Bucureşti, 4 mai /Agerpres/ - Campionatul Mondial de fotbal, ajuns la a 13-a ediţie, s-a întors în 1986 în Mexic, gazdă pentru a doua oară, în urma renunţării Columbiei de a organiza competiţia, din motive financiare.
Turneul în sine a fost o demonstraţie de fotbal-spectacol, deasupra tuturor strălucind driblingurile lui Diego Armando Maradona şi naţionala Argentinei. Maradona a marcat cinci goluri şi a contribuit decisiv la înscrierea altor cinci. Ziarul francez ''L'Equipe'' l-a numit pe căpitanul Argentinei 'jumătate înger, jumătate demon'.
La 29 iunie, în faţa a 110.000 de spectatori aflaţi în tribunele stadionului Azteca, Argentina a învins Germania Federală în finală, scor 3-2, prin golurile marcate de Brown, Valdano şi Burruchaga. Astfel, nemţii deveneau pentru a doua oară medaliaţi cu argint.
Totuşi, partida emblemă care a rămas în istorie a fost sfertul de finală Argentina - Anglia, memorabil pentru două dintre cele mai faimoase goluri din istoria fotbalului, marcate de Maradona: 'mâna lui Dumnezeu' şi reuşita înscrisă după o cursă fantastică începută la jumătatea terenului. Primul gol a fost înscris în poarta lui Peter Shilton după ce Maradona a atins mingea cu mâna, provocând o adevărată dezbatere ce persistă şi în zilele noastre, referitoare la validarea golului. Peste numai trei minute, Diego a strălucit din nou: a preluat balonul la jumătatea terenului, a driblat cinci jucători englezi, printre care şi portarul, apoi a marcat golul victoriei.
Franţa lui Michel Platini a fost oprită în semifinale de RFG, dar a învins Belgia în finala mică şi s-a ales cu medalia de bronz.
În ciuda cutremurului devastator din septembrie 1985, în urma căruia au murit 20.000 de persoane, fotbalul a revenit pe platoul Anahuacului după 16 ani. Stadioanele nu au fost afectate de seism, dar populaţia şi infrastructura au avut de suferit. Mexicanii şi-au revenit şi au organizat un turneu ireproşabil, cu o prezenţă uluitoare de suporteri. Au existat câteva partide care au depăşit 100.000 de persoane în tribune: finala Argentina - RFG, semifinala Argentina - Belgia, sfertul de finală Argentina - Anglia, partida Mexic - Bulgaria din optimile de finală, precum şi toate meciurile din grupe ale gazdelor, în compania reprezentativelor din Belgia, Paraguay şi Irak.
De altfel, Mexic a devenit prima ţară din lume care a găzduit Cupa Mondială de două ori. Mai târziu, această onoare le-a revenit şi Italiei, Franţei şi Germaniei. Competiţia a fost inaugurată la 31 mai şi s-a încheiat la 29 iunie.
Partidele Cupei Mondiale din Mexic s-au desfăşurat pe 12 stadioane din nouă oraşe: Azteca şi Estadio Olimpico Universitario din Ciudad de Mexico, Jalisco şi Tres de Marzo din Guadalajara, Estadio Tecnologico şi Estadio Universitario din Monterrey, Cuahtemoc din Puebla, Nemesio Diez din Toluca, Nou Camp din Leon, arena Sergio Leon Chavez din Irapuato, La Corregidora din Queretaro şi Neza 86 din Nezahualcoyotl.
La turneul final au participat, pentru a doua oară în istoria CM, 24 de echipe din cinci confederaţii: 14 din Europa (Anglia, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Franţa, Irlanda de Nord, Italia, Polonia, Portugalia, RFG, Scoţia, Spania, Ungaria şi URSS), patru selecţionate din America de Sud (Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay), două reprezentative din America de Nord şi Centrală (Canada şi Mexic), două echipe din Africa (Algeria şi Maroc) şi două selecţionate din Asia (Coreea de Sud şi Irak).
În Europa s-au făcut şapte grupe preliminarii, urmând ca primele clasate din fiecare grupă să se califice la turneul final din Mexic. România nu s-a calificat, pentru că nu a trecut de grupa preliminară. În calificări, echipa noastră a fost repartizată în grupa europeană 3, alături de Anglia, Irlanda de Nord, Finlanda şi Turcia. România a fost înfrântă de două ori de Irlanda de Nord (2-3 în deplasare, 0-1 acasă), dar şi-a luat revanşa în partidele cu Turcia, pe care a învins-o în ambele întâlniri (3-0 acasă, 3-1 în deplasare). A remizat de două ori cu Anglia (0-0 acasă, 1-1 în deplasare), iar cu Finlanda a înregistrat un egal şi o victorie (1-1 în deplasare, 2-0 acasă), Prin urmare, românii s-au clasat pe al treilea loc, cu un total de nouă puncte, în urma Angliei şi a Irlandei de Nord. Iată ce spune site-ul oficial al FIFA despre absenţa românilor: 'Printre cele mai remarcabile echipe eliminate s-au numărat Suedia, Cehoslovacia şi România'.
A fost prima şi singura dată când echipa Canadei s-a calificat la un campionat mondial de fotbal. Canada venea neînfrântă după preliminarii, unde a disputat opt partide. De asemenea, a fost ultima participare a echipei naţionale a Ungariei la un turneu final major de fotbal.
În play-off-uri, Belgia s-a văzut pusă faţă în faţă tocmai cu echipa vecină din Olanda, într-o luptă strânsă câştigată de belgieni. Generaţia lui Gerets, Scifo, Ceulemans şi Vanderbergh, reprezentativă pentru anii '80, s-a calificat la limită, graţie golului marcat în deplasare, care a făcut diferenţa. Anglia a fost singura echipă europeană neînfrântă în preliminarii, iar recordul de goluri a fost înregistrat la Istanbul, când britanicii au învins Turcia cu 8-0.
În Mexic '86 a început aventura unuia dintre cei mai interesanţi selecţioneri din toate timpurile: Velibor Milutinovic, zis şi Bora. Echipa Mexicului era pregătită de Bora Milutinovic, care a ajuns cunoscut în toată lumea ca antrenorul globetrotter. Ineditul este dat de faptul că Milutinovic a participat, în calitate de antrenor, la cinci Cupe Mondiale, dar de fiecare dată cu altă selecţionată. A început cu Mexicul în 1986, au urmat Costa Rica în 1990, SUA în 1994, Nigeria în 1998 şi China în 2002. Cu excepţia Chinei, la CM din Coreea de Sud şi Japonia 2002, toate echipele antrenate de el au trecut de grupe şi s-au calificat în faza a doua a competiţiei. Sârbul Milutinovic a fost singurul antrenor din istoria fotbalului care a reuşit să conducă sau să califice cinci naţiuni diferite la turneul final.
America de Sud a venit cu patru echipe, din care trei foste campioane mondiale: Uruguay, Brazilia şi Argentina. Acestea au câştigat grupele preliminare în care au fost repartizate şi s-au calificat direct. Cea de-a patra, Paraguay, care nu mai jucase la turneul final al Cupei Mondiale de 28 de ani, a obţinut calificarea după ce a disputat barajul cu Chile.
În Africa, formatul calificărilor prevedea meciuri eliminatorii, organizate în sistem tur şi retur. După patru etape de departajare, au supravieţuit Algeria şi Maroc, fiecare din acestea disputând opt partide pentru a obţine biletul de calificare.
În Asia, preliminariile au adus adevărate surprize. În ultima rundă au ajuns patru echipe, urmând ca doar două dintre ele să meargă la turneul final. În afară de Japonia şi Coreea de Sud, care aveau experienţa unor asemenea întreceri, în grupă existau şi selecţionatele din Siria şi Irak. Japonia a pierdut ambele partide disputate în faţa coreenilor, iar Siria a fost înfrântă şi a făcut un egal cu Irak. Prin urmare, participantele au fost Coreea de Sud şi Irak, ultima dintre acestea venind în premieră la CM. Parcursul Chinei din preliminarii a fost notabil: în ciuda celor patru victorii obţinute în şase partide, cu golaveraj uluitor de 23-2, chinezii au fost învinşi acasă, în mod surprinzător, de echipa din Hong Kong şi au ratat calificarea în faza următoare a preliminariilor.
Formatul s-a schimbat de această dată. Dintre cele 24 de echipe participante, mergeau mai departe 16: primele două clasate din fiecare grupă plus alte patru echipe aflate pe locul al treilea, cu punctajul cel mai bun. Grupele au fost numerotate cu litere, în ordine alfabetică, şi nu cu cifre.
Grupa A era formată din Italia, Bulgaria, Argentina şi Coreea de Sud. Grupa B reunea selecţionatele din Mexic, Paraguay, Belgia şi Irak. Din grupa C făceau parte URSS, Franţa, Ungaria şi Canada. Grupa D era compusă din Brazilia, Spania, Irlanda de Nord şi Algeria. Grupa E era alcătuită din reprezentativele din Danemarca, RFG, Scoţia şi Uruguay. Ultima, grupa F, reunea echipele din Maroc, Anglia, Polonia şi Portugalia.
Argentina a trecut de faza grupelor dispunând de Coreea de Sud cu 3-1, de Bulgaria cu 2-0 şi terminând la egalitate, 1-1, cu Italia. În optimi, Argentina a trecut de Uruguay cu 1-0, iar în sferturi de Anglia cu 2-1. Marea vedetă a sud-americanilor, Diego Armando Maradona, a contribuit la calificarea în semifinale, marcând un gol cu mâna în meciul cu Anglia, despre care jucătorul atât de mediatizat a spus că a fost 'Mâna lui Dumnezeu'. Tot în acel joc, disputat pe stadionul Azteca din Ciudad de Mexico, Maradona a marcat un al doilea gol, cel decisiv, când a primit mingea la 60 m de poarta apărată de Peter Shilton şi a driblat jumătate din echipa Angliei.
Maradona a fost emblema incontestabilă a Mondialului din Mexic, dar au existat şi alţi fotbalişti notabili. Printre ei, s-a aflat şi englezul Gary Lineker, câştigătorul Ghetei de Aur, care a reuşit să înscrie de şase ori, dintre care trei goluri au fost marcate în meciul decisiv din grupe, împotriva Poloniei. Lineker a reuşit să îşi mobilizeze echipa, în ciuda startului slab al Angliei la CM şi a faptului că echipa era privată de prezenţa căpitanului Bryan Robson, accidentat. Anglia a fost înfrântă în grupe de Portugalia cu 1-0, apoi a făcut un scor alb cu Maroc (0-0) şi a învins Polonia cu 3-0. A obţinut la limită calificarea în optimi, de pe locul secund al grupei, datorită golaverajului mai bun decât cel al echipei Poloniei. În optimi, Lineker şi-a arătat din nou clasa, a marcat două goluri, iar Anglia a învins Paraguay cu 3-0. Acelaşi Lineker a marcat şi în sfertul de finală cu Argentina, dar a fost insuficient în faţa uraganului provocat de Maradona.
Tot în sferturile de finală, de ziua lui Michel Platini (31 de ani), Franţa a învins Brazilia, iar Zico a evoluat pentru ultima oară sub culorile auriverde. Mai mult, Zico a executat un penalty, dar portarul francez Joel Bats a apărat lovitura. Deşi Brazilia s-a oprit în sferturile de finală, suporterii au rămas cu satisfacţia că naţionala lor a disputat unul din cele mai spectaculoase meciuri ale acelei ediţii, sfertul de finală Brazilia - Franţa. În faţa a 50.000 de spectatori, europenii au reuşit să-i trimită acasă pe sud-americani, după loviturile de departajare, scor 4-3. La sfârşitul timpului regulamentar, scorul era 1-1, goluri Careca şi Platini.
Naţionala Italiei nu a reuşit să-şi apere titlul şi a avut o prestaţie mediocră. A trecut de grupe, după două rezultate de egalitate, 1-1, atât cu Bulgaria, cât şi cu Argentina, şi o victorie, 3-2 cu Coreea de Sud, oprindu-se în optimile de finală, 0-2 cu Franţa lui Platini.
Nu trebuie uitat nici parcursul selecţionatei din Danemarca, una dintre debutantele la turneul final, la fel ca Irak şi Canada. Echipa nord-europeană a obţinut trei victorii spectaculoase în grupe, care i-au atras renumele 'Dinamita daneză'. Danemarca a învins Scoţia cu 1-0, a zguduit Uruguay cu 6-1 şi, pentru ca tacâmul să fie complet, a surclasat în grupe inclusiv RFG-ul antrenat de Beckenbauer cu 2-0. Printre pionii principali ai echipei, se aflau Michael Laudrup şi Preben Elkjaer Larsen, care au demolat echipa Uruguayului, marcând câte un hat-trick. Apoi, danezii antrenaţi de Sepp Piontek s-au împiedicat în optimile de finală de Spania lui Miguel Munoz, care i-a învins cu 5-1.
Rămânând în sectorul echipelor care au făcut o figură frumoasă, trebuie amintită şi formaţia URSS-ului, care îi avea în componenţă pe protagoniştii finalei Cupei Cupelor, campionii de la Dinamo Kiev. Printre ei, se afla şi Igor Belanov, votat în 1986 cel mai bun jucător european al anului. Mai mult decât atât, un alt lucru interesant era că antrenorul echipei Dinamo Kiev era, totodată, şi selecţionerul Uniunii Sovietice: ucraineanul Valeri Lobanovski. Sovieticii au debutat cu un 6-0 împotriva ungurilor, au făcut un egal cu Franţa (1-1) şi au învins Canada cu 2-0. La fel ca danezii, şi sovieticii au câştigat grupa, dar au pierdut în optimile de finală în favoarea Belgiei (3-4). În acea zi, Belanov a reuşit să marcheze de trei ori, dar performanţa sa individuală a fost insuficientă în faţa solidarităţii belgiene.
La turneul din 1986, jucătorii naţionalei Portugaliei au intrat în grevă pentru a primi mai mulţi bani în caz de victorie şi au refuzat antrenamentul dintre primul şi al doilea lor joc. Incidentul a rămas în istorie sub numele de ''Afacerea Saltillo'', după numele oraşului mexican Saltillo, unde a fost cazat lotul portughez. Lusitanii au ocupat ultimul loc în grupă, după ce au învins Anglia cu 1-0, apoi au fost surclasaţi de Polonia şi Maroc.
Să nu uităm de Maroc. Deşi pornea cu şanse minime, echipa africană a terminat grupa pe primul loc. Două rezultate de 0-0 cu Polonia şi Anglia, coroborate cu victoria cu 3-1 împotriva Portugaliei, i-au calificat pe marocani în optimi. Miracolul nu a rezistat mult, pentru că selecţionata africană a fost înfrântă de RFG. Totuşi, Maroc a devenit prima echipă africană din istoria Cupei Mondiale care a trecut de prima fază a competiţiei.
În sferturile de finală, RFG a învins Mexic cu 4-1 la loviturile de departajare, iar Belgia a trecut de Spania cu 5-4, tot la executarea penalty-urilor.
În semifinale, Argentina a învins naţionala Belgiei cu 2-0, ambele goluri fiind marcate de acelaşi Maradona. Tot în semifinale, RFG a surclasat echipa Franţei cu 2-0, la Guadalajara, prin reuşitele lui Andreas Brehme şi Rudi Völler.
În finala mică, Franţa antrenată de Henri Michel a întrecut Belgia lui Guy Thys cu 4-2 după prelungiri şi s-a întors acasă cu medalia de bronz. Marcatorii Franţei au fost Jean-Marc Ferreri, Jean-Pierre Papin, Bernard Genghini şi Manuel Amoros, ultimul din penalty. Pentru belgieni au înscris Jan Ceulemans şi Nico Claesen.
Marea finală a Cupei Mondiale din 1986 s-a desfăşurat la 29 iunie, pe arena Azteca din capitala Ciudad de Mexico, în prezenţa unui număr de 114.600 de spectatori. Partida a fost arbitrată de brazilianul Filho Romualdo Arppi. Azteca a devenit atunci stadionul record al Cupei Mondiale, pentru că aici s-au jucat, în total, 19 partide la ambele turnee mexicane (1970 şi 1986).
Argentinienii Jose Luis Brown (min. 23) şi Jorge Valdano (min. 55) şi-au adus echipa în avantaj. Nemţii şi-au revenit şi au egalat prin Karl-Heinz Rummenigge (74) şi Rudi Völler (80), dar minunea nu a ţinut mult, pentru că, peste doar trei minute, Jorge Burruchaga a marcat golul victoriei argentinienilor, dintr-o pasă a lui Maradona, aducând a doua Cupă Mondială în ţara sa. Chiar dacă nu a marcat în acea finală, Maradona a fost, şi de această dată, artizanul jocului. De cealaltă parte, echipa lui Rummenigge, Brehme şi Matthäus a fost recompensată cu argint.
După ce RFG a pierdut finala, antrenorul Franz Beckenbauer, era foarte dezamăgit, iar pe moment a vrut să renunţe la echipa naţională. 'M-am gândit timp de două sau trei săptămâni, după care am decis să continuu', a afirmat Beckenbauer, care a antrenat Mannschaft între 1984 şi 1990.
Al doilea titlu mondial la fotbal câştigat de argentinieni a provocat în ţara sud-americană o adevărată isterie pentru fotbal şi o obsesie pentru Maradona, poate cel mai controversat, iubit şi blamat fotbalist din toate timpurile.
Fotbalul modern a devenit o adevărată industrie, care produce nu numai capital, dar şi o imagine a 'omului de succes', a jucătorului-campion născut într-o familie modestă cu mulţi copii şi ajuns pe culmile succesului. Această imagine este prezentă mai ales în ţările lumii a treia.
În Argentina, a fost creată chiar o comunitate religioasă, ai cărei membri îl idolatrizează pe Diego Maradona, imitând golul pe care acesta l-a trimis cu mâna în poarta naţionalei engleze în 1986, dar care, în pofida acestui lucru, a fost validat de arbitru. În viziunea acestor oameni, Maradona, om departe de a fi fără păcat, este un adevărat sfânt.
Se ştie că fotbalul este strâns legat de hazard, iar pasiunea pentru sportul-rege este uneori vecină cu nebunia, atât a jucătorilor şi antrenorilor, cât şi a suporterilor. Astfel, fotbalul poate fi asociat cu parapsihologia şi practicile magice şi astrologice. Ediţia din 1986 a CM a fost puternic marcată de superstiţii, dovadă stând echipa Argentinei. În Argentina, în general, şi în ziua de azi superstiţiile provin din cabala cifrelor: numărul 17 reprezintă cea mai mare nenorocire, 35 este cel mai norocos, iar 48 are semnificaţia 'mortului care vorbeşte'. În 1986, selecţionerul naţionalei, Carlos Bilardo, medic de profesie, era cel mai superstiţios dintre participanţii la Cupa Mondială. Jucătorii trebuiau să se aşeze pe bancă înaintea unei partide în aceeaşi ordine ca şi în meciul câştigat anterior. Bilardo susţinea că acesta a fost unul din secretele care l-au ajutat să câştige trofeul CM cu selecţionata sud-americană. Mai mult decât atât, el a cerut federaţiei argentiniene de fotbal să-i pună la dispoziţie acelaşi autobuz folosit la Campionatul Mondial din 1978, când Argentina a câştigat Cupa pentru prima oară.
Diego Armando Maradona, supranumit 'El pibe d'oro', campion mondial cu naţionala Argentinei, a fost considerat de o mare parte a specialiştilor din fotbal peste brazilianul Pelé ca valoare. S-a născut la 30 octombrie 1960, în cartierul Villa Fiorito de la periferia oraşului Buenos Aires, într-o familie săracă. Maradona a început să cocheteze cu fotbalul la vârsta de zece ani, când un prieten l-a recomandat descoperitorului de talente Francis Cornejo, antrenor la formaţia de copii şi juniori Cebollitas, satelitul echipei Argentios Juniors. La 16 ani, a fost promovat la echipa de seniori a lui Argentinos, debutând la 20 octombrie 1976 pe prima scenă a campionatului Argentinei. În 1980, s-a transferat la Boca Juniors şi a câştigat cu aceasta titlul de campion.
Jucător excepţional, a fost imediat reperat de marile cluburi europene. În 1982, a părăsit continentul sud-american pentru a se transfera în Europa, la FC Barcelona. Cu echipa catalană a câştigat în 1983 Cupa Regelui, Supercupa Spaniei şi Cupa Ligii spaniole. După doi ani, în 1984, formaţia italiană SSC Napoli l-a achiziţionat pentru 10 milioane de dolari, sumă record la acea vreme. Diego a trăit aici cele mai mari satisfacţii cu o echipă de club, devenind idolul întregului oraş şi chiar al întregii regiuni. În cei şapte ani magici petrecuţi la Napoli, a câştigat două campionate (1989 şi 1990), singurele din istoria clubului napolitan, Cupa Italiei (1987) şi Cupa UEFA (1989).
Abilitatea, viziunea jocului, viteza şi şutul său necruţător i-au deschis porţile şi la echipa naţională. Selecţionerul Luis Cesar Menotti l-a remarcat, iar la 27 februarie 1977 a debutat în naţionala Argentinei, într-un meci cu Ungaria, câştigat cu 5-1. Iniţial, a fost selecţionat şi pentru Campionatul Mondial din 1978, găzduit de ţara sa, însă Menotti a renunţat la el, considerându-l neexperimentat pentru o competiţie de o asemenea importanţă. Un an mai târziu, a participat la Campionatul Mondial de juniori desfăşurat în Japonia, unde a obţinut titlul mondial şi a fost desemnat cel mai bun jucător al turneului. 'Nu m-am distrat niciodată atât de mult pe terenul de fotbal. În afară de naşterea copiilor mei, nu-mi amintesc să fi trăit o bucurie atât de intensă', a declarat Maradona despre acea ediţie a CM de juniori.
A participat apoi la patru ediţii ale Campionatului Mondial de seniori: Spania 1982, Mexic 1986, Italia 1990 şi SUA 1994. La Mondialul din 1986, a câştigat titlul suprem şi a fost desemnat cel mai bun fotbalist al turneului final. Patru ani mai târziu, la CM din Italia, Argentina lui Diego a ajuns din nou în finala competiţiei, dar a pierdut-o în favoarea nemţilor. În total, Maradona a evoluat de 91 de ori în prima reprezentativă a Argentinei şi a marcat 34 de goluri. A dominat, prin talentul său, fotbalul anilor '80.
După 1990, a urmat declinul. A fost suspendat timp de 15 luni, ca urmare a consumului de droguri. Presa din toată lumea l-a condamnat la unison, mass-media din Italia punându-l efectiv la zid. La începutul anului 1992, şi-a reluat, totuşi, cariera de fotbalist, întorcându-se în Spania, la FC Sevilla (1992-1993), după care a revenit în Argentina, la Newell's Old Boys (1993-1994) şi la Boca Juniors (1995-1997). A participat chiar şi la CM din 1994 după revenirea sa, dar a fost depistat pozitiv încă o dată pentru consum de droguri.
Timp de doi ani, înainte să joace la Boca Juniors, a cochetat şi cu meseria de antrenor, pregătind pentru scurt timp echipele argentiniene Mandiyú de Corrientes (1994) şi Rácing Club de Avellaneda (1995). În 1997, la 37 de ani, s-a retras definitiv din fotbalul profesionist. A dus în continuare o viaţă dezordonată, problemele cu drogurile au reapărut. În 2000, FIFA i-a sărbătorit pe Maradona şi Pele, declarându-i cei mai buni jucători din lume.
În acelaşi an, Maradona s-a mutat în Cuba pentru a urma un tratament de dezintoxicare în urma abuzului de cocaină. 'Sunt tulburat de faptul că lumea va vedea aceste lucruri. Dar, sincer, sunt şi puţin jenat', a declarat starul. De altfel, a fost internat pentru dezintoxicare în repetate rânduri, iar în aprilie 2004 s-a aflat la un pas de moarte, din cauza unei supradoze.
A devenit apoi realizator al unei emisiuni la o televiziune din Buenos Aires, intitulată 'Noaptea la 10', unde avea invitaţi din lumea sportului, a muzicii şi a show-bizz-ului. La prima emisiune moderată de Maradona, a participat un alt monstru sacru al balonului rotund, brazilianul Pele.
La 22 iunie 2005, Diego a primit diploma de onoare Domingo Fausto Sarmiento din partea Senatului argentinian, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea sportului în ţara sa. Maradona a venit la ceremonia desfăşurată la Palatul Congreselor din Buenos Aires, împreună cu fosta sa soţie, Claudia, şi cele două fiice, Dalma şi Giannina. 'El Pibe d'Oro' a păşit pe covorul roşu întins în onoarea sa, flancat de gărzi, primire rezervată de obicei şefilor de stat.
Maradona şi-a publicat chiar şi biografia, pe care a intitulat-o 'Eu Diego'. În lucrarea autobiografică, celebrul jucător argentinian scria, într-unul din capitole: 'Uneori, cred că întreaga mea viaţă este un film, că totul este la vederea publicului. Acest lucru, dacă mă gândesc bine, nu este total adevărat. În adâncul sufletului meu, sunt sentimente, senzaţii pe care cuvintele nu le pot exprima şi nimeni nu le cunoaşte'. Maradona dorea să se convingă pe el - şi apoi pe cititori - că nu şi-a ratat viaţa.
La turneul final din 1986 s-au înscris în total 132 goluri în cele 52 de jocuri disputate, ceea ce înseamnă că media reuşitelor pe meci a fost de 2,54. S-a înregistrat cea mai slabă medie de goluri de până atunci la Cupele Mondiale.
Câştigătorul Ghetei de Aur a fost englezul Gary Lineker, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat spaniolul Emilio Butragueno, brazilianul Careca şi argentinianul Maradona, cu câte cinci goluri marcate. Maradona a fost desemnat ca fiind cel mai bun jucător al turneului şi a primit distincţia Balonul de Aur de la FIFA pentru evoluţia sa la Cupa Mondială. Premiul pentru cel mai bun tânăr jucător al Cupei Mondiale a mers către belgianul Enzo Scifo. Premiul FIFA pentru fair-play a fost acordat reprezentativei braziliene, la fel ca la ediţia precedentă.
În clasamentul golurilor pe echipe, a condus Argentina cu 14 reuşite, urmată de URSS, Franţa şi Belgia, fiecare cu 12 goluri marcate. Codaşa acestui clasament a fost Canada, singura formaţie care a plecat acasă fără niciun gol înscris în poarta adversă. De altfel, nici Scoţia, Polonia, Algeria şi Irak nu au fost de lăudat, pentru că reuşit să puncteze o singură dată. La capitolul goluri primite, a condus Belgia, care a încasat 15 mingi în propria poartă în decursul a şapte partide, urmată de Ungaria, cu nouă goluri primite în doar trei meciuri. La polul opus, s-a situat Brazilia, care a reuşit performanţa de a primi doar un gol.
Uruguayenii au luat cele mai multe cartonaşe: 11 galbene şi două roşii. În urma lor, s-au aflat argentinienii, cu 12 avertismente, şi mexicanii, cu zece cartonaşe galbene şi unul roşu. Singura echipă care nu a avut niciun jucător sancţionat a fost Ungaria.
Au existat şi opt jucători eliminaţi direct din teren după primirea unui cartonaş roşu: uruguayenii Miguel Bossio şi Jose Alberto Batista, canadianul Mike Sweeney, englezul Ray Wilkins, danezul Frank Arnesen, mexicanul Javier Aguirre, irakianul Hanna Basil şi germanul Thomas Berthold.
Recordul de rezistenţă pe parcursul meciurilor disputate a fost de 720 de minute, performanţă înregistrată de belgienii Jan Ceulemans şi Jean-Marie Pfaff. Fotbalistul cu cele mai puţine minute jucate a fost argentinianul Marcelo Trobbiani, introdus abia în minutul 88 al finalei cu RFG.
La partidele Cupei Mondiale au asistat live aproape 2,4 milioane de spectatori, ceea ce echivalează cu o medie de circa 46.000 de persoane prezente în tribune la fiecare întâlnire.
Diego Maradona a fost autorul 'golului secolului', marcat în partida cu Anglia de la Cupa Mondială din 1986, potrivit unui sondaj realizat de Federaţia Internaţională de fotbal şi dat publicităţii la 30 mai 2002. La acel sondaj au participat iubitori ai fotbalului din întreaga lume, care au votat pe baza imaginilor oferite de site-ul oficial al FIFA. Mai târziu, la 10 iulie 2007, în urma unei anchete a revistei Word Soccer la care au participat experţi din întreaga lume, s-a stabilit din nou că Maradona a înscris cel mai frumos gol din toate timpurile.
În 1986, FIFA a hotărât să interzică fumatul antrenorilor şi al personalului la Campionatul Mondial. La ediţia din Coreea de Sud şi Japonia 2002, fumatul a fost interzis de tot pe stadioane, şi pentru suporteri, iar FIFA a fost premiată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
În 1986, Federaţia Internaţională de Fotbal (FIFA) a încheiat un contract de exclusivitate cu un producător american de bere, Anheuser-Busch, înţelegerea stipulând că această firmă este singura care poate vinde bere în incinta stadioanelor şi în imediata vecinătate a lor. Anheuser-Busch a fost partener FIFA la fiecare turneu final al CM din 1986 încoace. De asemenea, tot în 1986, Phillips a devenit unicul sponsor din domeniul aparatelor electronice şi electrocasnice al Cupei Mondiale.
În selecţionata engleză de la Mondialul mexican, s-au aflat doi jucători cu acelaşi nume: Gary Stevens. La un moment dat, în timpul meciului cu Maroc, existau doi Gary Stevens pe teren, lucru care le-a dat de furcă multor comentatori de televiziune, pentru că nu ştiau să îi departajeze. Până la urmă, unuia dintre ei i s-a spus Gary A. Stevens.
La 2 octombrie 2003, un muzeu pe roţi dedicat în cinstea fotbalistului sud-american Maradona a fost inaugurat la Buenos Aires. Isprăvile starului argentinian din turneul final al CM 1986, alături de circa 400 de obiecte personale, au fost expuse în cadrul muzeului mobil. Expoziţia, denumită 'M10' în onoarea numărului pe care l-a purtat pe tricoul său, a inclus diverse obiecte acumulate în timpul carierei sale de 27 ani de fotbalist. Exponatele erau prezentate în vitrine de sticlă şi rememorau parcursul vedetei argentiniene de pe maidanele cartierelor sărăcăcioase din Buenos Aires până la lumea vedetelor internaţionale. Printre exponate se numărau crampoanele purtate de Maradona la CM din Mexic, tricoul echipei Boca Juniors pe care l-a purtat în 1992 şi telegrama de convocare la echipa Argentinei din 1977.
În 2007, Diego Maradona şi foştii săi coechipieri săi din reprezentativa Argentinei au acceptat să-i întâlnească, într-o partidă neoficială, pe foştii lor adversari din selecţionata Angliei, pe care i-au învins în 1986. Reeditarea sfertului de finală Anglia-Argentina din cadrul Cupei Mondiale din Mexic, s-a disputat la 14 octombrie, pe stadionul Villa Park din Birmingham. Din echipa engleză au făcut parte, printre alţii, fostul căpitan Bryan Robson, Glenn Hoddle, Chris Waddle, Peter Reid şi Ray Wilkins, iar Maradona, căpitanul Argentinei în 1986, i-a avut alături pe Jorge Burruchaga, Jorge Valdano şi Oscar Ruggeri.
Păţaniile lui Maradona la CM din Mexic au ajuns chiar subiect de film. La 27 martie 2007, la Roma a fost prezentat filmul 'Maradona - mâna lui Dumnezeu', care redă în imagini biografia celebrului fotbalist argentinian. Regia a fost semnată de Marco Risi, iar interpretul campionului mondial din 1986 era Marco Leonardi, un actor care a jucat în filmul 'Cinema Paradiso'.
La 29 iunie 2006, după 20 de ani de la legendara partidă din sferturile de finală ale Cupei Mondiale din 1986, când Franţa a eliminat, la loviturile de departajare, Brazilia, fundaşul brazilian Branco şi-a amintit că din cauza francezilor a pierdut 20.000 de dolari, prima de joc pentru calificarea în semifinale. 'Eram cu adevărat scârbit! Tocmai pierdusem 20.000 de dolari, primă. De fapt, prima era de 10.000, dar în prelungiri ni s-a dublat suma. După ultimul penalty, îmi venea să mor. Astăzi, 20.000 de dolari nu par mare lucru, dar atunci reprezentau foarte mult. Mai ales pentru mine, care eram debutant', a declarat Branco. AGERPRES (Documentare, editor: Mihai Ţenea)