele puteau ajunge dintr-un loc în altul fără a fi văzute de restul lumii'', afirmă Clara Boer, o fostă profesoară, actualmente pensionară.
Trecând de la gura lumii la adevărul istoric, atât cât este el consemnat, conform lui Vasile Drăguţ, în secolele XII-XIII, este menţionată documentar mănăstirea căreia îi aparţinuse această biserică, teorie care fără vreo cercetare sistematică arheologică, însă, rămâne incertă.
''Perioada de construire a bisericii reprezintă o altă necunoscută în istoria locală, mai mult, nici specialiştii nu pot oferi o datare certă a construcţiei, în afară de istoricul maghiar Bunyitay Vincze, care plasează fondarea lăcaşului de cult în preajma rebeliunii păgâne a lui Watha (secolul al XII-lea), restul specialiştilor plasând construcţia nu mai devreme de secolul al XIII-lea, când satul aparţinuse deja în posesiunea neamului Pok. Pe de altă parte, un alt istoric - Entz Géza - încredinţează construcţia bisericii judelui regal Móricz (Mauricius), bazându-se pe argumente stilistice şi de istorie regională. Petri Mór spune că ruinele mănăstirii mai erau vizibile la începutul secolului al XIX-lea'', precizează Csók Zsolt, cercetător ştiinţific specializat în perioada de ev mediu cuprinsă între secolele X-XIV.
Conform descrierii arhitecturale puse la dispoziţie de Csók Zsolt, intrarea în navă (corpul principal al bisericii) se face printr-o uşă, situată pe latura sudică, în stil gotic, refolosită probabil de la o altă intrare, deoarece biserica este una de stil romanic. În interiorul navei, mai exact în colţul sud-vestic al acesteia, se află o intrare boltită, care face accesul spre aşa-zisa tribună a laturii nordice, printr-un coridor foarte îngust (65-85 centimetri lăţime). Coridorul intermural al laturii nordice s-a păstrat pe întreaga lungime a navei, la fel ca şi cel sudic, ce poate fi accesat numai prin turnul bisericii.
Pe latura exterioară a coridorului sudic sunt amplasate cinci ferestre arcuite, care sunt deviate treptat spre est faţă de ferestrele alungite ale laturii interioare, asigurând astfel iluminarea naturală a bisericii pe tot parcursul zilei.
În ceea ce priveşte monumentul de la Uileacu Şimleului, s-au format două păreri. Cercetătorul maghiar Entz Géza afirmă că arhitectura bisericii este în concordanţă cu ctitorul acesteia Móricz (Mauricius), din neamul Pok, această construcţie poate fi interpretată ca varianta provincială a unei basilici trinavate, cu tribună, asemenea bisericilor ctitorite de persoana amintită pe teritoriul posesiunilor acestuia de peste Dunăre, cum ar fi Egregy, Őriszentpéter, Kallósd, Szigliget-Avas.
Istoricul român Virgil Vătăşianu, dând credibilitate mitului mănăstirii de călugăriţe, acordă coridoarelor rolul unor elemente pretenţioase pentru cursul liturghiei, în sensul că acestea ar fi folosit pentru izolarea călugăriţelor participante la slujbe.
Din păcate, o posibilă importantă sursă de informaţii, şi anume jurnalul de cheltuieli papal de la Roma, nu are, din motive greu de precizat astăzi, însemnări despre judeţul Sălaj.
''Pentru a forma o concluzie care să justifice multitudinea elementelor de arhitectură romanică şi complexitatea clădirii de cult descrisă mai sus, va fi nevoie de numeroase cercetări sistematice şi documentare, care, să sperăm că vor fi posibile în viitorul apropiat'', punctează Csók Zsolt.
Lăsând la o parte funcţiunea iniţială a lăcaşului de cult, există mult mai multe date concrete privind funcţiunile şi modificările ulterioare ale bisericii. Astfel, după o pauză de 200 de ani, în care satul nu a fost locuit, iar biserica a fost abandonată, în 1751 ea a fost preluată de reformaţi, care au purces la renovarea ei, mai ales că ea fusese afectată de un incendiu ce îi distrusese acoperişul boltit iniţial. O dovadă a acestor lucrări este inscripţia ce se păstrează pe un panou din actualul tavan casetat de lemn, pe care se poate citi, doar ''în oglindă'', un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune: ''Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Şimleului, din banii enoriaşilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz''.
În 1823, clopotul a fost mutat din turnul bisericii într-o construcţie de lemn din apropiere, deoarece greutatea sa şi vibraţiile produse puneau în pericol structura de rezistenţă a edificiului. Între anii 1844 - 1846 biserica a fost extinsă, cu menţiunea că, la partea frontală nou adăugată, nu s-a reprodus coridorul intermural, astfel încât el se regăseşte azi doar pe laturile bisericii. Din 1855 biserica are şi o mică orgă, nefuncţională în prezent, iar în 1923 acoperişul de şindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă. Ultima renovare a lăcaşului de cult a avut loc acum 27 de ani, în 1982, timpul scurs de atunci punându-şi amprenta pe unele porţiuni de zid ''mâncate'' de igrasie. Nu în ultimul rând, în biserică poate fi admirată o mică masă de lemn pictată, datată 29 mai 1892.
*** O altă biserică de piatră, veche de şapte secole, din localitatea Petrindu, cu un tavan casetat cu picturi unicat la nivel european, realizate cu circa 300 de ani în urmă, este vizitată anual de turişti din întreaga Europă, dar şi din alte ţări mai îndepărtate, precum Japonia sau Australia.
Tencuită şi acoperită cu plăci de azbest în perioada comunistă, biserica monument istoric a fost readusă la aspectul iniţial în principal datorită eforturilor preotului reformat Korosi Laszlo Ladislau, care slujeşte în parohia reformată din Petrindu încă din 1976.
"După fereastra romanică de deasupra intrării de sud, se presupune că biserica noastră a fost construită în secolele XIII-XIV, dar forma actuală, în stil gotic, e din secolul al XV-lea. Iniţial a fost un aşezământ romano-catolic, devenind mai apoi parohie reformată. Casetele pictate de pe tavanul bisericii sunt unicat. Nu există nici în Transilvania, dar nici în Ungaria astfel de pictură a casetelor, aceasta fiind singura lucrare a artistului Zilahi Asztalos Istvan, realizată în 1713. Casetele sunt pictate cu ornamente florale în stil renascentist. În anii 1769 - 1770, când biserica a fost lărgită cu câte un metru pe latura dreapta şi cea stângă, vestitul tâmplar şi pictor Umling Lorincz şi fiul său Janos au mai pictat trei rânduri de casete pe tavan şi casetele galeriilor. La ultima restaurare a casetelor, restauratorul a remarcat că unele dintre cele pictate iniţial de Zilahi au fost repictate de Umling. Enoriaşii l-au rugat să le repicteze, iar el a adăugat şi alte elemente. Animale sau păsări, aşa cum apar pe aceste casete, nu apar în picturile lui Zilahi. Restauratorul a avut o idee inedită: partea de jos a casetelor a lăsat-o cu pictura lui Zilahi, iar partea de sus cu cea a lui Umling", povesteşte preotul reformat din Petrindu.
Potrivit acestuia, biserica a fost readusă la aspectul din secolul XV abia în urmă cu câţiva ani, printr-o restaurare finanţată de Ministerul Culturii.
"Am descoperit piatra, ce fusese toată tencuită. A fost tencuită în 1956 şi a fost acoperită cu plăci de azbest. Era groaznic, era foarte tristă, ca şi epoca respectivă. Am început lucrările de reabilitare imediat după 1989. Atunci am dat jos tencuiala până la înălţimea de un metru şi când am văzut ce pietre frumoase sunt am făcut un alt proiect, ca să putem obţine finanţare şi am reuşit să refacem şi exteriorul, şi interiorul. Problema cea mai mare au fost întotdeauna banii. La început am primit o finanţare din Germania. Atunci am obţinut 7.500 de mărci, cu care am putut întări fundaţia bisericii. A doua finanţare a fost din Ungaria - 480.000 de forinţi, cu care am putut acoperi cu şindrilă biserica. După aceea, de la Ministerul Culturii, am primit odată 25.000 de lei şi a doua oară 15.000 de lei şi cu asta am finalizat reabilitarea în exterior şi în interior, inclusiv casetele pictate", declara, pentru AGERPRES, în toamna anului 2013, preotul.
Biserica se remarcă şi prin orga datând din 1858 şi prin clopotniţa de lemn anexată, realizată în jurul anului 1700.
Turişti din toate ţările, în special din Ungaria şi Olanda, dar şi din Franţa, Spania, Belgia, Danemarca, precum şi Japonia sau Australia, vin anual pentru a admira clădirea monument istoric din Petrindu.
*** Un alt posibil obiectiv turistic, mai puţin cunoscut, dar cu o istorie la fel de interesantă îl reprezintă ruinele unei mănăstiri benedictine situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud.
Acestea ar putea fi, în opinia lui Dan Culic, arheolog de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul) - o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.
"Există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta, când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, punctul de vamă fiind aici. Nu există niciun document care să facă direct referire la o ruină, la o biserică. Nu ştim nimic. Mulţi au confundat-o cu Cetatea Pintii, dar cetatea este, de fapt, în vârful dealului", povesteşte Dan Culic.
Potrivit acestuia, ''documentele, în Evul Mediu, pomenesc că, după marea invazie a tătarilor, anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de aici, de a încasa vama''.
''Adică au venit nobilii cu o hârtie că e dreptul lor. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în fosta republică Cehoslovacia, şi ei aveau drept de vamă aici. Astea ar fi primele informaţii scrise despre acea ruină. După o vreme au făcut şi fortificaţia. Ce spun eu acum sunt presupuneri, pentru că nu avem date certe. Au fost făcute săpături în anii 89-90, de către Muzeul Militar, însă n-au publicat mai nimic", precizează acesta.
În sutele de ani de când a fost abandonată, zidurile groase ale clădirii s-au împletit pur şi simplu cu arborii, într-o armonie ciudată.
''Nu poate fi vorba de o cetate. Este vorba de o biserică ce o putem lega cu dreptul de vamă a unei mănăstiri benedictine, care nu era aici, ci în Slovacia de astăzi, dacă nu mă înşel, dar avea drept de vamă aici, pe râul Someş, drept de vamă a sării, care era extrasă de la Ocna Dejului şi transportată cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme. Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean, 'catolic' să spun aşa, deoarece nu putem vorbi de catolici în secolele XII-XIII. De obicei, o biserică are cor sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în care stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă. Dar eu cred că nu e vorba de o navă, ci de un turn clopotniţă impozant, pentru că nu are bolţi, iar intrarea e foarte îngustă - are un metru lăţime. La intrare se poate vedea încă o inscripţie a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preoţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela liturgică. Cronologic, ca să-i dăm o vechime acestui monument, aş risca să spun că este vorba de secolul XIII. (...) O biserică ce nu are referiri documentare în mod direct. Se spune că acea mănăstire avea drept de a impune vamă. Eu presupun că acei călugări s-au stabilit aici şi au făcut un mic lăcaş de cult. Având bani, şi-au permis asta. Drepturile acestei biserici au fost uzurpate, după cum ne spun documentele, de către nobilii laici", afirmă Dan Culic.
Un capitel menţionat şi în alte scrieri ar putea fi dovada principală a vechimii monumentului.
"Petri Mor (scriitor maghiar ce a trăit în Sălaj - n.r) şi, mai târziu, Virgil Vătăşanu (arhitect n.r.) vorbesc despre un capitel cu frunze de stejar şi spun că asta ar putea fi un gotic timpuriu, adică secolul al XII-lea. Eu trebuie să vorbesc cu un geolog şi să fac nişte analize ca să fiu sigur de asta. Este piatră profilată, piatră lucrată. Există analogii foarte clare ale acelui capitel adus de la Baia Mare, care mă fac să împing datarea în secolul XIII. Asta înseamnă că este un gotic timpuriu, poate că mai vechi decât cel de la Cârţa (aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII). Din Ardealul de azi, poate ar fi cel mai vechi", spune arheologul.
Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţei ei. AGERPRES/(AS - autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)
Judeţul găzduieşte şi biserici cu zid de piatră, cu elemente arhitectonice unice la nivel naţional sau pur şi simplu cu legende captivante, aşa cum este biserica cu zid dublu de la Uileacul Şimleului.
Sălajul are cele mai multe biserici de lemn monumente istorice - 68 - cu una mai mult decât Maramureşul, potrivit directorului Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DJCPN), Doina Cociş.
''Fondate de ctitori ţărani, cu osteneala întregii comunităţi, însufleţite de dulgherii locului şi împodobite de zugravii care se încumetau cu mâinile lor să atingă mintea şi sufletul, bisericile de lemn din Sălaj devin mai vechi şi mai împăcate cu viaţa lor. Oare avem forţa de a le redescoperi?'', se întreabă retoric Ana Bârcă, autorul celei mai recente lucrări despre bisericile de lemn din Sălaj.
Edificate în stilul ortodox oriental al feudalismului de mijloc şi târziu, aceste monumente de arhitectură reprezintă o marcă semnificativă şi specială a Sălajului prin numărul lor mare şi discreţia cochetă cu care s-au postat în istoria satului românesc sălăjean.
Acesta este şi motivul pentru care Consiliul Judeţean Sălaj a iniţiat un proiect cu finanţare europeană privind realizarea unui ''Circuit al bisericilor de lemn'', în care au fost incluse şapte lăcaşe de cult: bisericile de lemn ''Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril'' din localităţile Ciumărma, Baica, Racâş, Românaşi şi Sâmnihaiu Almaşului, biserica de lemn ''Pogorârea Sfântului Duh'' din localitatea Fildu de Sus şi biserica de lemn ''Sfântul Gheorghe'' din localitatea Bârsa.
''Iniţiativa îşi propune repunerea în valoare peisagistică şi ambientală a acestor monumente, pentru a putea face obiectul interesului turistic. Se vor reabilita drumurile de acces, se realizează iluminatul ambiental, se construiesc parcări, centre de informare turistică, astfel încât aceste biserici monument să fie vizitabile şi atractive pentru turiştii români şi străini'', precizează Zoe Crihan, director în cadrul Consiliului Judeţean Sălaj.
Pe lângă bisericile de lemn, şi cele de piatră pot constitui obiective turistice importante, prin elemente arhitectonice impresionante sau pur şi simplu legende captivante.
*** Construită cel mai probabil la mijlocul secolului XIII, actuala biserică reformată din Uileacu Şimleului este unică în România şi printre puţinele din Europa datorită coridorului intermural, dintre peretele interior şi cel exterior, păstrat parţial. De o simplitate dusă la extrem, clădirea, înscrisă în lista monumentelor istorice, a fost se pare, la origini, biserica unei mănăstiri de călugăriţe aflate în apropiere, coridoarele dintre ziduri fiind folosite pentru izolarea călugăriţelor de restul enoriaşilor participanţi la slujbe.
Situată pe un deal deasupra şoselei ce urmăreşte cursul Crasnei spre nord, biserica din mica localitate sălăjeană se dezvăluie astăzi doar iniţiaţilor într-ale istoriei şi prea puţin turiştilor care ar putea afla, de altfel, o legendă captivantă şi un istoric pe măsură al uneia dintre cele mai vechi biserici de piatră din Sălaj.
''Bătrânii satului spun că au auzit de la bătrânii lor că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugăriţe, situate în apropiere, într-o zonă cunoscută şi astăzi drept 'Todomb', adică Dealul Lacului. Se spune că acolo ar fi fost un lac cu peşti, ce asigura hrana celor de la mănăstire. În mitologia locală se păstrează chiar amintirea unui tunel de lemn, ce ar fi făcut legătură între biserică şi mănăstire, prin care călugăriţele puteau ajunge dintr-un loc în altul fără a fi văzute de restul lumii'', afirmă Clara Boer, o fostă profesoară, actualmente pensionară.
Trecând de la gura lumii la adevărul istoric, atât cât este el consemnat, conform lui Vasile Drăguţ, în secolele XII-XIII, este menţionată documentar mănăstirea căreia îi aparţinuse această biserică, teorie care fără vreo cercetare sistematică arheologică, însă, rămâne incertă.
''Perioada de construire a bisericii reprezintă o altă necunoscută în istoria locală, mai mult, nici specialiştii nu pot oferi o datare certă a construcţiei, în afară de istoricul maghiar Bunyitay Vincze, care plasează fondarea lăcaşului de cult în preajma rebeliunii păgâne a lui Watha (secolul al XII-lea), restul specialiştilor plasând construcţia nu mai devreme de secolul al XIII-lea, când satul aparţinuse deja în posesiunea neamului Pok. Pe de altă parte, un alt istoric - Entz Géza - încredinţează construcţia bisericii judelui regal Móricz (Mauricius), bazându-se pe argumente stilistice şi de istorie regională. Petri Mór spune că ruinele mănăstirii mai erau vizibile la începutul secolului al XIX-lea'', precizează Csók Zsolt, cercetător ştiinţific specializat în perioada de ev mediu cuprinsă între secolele X-XIV.
Conform descrierii arhitecturale puse la dispoziţie de Csók Zsolt, intrarea în navă (corpul principal al bisericii) se face printr-o uşă, situată pe latura sudică, în stil gotic, refolosită probabil de la o altă intrare, deoarece biserica este una de stil romanic. În interiorul navei, mai exact în colţul sud-vestic al acesteia, se află o intrare boltită, care face accesul spre aşa-zisa tribună a laturii nordice, printr-un coridor foarte îngust (65-85 centimetri lăţime). Coridorul intermural al laturii nordice s-a păstrat pe întreaga lungime a navei, la fel ca şi cel sudic, ce poate fi accesat numai prin turnul bisericii.
Pe latura exterioară a coridorului sudic sunt amplasate cinci ferestre arcuite, care sunt deviate treptat spre est faţă de ferestrele alungite ale laturii interioare, asigurând astfel iluminarea naturală a bisericii pe tot parcursul zilei.
În ceea ce priveşte monumentul de la Uileacu Şimleului, s-au format două păreri. Cercetătorul maghiar Entz Géza afirmă că arhitectura bisericii este în concordanţă cu ctitorul acesteia Móricz (Mauricius), din neamul Pok, această construcţie poate fi interpretată ca varianta provincială a unei basilici trinavate, cu tribună, asemenea bisericilor ctitorite de persoana amintită pe teritoriul posesiunilor acestuia de peste Dunăre, cum ar fi Egregy, Őriszentpéter, Kallósd, Szigliget-Avas.
Istoricul român Virgil Vătăşianu, dând credibilitate mitului mănăstirii de călugăriţe, acordă coridoarelor rolul unor elemente pretenţioase pentru cursul liturghiei, în sensul că acestea ar fi folosit pentru izolarea călugăriţelor participante la slujbe.
Din păcate, o posibilă importantă sursă de informaţii, şi anume jurnalul de cheltuieli papal de la Roma, nu are, din motive greu de precizat astăzi, însemnări despre judeţul Sălaj.
''Pentru a forma o concluzie care să justifice multitudinea elementelor de arhitectură romanică şi complexitatea clădirii de cult descrisă mai sus, va fi nevoie de numeroase cercetări sistematice şi documentare, care, să sperăm că vor fi posibile în viitorul apropiat'', punctează Csók Zsolt.
Lăsând la o parte funcţiunea iniţială a lăcaşului de cult, există mult mai multe date concrete privind funcţiunile şi modificările ulterioare ale bisericii. Astfel, după o pauză de 200 de ani, în care satul nu a fost locuit, iar biserica a fost abandonată, în 1751 ea a fost preluată de reformaţi, care au purces la renovarea ei, mai ales că ea fusese afectată de un incendiu ce îi distrusese acoperişul boltit iniţial. O dovadă a acestor lucrări este inscripţia ce se păstrează pe un panou din actualul tavan casetat de lemn, pe care se poate citi, doar ''în oglindă'', un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune: ''Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Şimleului, din banii enoriaşilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz''.
În 1823, clopotul a fost mutat din turnul bisericii într-o construcţie de lemn din apropiere, deoarece greutatea sa şi vibraţiile produse puneau în pericol structura de rezistenţă a edificiului. Între anii 1844 - 1846 biserica a fost extinsă, cu menţiunea că, la partea frontală nou adăugată, nu s-a reprodus coridorul intermural, astfel încât el se regăseşte azi doar pe laturile bisericii. Din 1855 biserica are şi o mică orgă, nefuncţională în prezent, iar în 1923 acoperişul de şindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă. Ultima renovare a lăcaşului de cult a avut loc acum 27 de ani, în 1982, timpul scurs de atunci punându-şi amprenta pe unele porţiuni de zid ''mâncate'' de igrasie. Nu în ultimul rând, în biserică poate fi admirată o mică masă de lemn pictată, datată 29 mai 1892.
*** O altă biserică de piatră, veche de şapte secole, din localitatea Petrindu, cu un tavan casetat cu picturi unicat la nivel european, realizate cu circa 300 de ani în urmă, este vizitată anual de turişti din întreaga Europă, dar şi din alte ţări mai îndepărtate, precum Japonia sau Australia.
Tencuită şi acoperită cu plăci de azbest în perioada comunistă, biserica monument istoric a fost readusă la aspectul iniţial în principal datorită eforturilor preotului reformat Korosi Laszlo Ladislau, care slujeşte în parohia reformată din Petrindu încă din 1976.
"După fereastra romanică de deasupra intrării de sud, se presupune că biserica noastră a fost construită în secolele XIII-XIV, dar forma actuală, în stil gotic, e din secolul al XV-lea. Iniţial a fost un aşezământ romano-catolic, devenind mai apoi parohie reformată. Casetele pictate de pe tavanul bisericii sunt unicat. Nu există nici în Transilvania, dar nici în Ungaria astfel de pictură a casetelor, aceasta fiind singura lucrare a artistului Zilahi Asztalos Istvan, realizată în 1713. Casetele sunt pictate cu ornamente florale în stil renascentist. În anii 1769 - 1770, când biserica a fost lărgită cu câte un metru pe latura dreapta şi cea stângă, vestitul tâmplar şi pictor Umling Lorincz şi fiul său Janos au mai pictat trei rânduri de casete pe tavan şi casetele galeriilor. La ultima restaurare a casetelor, restauratorul a remarcat că unele dintre cele pictate iniţial de Zilahi au fost repictate de Umling. Enoriaşii l-au rugat să le repicteze, iar el a adăugat şi alte elemente. Animale sau păsări, aşa cum apar pe aceste casete, nu apar în picturile lui Zilahi. Restauratorul a avut o idee inedită: partea de jos a casetelor a lăsat-o cu pictura lui Zilahi, iar partea de sus cu cea a lui Umling", povesteşte preotul reformat din Petrindu.
Potrivit acestuia, biserica a fost readusă la aspectul din secolul XV abia în urmă cu câţiva ani, printr-o restaurare finanţată de Ministerul Culturii.
"Am descoperit piatra, ce fusese toată tencuită. A fost tencuită în 1956 şi a fost acoperită cu plăci de azbest. Era groaznic, era foarte tristă, ca şi epoca respectivă. Am început lucrările de reabilitare imediat după 1989. Atunci am dat jos tencuiala până la înălţimea de un metru şi când am văzut ce pietre frumoase sunt am făcut un alt proiect, ca să putem obţine finanţare şi am reuşit să refacem şi exteriorul, şi interiorul. Problema cea mai mare au fost întotdeauna banii. La început am primit o finanţare din Germania. Atunci am obţinut 7.500 de mărci, cu care am putut întări fundaţia bisericii. A doua finanţare a fost din Ungaria - 480.000 de forinţi, cu care am putut acoperi cu şindrilă biserica. După aceea, de la Ministerul Culturii, am primit odată 25.000 de lei şi a doua oară 15.000 de lei şi cu asta am finalizat reabilitarea în exterior şi în interior, inclusiv casetele pictate", declara, pentru AGERPRES, în toamna anului 2013, preotul.
Biserica se remarcă şi prin orga datând din 1858 şi prin clopotniţa de lemn anexată, realizată în jurul anului 1700.
Turişti din toate ţările, în special din Ungaria şi Olanda, dar şi din Franţa, Spania, Belgia, Danemarca, precum şi Japonia sau Australia, vin anual pentru a admira clădirea monument istoric din Petrindu.
*** Un alt posibil obiectiv turistic, mai puţin cunoscut, dar cu o istorie la fel de interesantă îl reprezintă ruinele unei mănăstiri benedictine situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud.
Acestea ar putea fi, în opinia lui Dan Culic, arheolog de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul) - o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.
"Există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta, când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, punctul de vamă fiind aici. Nu există niciun document care să facă direct referire la o ruină, la o biserică. Nu ştim nimic. Mulţi au confundat-o cu Cetatea Pintii, dar cetatea este, de fapt, în vârful dealului", povesteşte Dan Culic.
Potrivit acestuia, ''documentele, în Evul Mediu, pomenesc că, după marea invazie a tătarilor, anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de aici, de a încasa vama''.
''Adică au venit nobilii cu o hârtie că e dreptul lor. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în fosta republică Cehoslovacia, şi ei aveau drept de vamă aici. Astea ar fi primele informaţii scrise despre acea ruină. După o vreme au făcut şi fortificaţia. Ce spun eu acum sunt presupuneri, pentru că nu avem date certe. Au fost făcute săpături în anii 89-90, de către Muzeul Militar, însă n-au publicat mai nimic", precizează acesta.
În sutele de ani de când a fost abandonată, zidurile groase ale clădirii s-au împletit pur şi simplu cu arborii, într-o armonie ciudată.
''Nu poate fi vorba de o cetate. Este vorba de o biserică ce o putem lega cu dreptul de vamă a unei mănăstiri benedictine, care nu era aici, ci în Slovacia de astăzi, dacă nu mă înşel, dar avea drept de vamă aici, pe râul Someş, drept de vamă a sării, care era extrasă de la Ocna Dejului şi transportată cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme. Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean, 'catolic' să spun aşa, deoarece nu putem vorbi de catolici în secolele XII-XIII. De obicei, o biserică are cor sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în care stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă. Dar eu cred că nu e vorba de o navă, ci de un turn clopotniţă impozant, pentru că nu are bolţi, iar intrarea e foarte îngustă - are un metru lăţime. La intrare se poate vedea încă o inscripţie a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preoţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela liturgică. Cronologic, ca să-i dăm o vechime acestui monument, aş risca să spun că este vorba de secolul XIII. (...) O biserică ce nu are referiri documentare în mod direct. Se spune că acea mănăstire avea drept de a impune vamă. Eu presupun că acei călugări s-au stabilit aici şi au făcut un mic lăcaş de cult. Având bani, şi-au permis asta. Drepturile acestei biserici au fost uzurpate, după cum ne spun documentele, de către nobilii laici", afirmă Dan Culic.
Un capitel menţionat şi în alte scrieri ar putea fi dovada principală a vechimii monumentului.
"Petri Mor (scriitor maghiar ce a trăit în Sălaj - n.r) şi, mai târziu, Virgil Vătăşanu (arhitect n.r.) vorbesc despre un capitel cu frunze de stejar şi spun că asta ar putea fi un gotic timpuriu, adică secolul al XII-lea. Eu trebuie să vorbesc cu un geolog şi să fac nişte analize ca să fiu sigur de asta. Este piatră profilată, piatră lucrată. Există analogii foarte clare ale acelui capitel adus de la Baia Mare, care mă fac să împing datarea în secolul XIII. Asta înseamnă că este un gotic timpuriu, poate că mai vechi decât cel de la Cârţa (aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII). Din Ardealul de azi, poate ar fi cel mai vechi", spune arheologul.
Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţei ei. AGERPRES/(AS - autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.