Bucureşti, 1 iun /Agerpres/ - În 1966, fotbalul s-a întors la el acasă, după cum suna şi sloganul Cupei Mondiale. A venit rândul Angliei să găzduiască turneul final al Campionatului Mondial. Federaţia Engleză de Fotbal a organizat competiţia într-un mod exemplar, între 11 şi 30 iulie.
La ediţia din 1966, Anglia, ţara care cu un secol în urmă inventase fotbalul, a găsit, în sfârşit, formula succesului. Britanicii i-au învins pe nemţi cu 4-2 într-o finală dramatică, disputată pe Wembley. Trei dintre golurile Angliei au fost marcate de Geoff Hurst, care a contribuit decisiv la victoria echipei sale. A fost o finală controversată, pentru că discuţia dacă mingea a trecut sau nu de linia porţii la unul din şuturile sale continuă până astăzi. Într-un final, 'mama fotbalului' devenea campioană mondială. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii i-a înmânat trofeul căpitanului Angliei, Bobby Moore.
În această ediţie, a apărut un nou erou: portughezul Eusebio, golgheterul competiţiei, care a marcat nouă goluri - patru dintre ele în poarta Coreei de Nord - ducând Portugalia pe locul al treilea şi alegându-se cu supranumele de 'Perla neagră' sau 'Pantera neagră'. În acel an, echipa de fotbal lusitană nu a pierdut decât în faţa reprezentativei ţării gazdă, echipă care avea să devină campioana lumii. România nu s-a calificat nici de această dată la turneul final.
Pentru prima dată la un campionat mondial, a existat o mascotă: un leu pe nume Willie.
Un lucru mai puţin obişnuit s-a petrecut cu câteva luni înainte de debutul turneului final. Trofeul Jules Rimet a fost adus cu mare alai în ţara unde s-a născut fotbalul, a fost expus la Westminster Hall din Londra şi furat din cadrul expoziţiei. Se pare că autorul hoţiei a fost un marinar. Scotland Yard nu a reuşit să găsească trofeul. Cu toate acestea, FIFA se pregătea să organizeze turneul fără cupă. Din fericire, a apărut un erou: la o săptămână de la furt, un câine pe nume Pickles a găsit cupa înfăşurată într-un ziar sub nişte tufe dintr-un parc aflat în sudul Londrei.
Zeiţa de Aur, cel mai râvnit trofeu sportiv, trăise până atunci şi alte peripeţii: a fost căutată de nazişti la Roma, în timpul celui de-al doilea război mondial, ulterior salvată de secretarul FIFA, Ottorino Barassi. Mai târziu, Cupa Jules Rimet avea să ajungă în seiful Federaţiei Braziliene de Fotbal, dar şi de aici a fost furată, secţionată de către hoţi şi vândută telalilor, dispărând definitiv.
În cursa pentru calificări au participat 70 de echipe naţionale. Selecţionatele din Asia şi Africa s-au arătat nemulţumite de hotărârea FIFA de a acorda un singur loc acestor două continente şi au refuzat să participe în preliminarii. Dar a venit, totuşi, selecţionata nord-coreeană, despre care nu se ştia mai nimic. Era ilustra necunoscută a Cupei Mondiale. În play-off, reuşise să învingă Australia cu scoruri fluviu: 6-1 şi 3-1.
Cât despre ţările europene, au existat câteva absenţe notabile. Două semifinaliste ale CM din 1962 au fost eliminate în grupele de calificare, Cehoslovacia şi Iugoslavia făcând loc Portugaliei şi Franţei la turneul final. Ungaria a reuşit să bifeze încă o prezenţă la turneul final, lăsând acasă RDG şi Austria. Anglia a fost direct acceptată printre participante datorită statutului de ţară gazdă, fiind singura echipă din Regatul Unit care a acces la Cupa Mondială din 1966, la fel ca în 1962. Mexic a terminat calificările cu brio, aducându-l din nou la Cupa Mondială pe longevivul portar Antonio Carbajal, care a adunat cinci turnee consecutive la întrecerile finale ale CM.
România a ratat şi în 1966 calificarea. În preliminarii, tricolorii au făcut parte din grupa 4 a Europei, alături de Portugalia, Cehoslovacia şi Turcia. Bilanţul României a fost de trei victorii şi trei înfrângeri : 3-0 şi 1-2 cu Turcia, 1-0 şi 1-3 cu Cehoslovacia, 2-0 şi 1-2 cu Portugalia. Clasamentul final al grupei situa echipa noastră pe locul al treilea şi nicio speranţă de a călători în Anglia.
Prin urmare, la Cupa Mondială din 1966 au participat 16 echipe provenite din patru confederaţii: zece din Europa (Anglia, Bulgaria, Elveţia, Franţa, Italia, Portugalia, RFG, Spania, Ungaria şi Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay), cărora li s-a adăugat Mexicul, reprezentanta Americii de Nord şi Centrale, şi Coreea de Nord, reprezentanta Asiei.
Meciurile CM din 1966 s-au disputat pe opt stadioane amplasate în şapte oraşe: Wembley şi White City din Londra, Goodison Park din Liverpool, Old Trafford din Manchester, Hillsborough din Sheffield, Villa Park din Birmingham, Aresome Park din Middlesbrough şi Roker Park Ground din Sunderland.
Ca de obicei, echipele au fost împărţite în patru grupe. Din prima grupă au făcut parte Anglia, Uruguay, Mexic şi Franţa. Grupa a doua era formată din RFG, Argentina, Spania şi Elveţia. Grupa a treia a reunit reprezentativele din Portugalia, Ungaria, Brazilia şi Bulgaria. Din grupa a patra au făcut parte URSS, Coreea de Nord, Italia şi Chile.
Turneul final din Anglia a debutat cu un meci fără goluri, între ţara gazdă şi Uruguay. Apoi, Anglia s-a impus cu acelaşi scor, 2-0, atât în faţa Mexicului, cât şi a Franţei.
Ediţia din 1966 a fost pentru Italia o enormă deziluzie. Fiind într-o grupă extrem de uşoară, cu URSS, Chile şi Coreea de Nord, 'squadra azzurra', dublă campioană mondială, nu a reuşit să depăşească faza grupelor. După o victorie facilă, 2-0 cu Chile, a pierdut cu 0-1 meciul cu URSS. Dar surpriza a venit tocmai în partida cu nord-coreenii: Italia a fost înfrântă cu acelaşi scor. Pak Doo Ik, autorul golului coreean, a intrat în istoria Cupei Mondiale, iar naţionala Italiei a suferit una dintre cele mai umilitoare înfrângeri din istoria sa. Despre această surpriză de proporţii, cronicarul Ioan Chirilă, prezent la Cupa Mondială, scria în cartea sa 'World Cup 66' că se întâmplă 'o dată la 100 de ani', făcând trimitere şi la declaraţia unui suporter italian venit la turneu, care zicea că 'fundaşi ca Fachetti nu se nasc decât o dată la 100 de ani'.
CM Anglia 1966 a reprezentat, pentru echipa Braziliei, cel mai mare insucces, având în vedere faptul că aceasta venea la Campionatul Mondial din postura de deţinătoare a titlului. După un succes, 2-0 cu Bulgaria, au urmat două înfrângeri cu acelaşi scor, 1-3, cu Ungaria şi Portugalia, şi clasarea pe locul trei în grupă. Ghinionul l-a urmărit din nou pe Pele. În partida contra Bulgariei, a fost accidentat grav, fiind nevoit să urmărească din afara terenului de joc cum naţionala ţării sale a fost eliminată din competiţie. Brazilia era neînvinsă din 1954. Cei 12 ani de invincibilitate au luat sfârşit în meciul cu Ungaria, când echipa lui Florian Albert s-a impus şi a mers în sferturile de finală.
Având pe banca tehnică un nou antrenor, Helmut Schon, RFG a avut la CM 1966 o evoluţie bună, reuşind să ajungă în finala competiţiei. În meciurile din grupă, a trecut de Elveţia cu 5-0, a terminat la egalitate, 0-0, meciul cu Argentina şi a învins la limită, 2-1, Spania. A terminat grupa pe locul 1. RFG şi-a continuat evoluţiile excelente, dispunând cu 4-0 de Uruguay în sferturile de finală, apoi cu 2-1 de URSS în semifinale. Schon a scos asul din mânecă: un tânăr de 20 de ani, pe nume Franz Beckenbauer, cel care avea să devină marea glorie a fotbalului german din toate timpurile. În meciul împotriva URSS-ului, Beckenbauer şi Helmut Haller l-au depăşit pe portarul Lev Iaşin, ducând Germania în marea finală.
În sferturile de finală, Anglia a dispus de Argentina cu 1-0, la capătul unui meci în care sud-americanii au practicat un joc violent, ceea ce l-a determinat pe selecţionerul gazdelor, Alf Ramsey, să-i numească pe argentinieni 'animale'. Argentinianul Antonio Rattin a fost exclus din competiţie pentru jocul dur aplicat în meciul cu Anglia. Tot în sferturi, URSS a trecut de Ungaria cu 2-1, iar Portugalia a învins Coreea de Nord cu 5-3. Confruntarea dintre portughezi şi nord-coreeni a fost una remarcabilă. După doar 25 de minute de joc, asiaticii conduceau cu 3-0. Datorită lui Eusebio, motorul echipei Portugaliei, lusitanii şi-au revenit şi au reuşit să marcheze de cinci ori.
În semifinale, Anglia a trecut de Portugalia cu 2-1, prin două goluri înscrise de Bobby Charlton. Finala mică a consemnat victoria Portugaliei în faţa Uniunii Sovietice, cu 2-1, prin reuşitele lui Eusebio şi Jose Torres.
Ultimul act al Cupei Mondiale s-a disputat la 30 iulie 1966, pe celebrul stadion Wembley din Londra. Au asistat la acea partidă 93.000 de spectatori. Meciul a fost arbitrat de elveţianul Gottfried Dienst, ajutat de asistenţii Tofik Bahramov (URSS) şi Karol Galba (Cehoslovacia).
În minutul 12, germanul Helmut Haller a deschis scorul, dar englezul Geoff Hurst a reuşit să egaleze la scurt timp. Din nou, Anglia a marcat în minutul 78, însă avantajul nu a rezistat mult timp. Şutul decisiv al lui Wolfgang Weber a adus o nouă egalare, de data aceasta pentru nemţi. La finalul celor 90 de minute de joc, tabela de marcaj arăta 2-2. Au urmat prelungirile. Acelaşi Hurst a punctat de două ori (minutele 101 şi 120), tranşând scorul final: 4-2. Englezii exaltau. Nemţii antrenaţi de Helmut Schon au fost nevoiţi să se mulţumească cu argintul. A fost una din cele mai controversate finale de campionat mondial. Al doilea gol marcat de Hurst rămâne şi acum subiect de discuţie: a trecut sau nu spaţiul porţii?
Englezii au participat pentru prima dată la un turneu final de CM în 1950, când au fost înfrânţi în mod ruşinos de echipa Statelor Unite şi criticaţi vehement. Dar succesul din 1966 a şters cu buretele seria lungă de eşecuri înregistrate de reprezentativa Albionului. Alf Ramsey, care participase în calitate de jucător (fundaş) la Cupa Mondială din 1950, a devenit în 1963 antrenorul echipei naţionale. Ramsey a venit cu un suflu nou, a renunţat la formula 4-2-4 şi a aplicat tactica 4-4-2, promovând cu precădere doi jucători: pe fundaşul central Bobby Moore şi pe mijlocaşul ofensiv Bobby Charlton.
Reuşita Angliei din 1966 a fost singura de acest gen. De atunci, britanicii nu au mai ajuns niciodată să joace vreo finală de campionat mondial. Singura lor admitere ulterioară în careul de aşi al unui turneu mondial s-a întâmplat în 1990, când Anglia a terminat pe poziţia a patra, fiind învinsă în finala mică de Italia, ţara gazdă.
Înainte de marea finală, Federaţia Engleză de Fotbal i-a rugat pe suporteri să nu scandeze lozinci violente sau politice în timpul meciului. În zadar. Fanii britanici au mers pe stadion cu o lozincă dură: 'V-am bătut în două războaie mondiale şi o finală mondială!'. Şi aşa s-a şi întâmplat. În finală, Uwe Seeler, Overath, Schnellinger, Haller şi ceilalţi jucători vest-germani nu au reuşit să treacă de Anglia.
Suporterii englezi au sărbătorit în felul lor această victorie, umplând străzile Londrei şi chiar interiorul fântânilor arteziene din Trafalgar Square.
Unul din eroii acestei performanţe a fost mijlocaşul Bobby Charlton, care, în opinia specialiştilor, a contribuit cel mai mult la punerea în practică a tacticii imaginate de antrenorul Alf Ramsey pentru marea competiţie din 1966. Jucător foarte inteligent, tehnic şi subtil, Charlton, prezent aproape pe tot terenul, a ştiut să fluidizeze jocul. Alături de Bobby au evoluat cu aplomb la acel campionat fratele său Jackie, poreclit Girafa; căpitanul echipei, Bobby Moore; Nobby Stiles, 'fundaşul fără milă' şi prolificul atacant Geoff Hurst.
Despre echipa sa, Alf Ramsey avea să declare, într-un interviu acordat ziaristului Ioan Chirilă: 'În Anglia, în Germania Federală şi în Uniunea Sovietică, fotbalul e mai popular ca oriunde. Acesta-i fotbalul Europei nemeridionale, ca să spunem aşa. Mingile-s mai grele (de noroi), iarba e mai udă (uneori, o udăm şi cu furtunul), iar soarele-i plecat mereu în vacanţă la Napoli sau pe Coasta de Azur'. La marea finală, Ramsey avea să spună: 'La mine, nu există prinţi şi cerşetori (...) Bazinul mediteranean plăteşte din greu bizantinismele tactice şi cabotinajul care a cuprins în ultimul timp fotbalul ţărilor latine (Spania, Franţa, Italia)'.
Mai târziu, la 22 august 2001, Geoff Hurst, eroul meciului din finala Campionatului Mondial de fotbal din 1966, şi-a vândut medalia câştigată atunci. Cumpărătorul distincţiei nu a fost nimeni altul decât West Ham United, clubul la care Hurst a evoluat.
La 8 martie 2000, Regina Elisabeta II-a a Marii Britanii i-a primit la Buckingham Palace pe cinci dintre componenţii reprezentativei Angliei, campioană mondială în 1966, pe care i-a decorat cu distincţia Member of the British Empire (MBE): George Cohen, Ray Wilson, Nobby Stiles, Roger Hunt şi Alan Ball. Coechipierii lor primiseră şi ei astfel de distincţii, dar mai devreme.
Peste patru decenii de la triumful englezilor, la 10 mai 2006, o sticlă unicat de şampanie Dom Perignon din 1966, semnată de supravieţuitorii reprezentativei Angliei care a câştigat Cupa Mondială de fotbal, a fost vândută la licitaţie, la Londra, de casa Sotherby's. Şampania, scoasă special în acest scop din rezervele Dom Perignon, a fost scoasă spre vânzare în memoria lui Bobby Moore, căpitanul naţionale Angliei care a învins cu 4-2 Germania în finala CM din 1966. Moore a murit de cancer în 1993, iar suma încasată în urma licitaţiei a fost donată Fundaţiei Bobby Moore pentru combaterea cancerului.
La 25 aprilie 2007, Alan Ball, unul dintre componenţii echipei care a adus Angliei singurul său titlu mondial la fotbal, la CM din 1966, a încetat din viaţă în urma unui atac de cord, la vârsta de 61 de ani, în timp ce încerca să stingă un început de incendiu survenit în grădina sa.
Bobby Charlton s-a născut în anul 1937, la Ashington. Era fotbalist din tată-n fiu. Charlton a fost nepotul dinspre mamă al celebrului fotbalist de la începutul secolului XX, Tanner Millburn, vedeta echipei Leeds United. Bobby a început să joace fotbal de la vârsta de cinci ani. La 15 ani, era titular în formaţia oraşului natal, iar la 16 ani era achiziţionat de Manchester United, unde a jucat timp de două decenii. Cu echipa 'Diavolilor' a câştigat campionatul şi Cupa Angliei, o Cupă a Campionilor Europeni în 1969 şi a obţinut multe alte victorii în meciuri şi turnee internaţionale. A evoluat şi la Bucureşti în 1968, în meciul România - Anglia încheiat la egalitate, 0-0. Bobby Charlton a fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai catastrofei aeriene petrecute pe aeroportul din Munchen, la 6 februarie 1958, când 23 de persoane de la Manchester United au murit. Bobby a scăpat ca prin miracol şi, după câteva săptămâni, a câştigat Cupa Angliei. În 1968, Bobby Charlton a primit trofeul Balonul de Aur, cronicarii subliniind atunci calităţile celui mai talentat fotbalist din istoria Angliei. În echipa reprezentativă a Angliei a jucat de 101 ori, marcând 49 de goluri, iar pentru Manchester a disputat 606 meciuri, cu 198 de goluri marcate. După retragerea din activitatea competiţională, a fost antrenor la echipa Preston North End, apoi manager la diferite formaţii şi consilier la Federaţia Engleză de Fotbal. A primit titlul de Sir de la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Lev Iaşin, supranumit 'păianjenul negru', a fost una dintre vedetele fotbalului de la Campionatul Mondial din 1966. La ediţia din Anglia, Iaşin a ajuns cu URSS până în semifinale şi a fost ales cel mai bun portar al turneului. De altfel, a fost desemnat cel mai bun fotbalist al Uniunii Sovietice în 1960, 1963, 1964 şi 1966. În 1963, a primit 'Balonul de aur', oferit de revista France Football celui mai bun fotbalist al anului. Pentru meritele sale sportive, dar şi pentru fair-play-ul de care a dat dovadă, forurile fotbalului mondial l-au ales printre cei mai reprezentativi portari ai lumii. Din 1994, a fost instituit Trofeul Lev Iaşin, decernat la fiecare ediţie celui mai bun portar al Campionatului Mondial.
Născut la 22 octombrie 1929, la Moscova, portarul Lev Ivanovici Iaşin este considerat de Federaţia din Rusia ca fiind cel mai reprezentativ fotbalist rus din ultimii 50 de ani. Copilăria lui Iaşin s-a terminat în 1941, odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, când părinţii l-au trimis să muncească într-o fabrică de armament din oraşul natal. Acolo, după orele de lucru, s-a antrenat cu echipa fabricii. În 1946, a fost legitimat la ŢSKA Moscova, în 1949 trecând la rivala Dinamo, formaţie la care a evoluat până la sfârşitul carierei. A fost descoperit de antrenorul Mihail Iakuşin, care spunea că a fost impresionat atât de puterea lui de a se antrena, cât şi de modul în care gândea în teren. Debutul lui Iaşin în echipa de seniori a lui Dinamo (1950) a fost unul negativ, primind un gol hilar, direct din degajarea portarului advers. Portar spectaculos, cu o siguranţă remarcabilă în prinderea balonului, a reuşit în lunga sa carieră să câştige de şase ori campionatul Uniunii Sovietice şi o cupă. A fost campion al Europei cu naţionala ţării sale (1960) şi a participat la trei turnee finale ale Campionatului Mondial (1958, 1962, 1966). În decursul carierei, a disputat 812 meciuri oficiale, în 207 dintre acestea reuşind să nu primească gol. A jucat de 79 de ori în tricoul naţionalei sovietice. În 1971, la 41 de ani, a decis să se retragă din fotbal, după ce a entuziasmat iubitorii acestui sport din toată lumea. La 27 mai, pe stadionul Lujniki, în prezenţa a aproximativ 100.000 de spectatori, a spus adio sportului pe care l-a slujit peste 20 de ani. În meciul de adio, a apărat poarta lui Dinamo într-un meci contra unei selecţionate a Europei, din care au făcut parte Giacinto Fachetti, Willi Schulz, Gerd Muller, Gyorgy Mezey, Bobby Charlton, Wlodzimierz Lubanski şi Hristo Bonev. În 1984, i-a fost amputat un picior. În 1990, la 60 de ani, a încetat din viaţă.
La CM din 1966 s-a înregistrat o medie scăzută de goluri, exact ca în ediţia precedentă din Chile: 2,78 reuşite pe meci. În total, s-au marcat 89 de goluri în cele 32 de partide disputate.
Golgheterul campionatului a fost atacantul portughez Eusebio da Silva Ferreira, cu nouă reuşite. Lusitanul a fost urmat de germanul Helmut Haller, care a înscris de şase ori, precum şi de sovieticul Valeri Porkuian, britanicul Geoff Hurst, maghiarul Ferenc Bene şi neamţul Franz Beckenbauer - fiecare cu câte patru goluri.
La clasamentul pe echipe, Portugalia a marcat cele mai multe goluri (17), urmată de RFG (15) şi Anglia (11). La polul opus, s-au situat Mexic, Bulgaria şi Elveţia, care au reuşit să înscrie un singur gol. Echipele cu cele mai multe goluri primite au fost Portugalia, Coreea de Nord şi Elveţia (câte nouă), cu menţiunea că elveţienii au jucat doar trei partide.
Au existat şi câţiva jucători sancţionaţi cu cartonaş roşu la CM din Anglia: sovieticul Igor Cislenko, uruguayenii Hector Silva şi Horacio Troche, argentinienii Antonio Rattin şi Rafael Albrecht.
Cei mai rezistenţi fotbalişti de la turneul final au fost nemţii: Franz Beckenbauer, Wolfgang Overath, Hans Tilkowski, Karl-Heinz Schnellinger, Sigi Held, Uwe Seeler, Willi Schulz şi Wolfgang Weber. Ei au evoluat timp de 570 de minute, participând integral la cele şase partide susţinute de echipa Germaniei.
Numărul total de spectatori prezenţi pe stadioanele Cupei Mondiale din Anglia a fost de 1.635.000, adică o medie de 51.093 de persoane la fiecare meci.
Înaintea Campionatului Mondial din 1966, arbitrului englez Kenneth Aston i-a venit ideea să introducă cele două cartonaşe colorate folosite azi în meciurile de fotbal, cel galben, respectiv cel roşu. Inspiraţia i-a venit în timp ce era la un semafor. Tot în 1966, Aston a introdus măsura ca la fiecare partidă să existe un arbitru de rezervă, care să îl poată înlocui pe central în caz că acesta nu mai poate continua.
La Cupa Mondială din 1966, a început aventura celui mai longeviv ziarist prezent la turneele finale. Aurelio Marcio, unul dintre fondatorii cunoscutului cotidian sportiv portughez A Bola, avea pe atunci 46 de ani. Lusitanul nu a ratat niciun Mondial şi a asistat la turneele finale din Anglia 1966, Mexic 1970 şi 1986, Germania 1974, Argentina 1978, Spania 1982, Italia 1990, SUA 1994, Franţa 1998, Coreea de Sud şi Japonia 2002.
Succesul englezilor la o mare competiţie de echipă s-a lăsat aşteptat aproape patru decenii. În noiembrie 2003, englezii deveneau campioni mondiali la rugby. Într-un comentariu consacrat finalei de la Sydney a Cupei Mondiale de rugby, câştigată cu scorul de 20-17 de Anglia în faţa Australiei, AFP scria: 'Echipa de rugby a Angliei a cucerit prima sa Cupă Mondială, învingând Australia în prelungiri cu un drop gol al lui Jonny Wilkinson în ultimul minut de joc. Astfel, XV-le Albionului este prima selecţionată din emisfera nordică laureată cu trofeul William Webb Ellis şi prima echipă engleză care devine campioană mondială într-un sport colectiv după selecţionata de fotbal victorioasă la Campionatul Mondial din 1966'.
În marea finală din 1966, fotbaliştii britanici au purtat echipament roşu. Peste patru decenii, cercetătorii antropologi Russel Hill şi Robert Barton de la Universitatea Engleză din Durham, au ajuns la concluzia că 'faptul de a te îmbrăca în roşu poate face diferenţa, poate da un ascendent psihologic echipei care poartă această culoare'. Cercetătorii şi-au amintit că înaintaşii lor au cucerit singurul titlu mondial al Albionului în 1966, când s-au îmbrăcat în roşu. Totuşi, la ediţia din 2006 a Cupei Mondiale de fotbal din Germania, roşul nu a adus satisfacţii celor care l-au purtat, mărturie putând depune reprezentativele din Costa Rica şi Polonia, eliminate la început, sau Cehia, învingătoare în alb cu SUA, învinsă clar în roşu cu Ghana.
AGERPRES (Documentare, editor: Mihai Ţenea)