Bucureşti, 1 iun /Agerpres/ - În 1962, a şaptea ediţie a Cupei Mondiale a fost găzduită de către Chile şi s-a desfăşurat între 30 mai şi 17 iunie. Decizia de a acorda ţării din America de Sud dreptul de organizare a fost luată de către Federaţia Internaţională de Fotbal (FIFA) în iunie 1956, competiţia revenind astfel, după 12 ani, pe continentul care a consacrat-o. Argentina dorea şi ea organizarea unui Campionat Mondial, dar a fost amânată.
Atunci, FIFA a luat decizia de a alterna în mod egal organizarea Cupei Mondiale între Europa şi America. Principiul a rezistat până în 2002, când Asia a fost şi ea angrenată în rândul amfitrionilor. În 2002, Cupa Mondială a avut loc în premieră în două ţări gazdă: Coreea de Sud şi Japonia.
La 22 mai 1960, Chile a fost lovit de un cutremur devastator, cel mai mare înregistrat vreodată pe mapamond, cu o magnitudine de 9,5 grade pe scara Richter. Seismul a produs moartea a 1.655 de oameni, rănirea a altor 3.000, iar două milioane de chilieni au rămas fără adăpost. În urma dezastrului, preşedintele Federaţiei Chiliene de Fotbal a declarat: 'Nu mai avem nimic. Din această cauză, trebuie să avem Cupa Mondială'. Şi au avut-o.
Pentru competiţia din 1962, numărul de ţări înscrise în preliminarii a fost de peste 50. A fost nevoie de aproape 100 de partide pentru a decide cine merge în Chile şi cine stă acasă. Brazilia, deţinătoarea trofeului, şi Chile, ţara organizatoare, au fost calificate din oficiu, conform regulamentului.
Brazilia, favorita competiţiei, care venea cu aceeaşi formaţie aliniată la CM din 1958, din Suedia, a fost câştigătoarea meritată a turneului, păstrând trofeul după finala în care a învins Cehoslovacia cu 3-1. În acest turneu, un alt mare jucător şi-a arătat talentul, brazilianul Garrincha. Pele fiind accidentat, Garrincha a făcut ca lipsa acestuia să nu fie simţită, purtând Seleçao spre victorie şi situându-se printre golgheteri. Garrincha a marcat patru goluri în partidele cu Anglia şi Chile, pasând decisiv în finala cu Cehoslovacia. Un alt fotbalist care l-a înlocuit cu succes pe marele Pele în partidele din Chile a fost Amarildo.
Echipa gazdă a reuşit să câştige medalia de bronz, în timp ce locul al patrulea a fost ocupat de Iugoslavia, care a reuşit să prindă încă o dată careul de aşi, după episodul din 1930, din Uruguay.
La turneul final au participat 16 echipe din trei confederaţii: zece din Europa (Anglia, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia, Germania de Vest, Italia, Iugoslavia, Spania, Ungaria şi Uniunea Sovietică), cinci din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile, Columbia şi Uruguay), cărora li s-a adăugat Mexic, reprezentanta Americii de Nord şi Centrale.
Dacă în urmă cu patru ani britanicii reuşiseră să trimită în Suedia toate cele patru reprezentative ale federaţiilor lor, de data aceasta, doar Anglia s-a calificat pentru aventura sud-americană. Scoţia a fost aproape de participare, dar a fost eliminată în play-off de Cehoslovacia, în urma unei partide desfăşurate la Bruxelles şi terminată 4-2, după prelungiri. Suedia, vicecampioana mondială, a avut aceeaşi soartă la barajul cu Elveţia.
Italia a participat şi ea, având în echipă câţiva argentinieni naturalizaţi, precum şi un brazilian, pe nume Altafini. Italienii au înfrânt echipa Israelului la baraj, în mod consecutiv, cu 4-2 şi 6-0. Franţa, medaliată cu bronz la ediţia precedentă, nu a reuşit calificarea, pierzând cu 0-1 barajul cu Bulgaria, într-o partidă disputată la Milano, din care au absentat Kopa, Fontaine şi Piantoni, marile vedete ale ''Cocoşului Galic''. Eşecul a fost cu atât mai mare cu cât golul victoriei a fost, de fapt, un autogol al francezilor.
Din partea confederaţiilor din Africa şi Asia nu a participat nicio echipă. Cele mai bune selecţionate ale lor în rundele preliminare, Maroc şi Coreea de Sud, au fost înfrânte la baraj de Spania, respectiv Iugoslavia.
Partidele Cupei Mondiale din 1962 s-au jucat pe patru stadioane din patru oraşe. Meciurile grupei 1 au fost găzduite de stadionul Carlos Dittborn din Arica. Partidele din grupa a doua, care includea şi selecţionata chiliană, s-au disputat integral pe arena Nacional din Santiago, pe al cărei teren s-au jucat cele mai importante partide ale turneului: finala mare, finala mică şi semifinala Brazilia - Chile. Selecţionatele din grupa a treia au evoluat pe stadionul Sausalito din Vina del Mar, care a fost şi gazda semifinalei Cehoslovacia - Iugoslavia. Meciurile din grupa a patra s-au ţinut pe Estadio Braden din Rancagua. Sferturile de finală au fost împărţite frăţeşte celor patru arene angrenate în competiţie, cu menţiunea că, de data aceasta, Chile nu a mai evoluat în capitală, ci la Arica.
S-au format, la fel ca la ediţiile precedente, patru grupe a câte patru echipe. Din prima grupă au făcut parte Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Uruguay şi Columbia. Grupa a doua a fost considerată cea mai puternică, deoarece a reunit reprezentativele din RFG, Italia, Chile şi Elveţia. Grupa a treia a fost alcătuită din echipele Braziliei, Cehoslovaciei, Spaniei şi Mexicului. În grupa a patra au luat startul Ungaria, Anglia, Bulgaria şi Argentina.
Selecţionata Italiei şi-a dezamăgit fanii din nou, la fel cum se întâmplase şi la Cupa Mondială din Suedia, când nici măcar nu s-a calificat. Rezultatele 'squadrei azzurra' au fost sub aşteptări, Italia terminând pe locul trei în grupă. După un 0-0 în meciul de debut contra Germaniei, a urmat înfrângerea cu echipa gazdă, 0-2, şi o victorie cu 3-0 contra Elveţiei, insuficientă însă pentru a merge mai departe.
Meciul Chile - Italia, condus la centru de celebrul arbitru Ken Aston, a rămas în istorie ca 'Bătălia de la Santiago'. În prezenţa a 66.000 de persoane pe stadionul Nacional, chilienii au triumfat, după ce echipa indisciplinată a Italiei a rămas în nouă jucători: Mario David şi Giorgio Ferrini au fost eliminaţi de pe teren. David a fost dat afară de pe gazon în urma unui pumn în nas administrat chilianului Leonel Sanchez, fiu de boxer. Sanchez nu s-a lăsat nici el mai prejos: i-a rupt nasul lui Humberto Maschio, unul dintre sud-americanii naturalizaţi din lotul Italiei. Iubitorii fotbalului au spus despre meciul Chile - Italia că a fost una din cele mai urâte confruntări din istoria fotbalului. 'Cea mai stupidă, înspăimântătoare, dezgustătoare şi dizgraţioasă demonstraţie de fotbal', a venit imediat verdictul comentatorilor de la BBC.
Spania, la fel ca Italia, a decepţionat la CM din 1962. Pe atunci, era antrenată de inventatorul tacticii 'catenaccio', argentinianul Helenio Herrera, cel care avea să cucerească întreaga Europă mai târziu, în calitate de tehnician al echipei Internazionale Milano. Spania dispunea în echipa sa de câteva staruri de la Real Madrid, printre care şi Ferenc Puskas, maghiarul devenit spaniol în urma evenimentelor din 1962, când a ales să renunţe la culorile Ungariei. Spaniolii au ocupat ultimul loc, reuşind doar o victorie în grupă: 1-0 cu Mexic. În rest, au fost înfrânţi de Brazilia şi Cehoslovacia. Au plecat acasă cu doar două goluri marcate.
Uniunea Sovietică a debutat în trombă: 2-0 cu Iugoslavia, 4-4 cu Columbia, 2-1 cu Uruguay. A câştigat grupa fără probleme, dar a fost imediat eliminată în sferturile de finală de ţara gazdă, cu 2-1. URSS avea pe atunci în echipă un mare jucător: Lev Iaşin, 'păianjenul negru', cel despre care se spune că a fost cel mai bun portar al lumii din toate timpurile. Totuşi, anul 1962 a fost cel mai nefericit din cariera celebrului Iaşin. Asupra lui au fost îndreptate criticile după evoluţia mai mult decât modestă a reprezentativei URSS la Campionatul Mondial din Chile, astfel că a decis să se retragă din fotbal. După câteva luni, însă, a revenit asupra deciziei, recâştigându-şi postul de titular atât la naţională, cât şi la Dinamo Moscova, echipa sa de club. Anul următor, 1963, a fost cel mai bun din cariera sa, primind doar şase goluri în 27 de partide, un record absolut.
Echipa Braziliei avea în componenţa sa nouă jucători care participaseră şi la CM din Suedia. Totuşi, avea un antrenor nou: Aymore Moreira, fratele lui Zeze Moreira, cel care a pregătit selecţionata braziliană la Cupa Mondială din 1954, găzduită de Elveţia. Aymore a preluat frâiele Selecao după îmbolnăvirea lui Vincente Feola, care a spus că nu mai poate continua pe banca tehnică. Moreira a adoptat o formulă de joc ultraofensivă, 4-3-3. Rezultatul atacului a venit imediat: în primul meci din grupe, împotriva Mexicului, Zagallo şi Pele au marcat fără probleme. Pele, pe atunci în vârstă de 21 de ani, s-a accidentat la piciorul stâng în meciul din grupă cu Cehoslovacia, în urma unui duel cu Josef Masopust, şi nu a mai jucat deloc. Turneul se sfârşise aici pentru numărul 10 al Braziliei. La acea partidă, s-a petrecut un episod rar întâlnit în fotbal: Masopust, vâzându-l pe Pele întins pe teren în urma unei întinderi, nu a continuat o acţiune care putea deveni extrem de periculoasă pentru echipa adversă. Tot stadionul a aplaudat gestul său, ziariştii consemnând în cronicile de a doua zi acest moment al jocului şi numindu-l pe Josef 'cavalerul ceh'.
Încă o dată s-a demonstrat că fotbalul brazilian dispune mereu de resurse nebănuite. După accidentarea lui Pele, antrenorul Aymore Moreia l-a aruncat în luptă pe tânărul Amarildo, aproape necunoscut, dar cu fotbalul în sânge şi simţul golului, care a înscris puncte decisive, în timp ce Garrincha a preluat rolul de dirijor al echipei. În sferturile de finală, Brazilia a învins Anglia cu 3-1. Englezii îi aveau pe Jimmy Greaves, Bobby Charlton şi Bobby Moore, dar prezenţa lor nu a fost suficientă.
În celelalte sferturi de finală, Iugoslavia a trecut de Germania de Vest cu 1-0, iar Cehoslovacia a eliminat Ungaria cu acelaşi scor, graţie intervenţiilor repetate ale portarului Viliam Schrojf, eroul partidei.
În semifinale, Brazilia a învins echipa gazdă cu 4-2. Garrincha şi Vava şi-au împărţit golurile în mod egal şi au făcut legea într-o partidă spectaculoasă, desfăşurată în prezenţa a 80.000 de fani. În cealaltă semifinală, Cehoslovacia, cu Adolf Scherer pe teren, a învins Iugoslavia cu 3-1. Doar 5.800 de oameni au asistat în tribune.
În finala mică, jucată la 16 iunie, Eladio Rojas a marcat golul victoriei chilienilor abia în minutul 90, când cei 67.000 de spectatori se pregăteau de prelungiri.
Ultimul act al Cupei Mondiale s-a desfăşurat la 17 iunie 1962, pe stadionul Nacional din capitala Santiago de Chile. Au asistat la acea partidă 69.000 de persoane. Meciul a fost arbitrat de sovieticul Nikolai Latîşev, ajutat de asistenţii Leo Horn (Olanda) şi Bob Davidson (Scoţia).
După ce trecuseră în grupe de Spania cu 2-1, de Mexic cu 2-0 şi terminaseră la egalitate, 0-0, cu Cehoslovacia, apoi în sferturi de Anglia cu 3-1 şi în semifinale de Chile cu 4-2, Garrincha & compania aveau să se impună în finală cu 3-1, în faţa singurei echipe pe care nu reuşiseră s-o învingă: Cehoslovacia.
Jucătorul emblemă al Cehoslovaciei, Josef Masopust, a deschis scorul în minutul 15, dar Amarildo şi-a luat revanşa două minute mai târziu, demonstrând că absenţa lui Pele a putut fi compensată. În a doua repriză a finalei, brazilienii au tranşat jocul, reuşind să marcheze de încă două ori: Zito în minutul 69 şi Vava în minutul 78. Echipa Cehoslovaciei, pregătită de Rudolf Vytlacil, a pierdut încă o finală, după episodul 1934, când învingătoare a ieşit Italia.
Garrincha a fost inspiraţia echipei braziliene la Cupa Mondială din 1962, care zburase peste Anzi pentru a ridica încă o dată Cupa Jules Rimet. Garrincha a câştigat titlurile mondiale din 1958 şi 1962, alături de generaţia de aur a fotbalului brazilian: Pele, Vava, Didi, Zagallo, Nilton Santos şi alte vedete ale fotbalului din acea vreme. Chiar dacă marcatorii din finala de pe Nacional au fost Amarildo, Zito şi Vava, eroul adevărat al ultimului act şi al întregului turneu a fost Garrincha. Cel mai cunoscut ziar de sport din Franţa, 'L'Equipe', a scris despre fotbalist: 'Este cea mai bună aripă dreaptă din lume', elogiindu-l pe jucătorul de 25 de ani care uimise o lume întreagă şi care stăpânea driblingul la perfecţie. Nu degeaba şi-a căpătat Garrincha renumele de 'Little bird'.
Josef Masopust, jucătorul emblemă al fotbalului din Cehoslovacia, a reuşit să îşi ducă echipa în marea finală de la Santiago. În 1962, în urma Cupei Mondiale, a fost desemnat cel mai bun jucător al Europei, fiindu-i decernat Balonul de Aur de către revista France Football. Masopust participase şi la Campionatul Mondial din 1958, desfăşurat în Suedia, dar atunci Cehoslovacia nu a reuşit să depăşească faza grupelor. Născut la 9 februarie 1931, în localitatea Most, Masopust a fost unul dintre jucătorii legendari ai fotbalului din Cehia. A început fotbalul la formaţia SK Most, în 1945, unde a activat până în 1950, când s-a transferat la Vodotechna Teplice. Din 1952 până în 1968, a jucat pentru Dukla (ATK, UDA) Praga, unde a obţinut cele mai mari performanţe la nivel de club, încheindu-şi cariera la formaţia belgiană Molenbeek Bruxelles (1968-1970). A început ca atacant, ulterior devenind mijlocaş ofensiv. Clarviziunea în joc, tehnica excelentă, pasa cu ambele picioare au făcut din Masopust în acea epocă prototipul mijlocaşului complet, la fel de bun în defensivă, ca şi în ofensivă. A jucat de 63 de ori în naţionala Cehoslovaciei (1954-1966), înscriind zece goluri. În februarie 2001, Federaţia de Fotbal din Cehia împreună cu autorităţile cehe l-au sărbătorit, la împlinirea vârstei de 70 de ani, pentru serviciile aduse fotbalului, declarându-l cel mai bun jucător ceh al secolului trecut.
Ken Aston, arbitrul care a inventat cartonaşele galbene şi roşii în fotbal, a arbitrat două partide ale CM din 1962: Chile - Elveţia 3-1 şi Chile - Italia 2-0. A rămas în istorie datorită inovaţiilor şi îmbunătăţirilor aduse regulamentului din fotbal. Pe numele său Kenneth George Aston, s-a născut la 1 septembrie 1915. A activat ca profesor, soldat şi, mai ales, arbitru de fotbal. Şi-a obţinut certificatul de arbitru în 1936, după care a început să arbitreze la tuşă în prima ligă engleză, în sezonul 1949-1950. După ce şi-a îndeplinit serviciul militar, în 1946, Ken Aston a devenit primul arbitru care a purtat uniforma cu alb şi negru, ajunsă apoi echipament standard pentru arbitri. Un an mai târziu, a introdus steguleţele galben-deschis folosite de arbitrii de linie, care au înlocuit fanioanele în culorile echipei gazdă. În 1953, a devenit profesor principal la Newbury Park School, începând totodată să fluiere la centru meciuri de seniori din prima ligă engleză. Ken Aston a fost la centrul finalei din 1960 contând pentru Cupa Naţiunilor Europene, disputată între URSS şi Iugoslavia. Mai târziu, după Campionatul Mondial din 1966, lui Aston i-a venit ideea să introducă cele două cartonaşe colorate folosite azi de arbitri: galben şi roşu. Inspiraţia l-a lovit în timp ce era la un semafor. Tot în 1966, Aston a introdus măsura ca în fiecare meci să existe un arbitru de rezervă, care să îl poată înlocui pe central în caz că acesta nu mai poate continua.
La CM din 1962 s-a înregistrat cea mai slabă medie de goluri de până atunci: 2,78 reuşite pe meci. În total, s-au marcat 89 de goluri în cele 32 de partide disputate.
Golgheterii Cupei Mondiale au fost brazilienii Garrincha şi Vava, chilianul Leonel Sanchez, iugoslavul Drazen Jerkovic, sovieticul Valentin Ivanov şi maghiarul Florian Albert. Fiecare dintre ei a marcat câte patru goluri la acel turneu final. În urma lor, s-au clasat jucătorii cu trei reuşite: brazilianul Amarildo, cehoslovacul Adolf Scherer, iugoslavul Milan Galic şi maghiarul Lajos Tichy.
Toate echipele au reuşit să înscrie la turneul final din 1962. Cea mai prolifică reprezentativă a fost Brazilia, cu 14 goluri marcate, urmată de Iugoslavia şi Chile, cu câte zece reuşite. La polul opus s-a situat Bulgaria, calificată în premieră la un Campionat Mondial, care a înscris o singură dată, prin Gheorghi Sokolov, în partida pierdută cu 1-6 în faţa Ungariei. Echipa naţională a Columbiei a încasat în total 11 goluri, în timp ce RFG şi Italia au primit doar două goluri fiecare.
Au fost acordate şase cartonaşe, încasate de italienii Mario David şi Giorgio Ferrini, argentinianul Angel Cabrera, chilianul Honorino Landa, brazilianul Garrincha şi iugoslavul Vladimir Popovic. Interesant este că italienii Ferrini şi David au înregistrat o adevărată 'performanţă' la partida cu Chile: primul a fost eliminat de pe teren după doar opt minute de joc, iar celălalt, după 41 de minute. Italia a rămas în nouă jucători şi a pierdut partida cu 0-2.
Numărul total de spectatori prezenţi pe stadioanele Cupei Mondiale din Chile a fost de 899.074, adică o medie de 28.096 de persoane la fiecare meci.
După aproape patru decenii de la marea finală, la 29 august 2001, fostul mare jucător brazilian Manuel Francisco dos Santos, cunoscut şi sub numele de Garrincha, a fost anunţat că va fi subiectul unui film intitulat 'Steaua solitară'. Acţiunea filmului s-a desfăşurat chiar la Campionatul Mondial de fotbal din 1962. A fost o producţie între studioul brazilian Fam şi casele chiliene de film Azul şi Caro Sur. Costurile de producţie s-au ridicat la aproximativ două milioane de dolari.
O ciudăţenie a acelui turneu final a fost faptul că Giovanni Trapattoni, cel care avea să devină marea vedetă a fotbalului din Italia, nu a jucat nici măcar un meci, deşi a fost selecţionat în lotul de 22 de jucători pregătit de Paolo Mazza. Trapattoni a stat pe banca de rezerve la toate cele trei partide disputate de Italia la Mondialul din Chile, în timp ce pe teren au evoluat Cesare Maldini, Bruno Mora, Giacomo Bulgarelli şi Humberto Maschio. Totuşi, mai târziu, Trap avea să se revanşeze în cupele europene şi în campionatul Italiei: două titluri de campion al Italiei cu AC Milan (1962, 1968), Cupa Italiei (1967), Cupa Campionilor Europeni (1963, 1969) şi Cupa Cupelor (1968). În ultimul an ca fotbalist (1971-1972), a jucat la echipa Varese.
El a devenit celebru şi pentru activitatea de antrenor, petrecându-şi întreaga viaţă pe terenul de fotbal şi câştigând şi mai multe trofee ca tehnician. În 2000, Federaţia Italiană de Fotbal l-a numit antrenor al 'squadrei azzurra'. A obţinut cu reprezentativa Italiei calificarea atât la turneul final al CM din Japonia şi Coreea de Sud (2002), cât şi la cel al CE din Portugalia (2004). Evoluţia la cele două competiţii a lăsat însă de dorit, Italia fiind eliminată de Coreea de Sud la CM 2002, nereuşind să treacă de faza grupelor la EURO 2004. AGERPRES (Documentare, editor: Mihai Ţenea)