Bucureşti, 5 iun /Agerpres/ - În 1998, fotbalul s-a întors în Franţa, patria fondatorului Cupei Mondiale, Jules Rimet. A 16-a ediţie a competiţiei s-a desfăşurat între 10 iunie şi 12 iulie şi a fost pentru prima dată când Cupa a depăşit durata de o lună.
Francezii au gustat pentru prima dată gloria Campionatului Mondial, după victoria cu 3-0 în finala cu Braziliei, când Zinedine Zidane a marcat două goluri.
A fost prima ediţie cu 32 de echipe participante. Printre debutante s-a numărat Croaţia, golurile marcate de Davor Suker ducând-o până pe locul trei. Pe poziţia a patra s-a clasat echipa Olandei, cu generaţia frumoasă a fraţilor De Boer, a lui Van Der Sar, Stam, Overmars, Cocu, Kluivert, Davids şi Seedorf.
A fost ultima ediţie la care a participat echipa naţională a României, condusă pe teren de acelaşi Gică Hagi, ajuns la trei turnee finale ale CM.
În preliminariile pentru Cupa Mondială au luat parte 174 de echipe, s-au disputat 643 de meciuri până să se decidă echipele participante. 15 milioane de spectatori s-au aflat în tribunele meciurilor din preliminarii.
Au existat şi câteva evenimente inedite: Iran a învins Insulele Maldive cu 17-0, cea mai mare diferenţă de goluri la acea vreme într-un meci oficial. Karim Bagheri a marcat de şapte ori. Echipa surpriză a Iranului a continuat să fie cap de afiş inclusiv la barajul zonelor Asia-Oceania, când au fost condusă cu 2-0 de Australia susţinută de 85.000 de suporteri. Spre consternarea fanilor australieni prezenţi la Melbourne Cricket Ground, iranienii au egalat şi au obţinut calificarea, după ce în meciul tur remizaseră 1-1. Coreea de Sud s-a calificat, devenind o prezenţă constantă la turneul final. Arabia Saudită a participat pentru a doua oară.
În Europa, s-au organizat pentru prima dată meciuri de baraj între ocupantele locului secund din grupe. Norvegia, Italia, Spania, Germania şi România au terminat neînvinse faza grupelor. Totuşi, pentru Italia nu au fost suficiente cinci victorii şi trei remize, într-o grupă câştigată de Anglia. Italienii au fost trimişi la baraj, unde s-au impus în faţa ruşilor. Tot în play-off-uri, Iugoslavia a şocat un între continent: 7-1 şi 5-0 împotriva unei selecţionate slabe a Ungariei, care nu mai avea nimic din strălucirea predecesorilor săi. Aşa cum era de aşteptat, Croaţia a eliminat Ucraina şi şi-a făcut apariţia pentru prima oară la turneul final.
În America de Sud, s-a alcătuit în premieră o singură grupă preliminară, formată din nouă reprezentative. S-au jucat 72 de meciuri în total. A fost o decizie mai puţin inspirată, pentru că fiecare echipă sud-americană a fost nevoită să joace 16 jocuri, un număr mult prea mare pentru o competiţie de calificare. Au ieşit învingătoare Argentina, Chile, Columbia (participantă la CM pentru a treia oară consecutiv) şi Bolivia, care nu mai prinsese un turneu final din 1950. Li s-a alăturat Brazilia, deţinătoarea titlului.
Cel mai lung drum în calificări l-au avut echipele din America de Nord şi Centrală. În cele din urmă, au câştigat favoritele preliminariilor, Mexic şi SUA. Al treilea loc le-a revenit jamaicanilor, denumiţi 'Reggae Boys', veniţi în premieră la CM. Curios este că federaţia din Mexic, a cărei echipă termina calificările neînvinsă şi ocupând primul loc al grupei finale din preliminarii, l-a demis pe antrenorul Bora Milutinovic. La turneul final, selecţionerul Mexicului a fost Manuel Lapuente.
În 1998, datorită extinderii numărului de participante, Africa a venit cu cinci echipe. Nigeria, Camerun, Tunisia şi Maroc luaseră parte în trecut şi la alte ediţii ale Cupei. Singura debutantă era Africa de Sud, câştigătoarea Cupei Africii pe naţiuni în 1996, care s-a calificat la limită, în ultima clipă, în detrimentul echipei din Congo.
Prin urmare, cele 32 de participante provenite din cinci confederaţii au fost: 15 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Iugoslavia, Norvegia, Olanda, România, Scoţia şi Spania), cinci din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile, Columbia şi Paraguay), trei din America de Nord şi Centrală (Jamaica, Mexic şi SUA), cinci din Africa (Africa de Sud, Camerun, Maroc, Nigeria şi Tunisia) şi patru din Asia (Arabia Saudită, Coreea de Sud, Iran şi Japonia).
Organizarea Cupei Mondiale din Franţa a prevăzut implicarea a zece stadioane: Stade de France din Saint-Denis, Stade Velodrome din Marsilia, Parc des Princes din Paris, arena Felix Bollaert din Lens, Stade de Gerland din Lyon, Stade de la Beaujoire din Nantes, Stadium de Toulouse, stadionul Geoffroy-Guichard din Saint-Etienne, Parc Lescure din Bordeaux şi Stade de la Mosson din Montpellier. Cel mai mare dintre ele era Stade de France, cu o capacitate de 80.000 de locuri.
Brazilia a început en-fanfare: 2-1 cu Scoţia, 3-0 cu Maroc, pierzând ultimul meci în grupă cu Norvegia (0-1). În optimile de finală, echipa antrenată de Mario Zagallo a învins Chile cu 4-1, într-o zi memorabilă pentru Ronaldo şi Cesar Sampaio, marcatorii Selecao. În sferturi, sud-americanii au depăşit Danemarca, scor 3-2, prin golurile lui Rivaldo şi Bebeto. Semifinala disputată în faţa Olandei s-a terminat la loviturile de departajare, 4-2, după ce Frank de Boer şi Philip Cocu au ratat penalty-urile. Brazilia era în finală.
Italia, vicecampioana mondială, a venit la Cupa Mondială cu o formulă rar întâlnită: Cesare Maldini selecţioner, iar fiul său, Paolo - căpitanul echipei. Totuşi, echipa nu a impresionat. În grupe, Italia a învins Camerun cu 3-0, Austria cu 2-1 şi a terminat la egalitate, 2-2 cu Chile. În optimi a depăşit Norvegia cu 1-0, gol Vieri, în cel mai frumos joc reuşit de 'azzurri' la ediţia din Franţa. În sferturi, 'squadra azzurra' n-a mai reuşit o prestaţie convingătoare, fiind eliminată de Franţa cu 4-3 după loviturile de departajare.
Franţa a obţinut trei victorii nete în grupă: 3-0 cu Africa de Sud, 4-0 cu Arabia Saudită şi 2-1 cu Danemarca. În optimi, a trecut de Paraguay cu 1-0 după prelungiri, gol Laurent Blanc. În sferturile de finală, a trecut de Italia la penalty-uri, ultima lovitură fiind executată de acelaşi Blanc. În semifinale, Franţa a învins Croaţia datorită celor două goluri marcate de fundaşul Lilian Thuram, într-un meci în care Blanc a primit cartonaş roşu. Elevii lui Aime Jacquet aveau să înfrunte Brazilia în ultimul act.
Nigeria a fost câştigătoarea grupei D, trimiţând Spania şi Bulgaria acasă. În optimi, africanii s-au împiedicat de Danemarca antrenată de suedezul Bo Johansson, scor 4-1.
Olanda a terminat grupa E pe primul loc, după un egal cu Belgia (0-0) şi altul cu Mexic (2-2), respectiv o victorie cu 5-0 în faţa gazdelor din Coreea de Sud. În optimi, a trecut de Iugoslavia cu 2-1, iar în sferturi, de Argentina cu acelaşi scor. A fost învinsă de Brazilia în semifinale.
Germania a început bine; 2-0 cu SUA şi Iran, 2-2 cu Iugoslavia. În optimi, a depăşit Mexicul cu 2-1, iar în sferturile de finală a fost spulberată de Croaţia cu 0-3.
Cât despre echipa Croaţiei, aceasta a fost surpriza Mondialului. În grupe, croaţii au învins Jamaica (3-1) şi Japonia (1-0), dar s-au înclinat în faţa Argentinei, câştigătoarea grupei (0-1). Au trecut de România în optimi (1-0), de Germania în sferturi şi s-au oprit în semifinale: 1-2 cu Franţa. S-au ales cu bronzul, după ce au câştigat finala mică: 2-1 cu Olanda, goluri Prosinecki şi Suker.
La 12 iulie, s-a disputat marea finală a Mondialului, organizată pe Stade de France. 80.000 de suporteri au asistat în tribune. Partida a fost arbitrată de marocanul Said Belqola.
Franţa a învins Brazilia cu 3-0, după două golurile înscrise de Zidane şi altul de Emmanuel Petit, în ultimul minut al jocului. A fost prima finală jucată între ţara gazdă şi deţinătoarea titlului.
În urma victoriei, un milion de francezi au ieşit pe străzile Parisului pentru a celebra reuşita lui Zidane & co. Franţa devenea a şaptea ţară câştigătoare a Cupei Mondiale, alăturându-se Uruguayului, Italiei, Germaniei, Braziliei, Angliei şi Argentinei.
Coupe du Monde '98 a fost a şaptea şi ultima ediţie la care a participat naţionala României. Practic, cântecul de lebădă al generaţiei de aur a fotbalului românesc la Cupa Mondială. De atunci, românii noştri nu s-au mai calificat niciodată la CM, din cauză că mereu au pierdut preliminariile sau la baraj (ediţia 2014).
La cârma echipei se afla acelaşi Anghel Iordănescu, unul dintre cei mai rezistenţi antrenori din istoria recentă a echipei naţionale. Iordănescu pregătise reprezentativa noastră şi la ediţia din SUA '94, când România a ajuns în sferturi.
În preliminarii, România a făcut parte din grupa europeană 8, alături de Irlanda, Lituania, Macedonia, Islanda şi Liechtenstein. A terminat pe primul loc fără probleme, cu nouă victorii şi un egal: 4-2 şi 3-0 cu Macedonia, 8-1 şi 8-0 cu Liechtenstein, 4-0 şi 4-0 cu Islanda, 1-0 şi 3-0 cu Lituania, 1-0 şi 1-1 cu Irlanda. Cu un total de 28 de puncte şi un golaveraj uluitor de 37-4, românii au obţinut fără emoţii biletele pentru Franţa încă din 1996. Românii ar fi obţinut recordul de zece victorii din zece, dar irlandezul Tony Cascarino le-a încurcat planurile, prin egalarea de la Dublin.
Odată ajunsă în Hexagon, echipa noastră a fost repartizată în grupa G, în urma tragerii la sorţi, alături de Anglia, Columbia şi Tunisia.
Debutul României la Coupe du Monde a avut loc la 15 iunie 1998, pe stadionul Gerland din Lyon, în prezenţa a 39.000 de spectatori. Tricolorii au învins Columbia cu 1-0, graţie golului înscris de Adrian Ilie în minutul 45. Columbia lui Valderrama era o mai veche cunoştinţă a românilor, pe care au surclasat-o şi la CM din 1994 cu 3-1. Întâlnirea a fost condusă de arbitrul An-Yan Lim Kee Chong din Mauritius. Sud-americanii erau antrenaţi de Hernan Gomez.
A urmat cea mai frumoasă victorie a românilor la acel turneu final: 2-1 cu Anglia. La 22 iunie, pe Stade Municipal din Toulouse, echipa naţională a trecut de la agonie la extaz. Mai întâi, a deschis scorul în minutul 47, autor Viorel Moldovan. Apoi, a fost egalată după reuşita din min. 79 a promiţătorului Michael Owen, revelaţia Cupei Mondiale. Verdictul partidei s-a prelungit până în ultimul minut, când şutul lui Dan Petrescu l-a lăsat fără replică pe portarul David Seaman. Echipa antrenată de Glenn Hoddle dispunea de nume mari: Alan Shearer, David Beckham, Paul Scholes, Sol Campbell, Gareth Southgate. În tribune, au asistat 33.500 de suporteri, iar meciul a fost arbitrat de francezul Marc Batta.
În urma victoriei din confruntarea cu britanicii, toţi fotbaliştii români şi-au vopsit părul blond, aşa cum promiseseră. Astfel, la partida cu Tunisia, pe teren au apărut 11 jucători greu de recunoscut, motiv pentru presă să-i numească 'pui de găină'. În ultimul meci al grupei, românii nu au mai reuşit o victorie clară, ci au remizat 1-1 cu Tunisia. În minutul 10, scorul a fost deschis de Skander Souayeh din penalty. Egalarea a venit mult mai târziu, spre sfârşitul partidei, când Viorel Moldovan şi-a salvat echipa de la înfrângere. Partida din 26 iunie de pe marele Stade de France din Saint-Denis a avut un număr fabulos de spectatori: 77.000. A fost arbitrată de australianul Edward Lennie. Banca tehnică a tunisienilor era condusă de polonezul Henryk Kasperczak, iar pe teren s-au aflat Sami Trabelsi şi Riadh Bouazizi.
După calificarea în optimile de finală, în special după meciul cu Anglia, suporterii români erau în delir. Au umplut pieţele oraşelor din ţară şi au salutat accederea echipei în faza superioară, exact cum făcuseră la World Cup '94, după meciurile cu Argentina şi SUA.
Românii s-au oprit în optimi. Cei care i-au trimis acasă au fost croaţii, printr-un 1-0 sec. Tricolorii nu au strălucit mai deloc, ba chiar au avut cea mai slabă evoluţie din toate cele patru partide disputate de ei la CM. 'Groparul' selecţionatei noastre a fost nimeni altul decât Davor Suker, golgheterul competiţiei, care a marcat din penalty unicul gol al meciului, în prelungirile primei reprize. Meciul s-a jucat la 30 iunie, pe Parc Lescure din Bordeaux, în prezenţa a 32.000 de oameni în tribune. A fost arbitrat de argentinianul Javier Castrilli. Echipa croată era antrenată de bosniacul Miroslav Blazevic, care a dus-o până în semifinale. De altfel, aceea nu a fost numai generaţia de aur a românilor, ci şi a croaţilor, cu Suker, Zvonimir Boban, Slaven Bilic, Igor Tudor şi Dario Simic.
Lotul de 22 de jucători ai României includea trei portari (Dumitru Stângaciu, Bogdan Stelea şi Florin Prunea), şapte fundaşi (Dan Petrescu, Cristian Dulcă, Anton Doboş, Gheorghe Popescu, Liviu Ciobotariu, Iulian Filipescu şi Tibor Selymes), şapte mijlocaşi (Constantin Gâlcă, Dorinel Munteanu, Gheorghe Hagi, Radu Niculescu, Lucian Marinescu, Gabriel Popescu şi Ovidiu Stângă) şi cinci atacanţi (Marius Lăcătuş, Viorel Moldovan, Adrian Ilie, Ilie Dumitrescu şi Gheorghe Craioveanu). Purtătorul tricoului cu numărul zece era acelaşi Hagi, căpitanul echipei. Lăcătuş, decanul de vârstă, ajunsese la 34 de ani. Cel mai tânăr dintre jucătorii români era Radu Niculescu (23 de ani), care activa pe atunci la FC Naţional Bucureşti, avându-l coechipier pe Ciobotariu.
La turneul final din 1998, s-au înscris în total 171 de goluri în cele 62 de jocuri disputate, ceea ce înseamnă că media reuşitelor pe meci a fost de 2,67.
Trofeul Ghetei de Aur a fost atribuit jucătorului croat Davor Suker, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat argentinianul Gabriel Batistuta şi italianul Christian Vieri, fiecare cu cinci goluri înscrise. Ronaldo, prolificul atacant al Braziliei, a fost desemnat ca fiind cel mai bun jucător al turneului şi a primit distincţia Balonul de Aur de la FIFA pentru evoluţia sa la Cupa Mondială, urmat în clasament de croatul Suker şi francezul Lilian Thuram. Premiul pentru cel mai bun tânăr jucător al Cupei Mondiale a mers către englezul Michael Owen. Premiul FIFA pentru fairplay a fost acordat reprezentativelor din Franţa şi Anglia. Francezii au câştigat, totodată, distincţia pentru cea mai spectaculoasă echipă, acordată pe baza voturilor suporterilor.
Portarul Fabien Barthez a obţinut trofeul Iaşin pentru cel mai bun portar al turneului.
Cei mai buni 16 jucători ai competiţiei au fost selectaţi în All-Star Team: francezii Fabien Barthez, Marcel Desailly, Lilian Thuram, Zinedine Zidane; brazilienii Roberto Carlos, Dunga, Rivaldo şi Ronaldo; olandezii Frank de Boer, Edgar Davids şi Dennis Bergkamp; paraguayenii Jose Luis Chilavert şi Carlos Gamarra; suedezii Michael Laudrup şi Brian Laudrup şi croatul Davor Suker.
În clasamentul golurilor pe echipe, a condus Franţa cu 15 reuşite, urmată de Brazilia cu 14 goluri marcate şi de Olanda, cu 13 goluri. Codaşele acestui clasament au fost echipele care au înscris un singur gol: Bulgaria, SUA, Tunisia, Japonia şi Columbia.
La capitolul goluri primite, a condus Brazilia, care a încasat 11 mingi în propria poartă în decursul a şapte partide, urmată de Coreea de Sud, Jamaica şi Nigeria, care au primit câte nouă goluri, cu menţiunea că nigerienii au depăşit faza grupelor. Selecţionata din Paraguay a reuşit performanţa de a primi doar două goluri în patru meciuri disputate, iar aici trebuie amintită şi echipa Franţei, care a ajuns în finală cu doar trei mingi în propria poartă.
Croaţii au luat cele mai multe cartonaşe galbene: 19 galbene. În urma lor, s-au aflat francezii, cu 11 avertismente şi trei eliminări, şi danezii, cu 12 cartonaşe galbene şi două roşii. Iranienii au primit doar trei avertismente.
Au existat 18 jucători eliminaţi direct din teren după primirea unui cartonaş roşu, printre care Zinedine Zidane, Laurent Blanc şi David Beckham.
Recordul de rezistenţă pe parcursul meciurilor disputate a fost de 668 de minute, performanţă înregistrată de fundaşul francez Marcel Desailly.
La partidele Cupei Mondiale au asistat live aproape 2,8 milioane de spectatori, ceea ce echivalează cu o medie de 43.500 de persoane prezente în tribune la fiecare întâlnire. AGERPRES (Documentare, editor: Mihai Ţenea)