Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Regizorul Dorian Boguţă, care îşi lansează săptămâna aceasta debutul în lungmetraj - "Urma", declară, într-un interviu acordat AGERPRES, că atunci când lucrează cu actorii doreşte să le transmită, în primul rând, că el este cel care are nevoie de ei.

Boguţă vorbeşte, în interviu, despre legătura sa cu regia şi actoria, de momentul în care s-a mutat din Republica Moldova, unde s-a născut, în România, dar şi despre ce l-a determinat să scrie scenariul pentru "Urma".

"Când m-am întors în faţa camerei ca actor, stând deja în spate, ca regizor, m-a ajutat să performez uşor şi în actorie, am înţeles nişte lucruri. Dar în momentul în care m-am dus în spatele camerei, să fac regie, am gândit ca actor şi ştiam foarte bine ce vor actorii. Şi atunci, când veneau la mine la casting, primul lucru pe care voiam să îl înţeleagă era că eu am nevoie de ei", mărturiseşte Boguţă.

"Urma" are premiera pe marile ecrane româneşti vineri, 6 martie. În film, Anton, un pianist celebru, este dat dispărut. Familia acestuia - sora şi cumnatul - anunţă Poliţia. Ancheta care se declanşează va scoate la iveală destinul zbuciumat al artistului, relaţiile stranii de familie şi deciziile care declanşează un vârtej de evenimente surprinzătoare.

"Cele două personaje principale ale mele se iubesc cum puţini pot. Dar în acelaşi timp, această dragoste perfectă naşte acel egoism, un egoism care probabil naşte acele acţiuni pe care le fac personajele mele, dar din dragoste", spune regizorul.


AGERPRES: Spuneai în prezentarea filmului "Urma" că totul vine de la o întâmplare a unei persoane foarte apropiate, căreia i-a fost răpit copilul şi a trecut printr-o situaţie foarte delicată.

Dorian Boguţă: Da, într-un fel. A fost pornirea de acolo, acum e ficţiune şi e complet altceva.

AGERPRES: Când a fost declic-ul? Ai trecut cu persoana aceasta prin momentul acela.

Dorian Boguţă: Eram acolo, pentru că este vorba de sora mea. Şi fiind sora... eşti alături chiar dacă nu eşti lângă. Vedeam momentele prin care trece, era o perioadă de tranziţie în Republica Moldova. Poliţia, toate astea nu funcţionau, era totul un haos. Şi atunci, tot ce era ţinea doar de tine, cumva, să te descurci, să reuşeşti să clarifici nişte lucruri, pentru că e o dramă. Mai mult de nişte timpi de aşteptare nu puteam să facem şi, în momentul ăla de aşteptare, care e cel mai greu, ajutorul poate veni doar psihologic. De susţinut, eram tot timpul aproape. Atunci am gândit că povestea asta pare a fi o poveste de film.

Mie întotdeauna mi-a plăcut filmul, am fost legat de cinematografie încă de la 12 ani, când am făcut primul film şi am zis să gândesc eu o poveste pe această întâmplare, să i-o povestesc surorii mele, să găsesc un final frumos care pe ea, cumva, să o liniştească. Am început să gândesc cu mulţi ani în urmă şi între timp mi-a plăcut atât de mult să mă joc cu această poveste, că a început să meargă în alte părţi. Dar ideea dispariţiei unei persoane foarte dragi, în combinaţie cu depresia pe care o trăiam eu, la rândul meu, pe vremea aia - realizasem că, de fapt eu, cum mă credeam cel mai mare actor de pe pământul ăsta, că aşa se crede când termini facultatea, am realizat că de fapt nu sunt.

Am început să fac actorie dându-mi seama că nu sunt cel mai mare actor, dar măcar mă bucur să fac ce-mi place - am combinat drama surorii cu depresia mea, cu dorinţa de a face ce-ţi place şi de a lăsa ceva în urmă. Asta întotdeauna a existat în mine. Omul nu vine degeaba pe pământul ăsta. Toţi oamenii care se nasc şi trăiesc de la două ore la o sută de ani, la un moment dat, misiunea lor se întâmplă. Eu am început să caut în mine lucrul ăsta. Care ar fi misiunea mea? Mă frământau întrebările astea şi toate întrebările astea adunate m-au făcut să scriu acest scenariu.

Între timp, trecând anii, maturizându-mă eu, toate astea au făcut ca în timp scenariul să aibă o modificare. Dar baza a rămas - de a lăsa ceva în urmă, de a nu te juca de-a Dumnezeu, chiar dacă ai doar intenţii bune. Eu m-am gândit întotdeauna cam ce film să fac. Şi mie îmi plac foarte mult filmele poliţiste franţuzeşti. Jacques Audiard, cu filmele lui, cam toate sunt în direcţia asta. La final, este un film despre dragostea pură sau dragostea perfectă, care este nocivă. Dragostea pură, perfectă, ideală este nocivă.

Filmul meu este despre dragostea pură, pură, cea mai curată, dar care este nocivă. Nu trebuie să căutăm perfecţiunea, trebuie să iubim cum putem. Perfecţiunea nu există pe pământul ăsta şi nici nu cred că trebuie să existe, pentru că în momentul în care va exista perfecţiunea, lumea va muri. N-are unde să tindă mai departe, cred eu. Absolut tot se mişcă doar prin iubire. Şi ăsta a fost şi cumva un film despre o dragoste profundă şi nu contează că e bărbat femeie, bărbat-bărbat sau mamă-copil, bunic-nepot, nu contează. Eu am pus o dragoste între doi oameni. Nu contează ce sunt, pentru că dragostea nu disecă statutul, genul, ce eşti tu. E vorba de dragostea care te face să ai atâta putere, în combinaţie cu un egoism. Cele două personaje principale ale mele se iubesc cum puţini pot. Dar în acelaşi timp, această dragoste perfectă naşte acel egoism, un egoism care probabil naşte acele acţiuni pe care le fac personajele mele, dar din dragoste.

 


Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO



AGERPRES: Vorbeai de obsesia asta, preocuparea să laşi ceva în urmă. Ai început ca actor, apoi ai regizat filme. Crezi, simţi că laşi ceva în urmă mai mult ca regizor sau ca actor?

Dorian Boguţă: Eu ştiu să fie altceva ce las în urma mea. Nu ştiu ce. Dacă las ceva în urmă ca actor sau ca regizor? Fizic las, sunt filmele pe care poţi să le vezi şi după 50-100 de ani. Sunt fericit, spre exemplu, că las acest lungmetraj, care e debutul meu, cu care m-am chinuit atâta timp şi e exact despre asta. Mi-aduc aminte, când a fost premiera în Belgia, mi-a zis cineva că după ce a văzut filmul a sunat o rudă a lui, pentru că avea nevoie, după ce l-a văzut, să sune, să vorbească cu acea persoană. În cazul ăsta, mi se pare că filmul şi-a atins undeva scopul. Am vorbit cu cineva care stă în America şi, pentru că nu are cum să ajungă în România, m-a rugat să-i dau filmul. Nu şi-a văzut rudele de mulţi ani, i l-am trimis, l-a văzut şi mi-a spus: "Nu pot să-ţi răspund acum, îţi răspund când mă mai reculeg". Filmul, probabil, i-a trezit nişte emoţii, dar probabil mai mult s-au trezit nişte amintiri, faptul că este despărţit de familie. Şi filmul a fost ca un pai, care i-a dat foc la emoţii. Eu cred că ăsta este şi scopul artei cinematografice, spre exemplu - să dea foc la nişte emoţii prin care să treci, pentru că acele emoţii e posibil să te împingă să faci nişte lucruri, bune, rele, nu contează, să le faci. De regulă, bune.

Dacă las în urmă cel mai mult actorie sau regie, acum, dacă mă întrebi pe mine, eu sunt mai aproape de regie, sufleteşte. Pentru că, în momentul în care filmam la "Urma", pregătirea, filmarea în sine, post-producţia, au durat patru luni de zile, eu am stat doar cu gândul la acest film. Eram copleşit de el şi în momentul când eşti copleşit de ceva, e frumos, pentru că îţi canalizezi toată energia în direcţia aia. Şi atunci, vrei-nu vrei, tot iese ceva la final. Ca actor, nu ai cum să fii atât de copleşit, pentru că tu vii la filmare, chiar dacă ai rolul principal, din 12 ore de filmare, tu în ziua aia filmezi patru şi opt aştepţi pentru că aşa e la filmare - se pune lumina, se schimbă punerea în scenă, se fac repetiţii. Ca regizor, nu există, ca regizor lucrezi 25 de ore din 24.

AGERPRES: Din perspectiva ta de actor, când ai făcut castingul, l-ai făcut altfel?

Dorian Boguţă: Da, sigur. Pentru că experienţa mea de actor m-a ajutat foarte mult. Faptul că am venit din faţa camerei şi m-am dus în spatele ei m-a ajutat foarte mult. Când m-am întors în faţa camerei ca actor, stând deja în spate, ca regizor, m-a ajutat să performez uşor şi în actorie, am înţeles nişte lucruri. Dar în momentul în care m-am dus în spatele camerei, să fac regie, am gândit ca actor şi ştiam foarte bine ce vor actorii. Şi atunci, când veneau la mine la casting, primul lucru pe care voiam să îl înţeleagă era că eu am nevoie de ei.

Pentru că actorul când vine la un casting are senzaţia: "Oricum n-o să mă ia, că sunt alţii". Primul lucru pe care vreau să îl înţeleagă actorii când vin la mine la casting e că eu de-aia îi chem, că am nevoie de ei şi chestia asta îi relaxează. Le explic foarte bine ce vreau, le explic extrem de bine situaţia, ca ei să ştie. În momentul când le explic ce vreau, când le zic că am nevoie de ei le spun: "Intrarea este pe aici, ieşirea este pe aici. În zona asta, comportaţi-vă cum vreţi voi". Actorul are o libertate interioară şi vrea să o folosească. Sunt regizori foarte buni, care îţi arată pe centimetru ce vor să faci. Eu, venind din actorie, am ales varianta asta. Să îi explic actorului ce vreau, să înţeleagă că am nevoie de el, să îi dau o zonă în care să se desfăşoare şi să facă ce simte el, dar în condiţiile mele. Şi atunci, actorii se simt liberi şi în momentul ăla pot livra lucrurile pe care le posedă. Pentru că tracul de a veni la casting uneori este atât de mare şi îţi estompează toate instrumentele pe care le posezi tu ca actor.

AGERPRES: Pentru că vii din actorie, nu ţi se strânge inima mai mult atunci când refuzi un actor?

Dorian Boguţă: Ba da, ba da şi ştiu prin ce trec. Eu le explic exact cum e: "În momentul ăsta, personajul nu eşti tu". Actori buni România are mulţi. Şi toţi pe care i-am chemat la casting, i-am chemat pentru că sunt actori buni. Dar eu nu caut actori buni sau mă rog, eu caut chimia dintre actori buni, potrivirea între ei. Că dacă am doi actori, el şi ea, ambii foarte buni, dar nu se potrivesc, povestea n-o să iasă. Dar dacă am doi oameni, doi actori care se potrivesc extraordinar, eu nu îi mai văd ca actori buni sau nu, eu îi văd ca două persoane care îmi livrează povestea, care se potrivesc perfect. Şi atunci le spun: "E vorba de potrivire, e vorba de o experienţă prin care trece un actor". Personajul meu, Ana, îşi doreşte foarte mult un copil. Atunci o actriţă care cumva trece prin gândurile astea o să înţeleagă mult mai uşor prin ce trece personajul. Sunt din bucătăria actoricească, regizorală, care cumva e înţeleasă, dar nu poate fi explicată. Experienţa înseamnă foarte mult. Actorul trebuie să sufere, cum a spus Dostoievski. El nu a vorbit de actori, a vorbit de oameni de artă că trebuie să sufere ca să poată să transmită. Şi atunci, un actor care a trecut prin nişte suferinţe, eu cred că mai uşor poate să livreze nişte lucruri. Experienţa înseamnă mult.

AGERPRES: Cum ai ajuns la Mădălina Ghenea şi Irina Rădulescu? Mădălina Ghenea debutează într-un lungmetraj românesc, iar Irina Rădulescu, în lungmetraj, cu totul.

Dorian Boguţă: A fost un pariu al meu, în primul rând cu Irina. Am chemat-o pentru că mi s-a părut că faţa ei exprimă ceva ce se apropie de personajul meu, Ana. Are o taină, un mister în zona ei expresivă, ceea ce mă interesa mult. Neavând experienţă cinematografică, am zis că poate să fie un plus, poate să fie un minus, dar plusul e că există, că este fresh, nu se duce pe tehnică, merge doar pe o chestie interioară. Aici trebuie să fiu eu foarte atent, să pot să o ţin, să nu se complexeze, pentru că ea merge pe un drum nou. Chiar dacă ştie că sunt lângă ea, dacă îi sare ceva în faţă, poate să o sperie. Am ajuns la ea, pentru că în momentul în care am dat casting - şi am dat foarte multe castinguri cu ea -, am simţit că merge bine în rolul Ana, că o înţelege foarte bine pe Ana.

Ce ţine de Mădălina, în film este un personaj, Eleonora Pavel, Nora, din cauza căreia se întâmplă multe lucruri. Sunt nişte masculi în jurul ei. Aveam nevoie de o prezenţă extrem de feminină, nu cum o ştim noi pe Mădălina, foarte plină de sex-appeal, nu, în cazul filmului nostru, ea este o farmacistă, dar felul ei de a fi interior străbate acolo. Eu având-o în cap într-un fel - am văzut-o la Cannes - am zis: "Ce bine ar fi să joace într-un film românesc, la un moment dat. I-am propus să vină la casting, a zis că vine şi pentru personajul ăsta am văzut cred 30-40 de fete. Şi ea a fost cea mai potrivită şi cea mai profesionistă, pot să spun. Multă lume o ştie doar din filmele pe care le-a făcut ca femeie vampă. În momentul în care au văzut-o în filmul ăsta, au avut o mare surpriză să o descopere şi în direcţia asta. Aici e ea, nu prin fizic, ci prin potenţial actoricesc. A demonstrat multe lucruri, pentru că e un rol mare, trebuie să îl şi duci.

AGERPRES: Pentru o actriţă foarte frumoasă, uneori frumuseţea este şi un lucru de care trebuie să treacă, care o ţine în urmă?

Dorian Boguţă: Dar în acelaşi timp se poate folosi de ea. Dar când vezi o actriţă frumoasă, obligatoriu te gândeşti că rupe inimi, că trebuie să o vezi dezbrăcată, ca să atragă spectatorii. E exact stereotip. Exact de asta am vrut să scap în cazul Mădălinei şi am vrut să arăt că şi femeile frumoase au emoţie şi ai s-o vezi pe Mădălina într-o secvenţă unde emoţionează maxim. Că au trăire interioară, au suferinţă, au drame, au depresii şi pe primul loc nu e doar înfăţişarea şi tot ce vedem.

 


Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO



AGERPRES: Apari şi tu în film. De ce?

Dorian Boguţă: Ştii cum e cu tablourile în care pictorul lasă aşa, într-un colţ, o semnătură? Aia cred că a fost o semnătură. Oamenii care nu mă cunosc nu o să-şi dea seama că sunt eu, cum apar în planul doi, în planul trei undeva, un tip care filmează. E un fel de semnătură regizorală, că sunt şi eu pe acolo. Acum nu bag mâna în foc, dar în capul meu nu mă văd jucând în filmele mele, dar apariţia aia a fost aşa, ca o semnătură, ca un alint, ca un fel de salutare. Dar a fost destul de grea secvenţa aia, pentru că eu trebuia să fiu în faţa camerei, să fac un personaj care filmează, dar în acelaşi timp să mă uit după actori şi să îi văd cum lucrează, pentru că trebuie să le dau indicaţii după aia. Eu nu eram la video assist, nu vedeam ce se întâmplă. Mă rog, înainte pregăteam. Vedeam complet alt unghi şi mă uitam doar la actori. Cred că se vede, dacă te uiţi atent la mine, sunt aşa ... mă uit după ei, ceea ce e pentru personaj OK.

AGERPRES: Pentru că întotdeauna este discuţia cu finanţarea filmelor româneşti, care a fost povestea finanţării filmului tău?

Dorian Boguţă: Finanţarea întotdeauna e un fel de zid pe care trebuie să îl escaladezi. Mai cazi, îţi mai rupi unghiile, mai ies păianjeni de pe undeva, mai vine cineva, te împinge, mai găseşti ceva care să te ajute să ieşi. Într-un final, am urcat. Eram zgâriat, dar am urcat, în spatele meu fiind nişte oameni care, într-adevăr, am simţit că m-au ajutat. Am avut bani de la CNC, pentru că scenariul a câştigat concursul, au fost persoane cum este Andrei Toniuc, el lucrează la McCann, el m-a ajutat şi am avut un ajutor de la McCann. A fost Alexandru Dumitru, care e şi sound designer-ul filmului, care m-a ajutat şi el cu nişte bani, de la Zenith, a fost Codin Maticiuc care a găsit nişte bani de la Orange, din mediul privat mai mult, oameni care au crezut şi au venit după mine, au fost oameni care mi-au dat scule fără să ceară bani. Au venit mulţi cursanţi de-ai mei, care n-au luat bani pentru filmare, m-au ajutat pe mine. Aşa, mână de la mână, ca o petrecere în cămin, când vine fiecare cu ceva de acasă la ziua cuiva şi ăla se pregăteşte cu cât are. Iar la final, toţi sunt beţi şi fericiţi, asta contează şi sper să fie aşa.

AGERPRES: Ai vorbit de cursul de actorie. Ce înveţi tu de la oamenii de rând care vin să înveţe să joace?

Dorian Boguţă: În primul rând, nu-i învăţ. Ei spun de la primul curs: "Am venit să învăţăm". Nu! Eu cred că actoria nu se învaţă. E părerea mea. Eu cred că actoria se descoperă, în plan extrem de privat al fiecăruia. Actoria depinde foarte mult de interior, de cum eşti tu construit ca om, ca mentalitate, ca experienţă, ca sensibilitate şi eu nu pot să zic - "Uite că actoria se face aşa, aşa, aşa". Pentru că la tine poate că nu se potriveşte. Eu pot să îţi dau nişte lucruri care sunt importante în actorie, dar tu trebuie să descoperi. Spre exemplu, eu au un coleg de la Teatrul Naţional de la Chişinău, când eram eu actor pe acolo. El, ca să se concentreze, avea nevoie să se ascundă într-un dulap. Era un dulap pe scenă, acolo, care era pentru tot felul de butaforii. Am avut un şoc la început, pentru că nu îl găseam, dar el avea nevoie să stea în întuneric. Aşa vedea el lucrurile. Uite, în matematică noi ştim că doi ori doi e patru. Pentru mine, în actorie, poate fi oricât, dacă mă convingi. Poate fi şi cinci şi şapte şi nouă. Dacă mă convingi tu că doi ori doi e şase, eu cred. Aşa că de învăţat ei nu învaţă, ei descoperă.

Eu ce învăţ? La mine e posibil să fie învăţatul, în sensul să prind nişte lucruri, este cum se aruncă aceşti oameni. Pentru că ei vin, sunt de multe ori neprofesionişti, după 12 ore de muncă prin birouri sau pe unde muncesc şi stau patru ore, că atât durează un curs şi vin să descopere ceva care nu are palpabilitate. În momentul în care te duci să înveţi limba engleză la curs, când termini cursul ştii engleza, aici nu poţi să spui că ştii actorie. Te învârţi într-o zonă pe care nu poţi să o depistezi exact. Dar eu văd cu câtă dorinţă şi patimă vin să facă asta. Şi cred că asta e important. Cu dorinţă, patimă şi cu sinceritate. Asta contează mult şi când mă apuc să face ceva, mă folosesc de lucrul ăsta. Asumat şi fără să calci pe cadavre.

AGERPRES: Ai întâlnit oameni care au descoperit lucruri despre ei care nu le-au plăcut?

Dorian Boguţă: Probabil e o chestie privată a lor. Eu am întâlnit unii care prin actorie au descoperit în ei... Dau un exemplu. Aveam o cursantă care lucra la o bancă, era pe un post foarte important, unde zilnic zicea că semna contracte de milioane de euro şi, la un moment dat, după un exerciţiu la curs, a terminat exerciţiul, femeie la 35 de ani, s-a aşezat pe scaun şi-a pus mâinile în cap şi a zis: "Staţi puţin, eu credeam că ce fac eu, să gestionez milioane de euro, este cel mai greu. Ce am făcut aici este mult mai greu". Şi ea trebuia să stea pe scaun, cu o cameră în faţă. Gestionarea interiorului, aici i-a fost greu. Ea nu ştia cum să exprime exact, dar era vorba de interior, era vorba de emoţia interioară, care nu se compară cu niciun milion de euro, pentru că alea te fac să fii ori fericit, ori nefericit.

 


Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO



AGERPRES: Ai venit acum 20 de ani în România din Republica Moldova.

Dorian Boguţă: Fix.

AGERPRES: Te-a ajutat că vii din altă şcoală?

Dorian Boguţă: Eu am făcut în Georgia facultatea.

AGERPRES: Partea rusă mai mult.

Dorian Boguţă: Nu ştiu dacă m-a ajutat, dar cred că m-a format cumva. E puţin diferit de ce e aici, dar se ştie, în zona aia slavă, se sapă mai mult în profunzime. E adevărat asta, se ştie chestia asta. Au şi o vorbă ruşii, încerc s-o traduc, e: "Maturizează-te din rădăcină". Sau "din rădăcini" sau "creşte din rădăcini, nu te duce în exterior, pe frunze, du-te în rădăcină, că acolo contează". Frunzele o să iasă, dar rădăcina contează - cât mai în interior. Şi probabil o patimă aşa rusească, cum o cunoaştem. Eu am venit totuşi la 29 de ani aici. Eram copt. Copt, necopt, stricat pe undeva, dar, trăind atâta timp cu chestiile alea, cred că şi-au lăsat amprenta. Bineînţeles şi-au lăsat amprenta şi ce-am făcut la şcoală, la facultatea pe care am terminat-o, cu siguranţă că dacă nu lăsa vreo amprentă, degeaba o făceam. Eu totuşi sper că n-am făcut-o degeaba. Nu ştiu ce era cu mine dacă eram aici de la început. Eu sunt foarte mulţumit cum sunt, chiar dacă la începutul carierei mele plângeam pe stradă că nu pot să fac nimic şi n-am nicio şansă şi nu sunt apt de nimic şi sunt nenorocos şi Dumnezeu m-a pedepsit.

Cum gândeşti când eşti în momente din alea cretine, cum a zis Tolstoi, că toată lumea e fericită la fel şi nefericită diferit. Eu eram unic nefericit. Vorba aia: Dacă pui toate durerile sau suferinţele într-un sac şi-l pui la poartă, e posibil să ai o mare surpriză, să vezi că sacul tău e mult mai mic decât sacul vecinilor. Ei, în momentul ăla, sacul meu era cel mai mare posibil. Dar, cum am mai spus-o, dacă aş putea să reiau tot, aş merge pe acelaşi drum. N-am regrete, pentru că tot ce s-a făcut în viaţa mea, cred că s-a făcut doar spre bine, chiar dacă unele lucruri care s-au întâmplat, în momentul ăla, am suferit eu sau cineva. Dar până la urmă s-a adeverit că a fost un push de energie corect.

AGERPRES: E vreun personaj din perioada asta a ta întunecată despre care ai vrea să faci un film?

Dorian Boguţă: Acum mă gândesc la următorul meu lungmetraj, care e, cum sunt toate filmele mele, tras din ce am trecut eu, prin oameni care mă înconjoară. Bineînţeles, nu o să dau punctat, dar e prin ce trec, prin ce trec oamenii. E bine să faci filme despre ce ştii şi e şi mai bine şi dacă simţi. Atunci e mult mai uşor să livrezi, sincer şi corect. Adică nu încerci să înfrumuseţezi sau să forţezi nişte lucruri. Nu! Cu cât mai sincer eşti, cu cât mai corect, mai deschis, cu atât impactul este mai mare. Cu cât încerci să mai adaugi, să mai pui nişte flori, cum spunea Shakespeare, în "Hamlet", mai mult miez, mai puţine flori. Acolo e puţin diferit tradus, dar asta e ideea.

AGERPRES: Cu "Urma" ai fost la Namur, la Cottbus şi la Chişinău. Cum a fost prima proiecţie şi apoi la Chişinău, unde te-ai întors acasă?

Dorian Boguţă: Dacă acum mă simt ca o mireasă care aşteaptă nunta, atunci mă simţeam ca o gravidă care trebuie să nască, la Namur. Să iasă copilul şi să vezi dacă are două picioare, dacă are două mâini, că nu l-am verificat pe ultra-3D să văd. Acum, copilul a ieşit la Namur, l-am născut acolo, avea două picioare, două mâini. Nu ştiu dacă e talentat, o să vedem, dar e sănătos. Asta pot să spun din reacţia spectatorilor. Şi pot să mai spun un lucru, care e între Namur şi Cottbus şi ţine de film şi care mi-a plăcut foarte mult.

La Namur, la un moment dat e Q&A, după film şi lumea punea întrebări. Aud o voce din sală. Îmi dau seama că era o persoană în vârstă, era o gaşcă de bătrâni şi bătrâne, au ieşit probabil să vadă un film. Pe la 65-70 de ani. Unul dintre el mă întreabă: "Te-ai gândit că filmul este terapeutic?" În momentul ăla am rămas puţin aşa... Nu m-am gândit la asta şi nu ştiam ce să zic. Am întrebat: "Vi se pare că e terapeutic?". Şi bătrânul ăla de 70 de ani mi-a zis: "Da". Frumos! Am zis: "OK, mă bucur atunci, probabil e un lucru bun". Bref, merg la Cottbus după două luni de zile, filmul, Q&A -ul şi în momentul când se termină Q&A-ul, vine la mine o femeie pe la vreo 50 de ani şi îmi spune: "V-aţi gândit vreodată că filmul este terapeutic?". Mi s-a ridicat părul atunci, am zis: "Stai puţin, că întrebarea aia nu era accidentală". Dacă şi o femeie care e nemţoaică, ăia erau nişte belgieni, m-a întrebat fix acelaşi lucru - "Nu te-ai gândit că filmul este terapeutic?". Eu am pus aceeaşi întrebare: "Vi se pare că e?". Şi ea a zis: "Da şi e un avantaj foarte mare al lui". Eu, sincer, nu m-am gândit la asta, dar, uite, că m-ai întrebat de Namur şi Cottbus, cum a fost primit. M-au întrebat oamenii de acolo dacă este terapeutic.

Iar Chişinău, Chişinău este inima, rinichiul, ficatul, sângele, ochiul, nasul, mirosul, tot. Înainte de proiecţie cu vreo două ore, eram acolo şi au început să se strângă multe rude, prieteni. Cred că aveam un zâmbet tâmp tot timpul, pentru că eram absolut convins că filmul o să le placă şi puteam să le arăt un deget în filmul ăsta, că oricum le plăcea. Dar aveam o doză de mândrie pentru părinţii mei care erau acolo şi erau mult peste emoţia mea. Şi ei, în momentul ăla, cred că se gândeau că au lăsat ceva în urma lor. M-au lăsat pe mine, pentru care ei să fie în momentul ăsta mândri, chestie foarte egoistă, închisă cumva, dar cinstită şi foarte curată. Bineînţeles că după-aia au zis toţi: "Doamne, ce film!".

AGERPRES: Ai crezut în totalitate sau a fost sentimentul ăla...

Dorian Boguţă: Nu, e clar sentimentul ăla. Dacă eram din alt oraş, oriunde pe pământul ăsta, nu erau reacţiile astea, cu siguranţă. Dar fiind din Chişinău, fiind prietenii mei, pe care, de douăzeci de ani stând doar aşa, din când în când mai schimbăm nişte vorbe şi eu vin cu un film, nu vor zice ei: "Mă, vezi că aia...". O să zică: "Vai, extraordinar!". O chestie în naivitatea aia şi dorinţa de a te face să te simţi bine. Aia e Chişinăul! Chişinăul nu e pentru mine, ca film, o bornă de valoare, pentru că n-are cum să fie, din perspectiva că eu sunt de-acolo şi oamenii mă preiau. Pot să fac o prostie şi oamenii tot vor zice că e bine, probabil.

 


Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO



AGERPRES: Dar te gândeşti să faci film în Republica Moldova?

Dorian Boguţă: Da, da, da. Am spus de mult chestia asta şi dacă o să se ivească o ocazie, cu mare drag voi face o coproducţie dintre Moldova şi România. Mai mult de atât, din ce îmi aduc aminte, în mai mult de 70% din filmele pe care le-am filmat eu, am avut actori din Basarabia. În "Kazimir" am adus câţiva actori din Moldova, în restul, am luat moldoveni care stau în România, cum este Ion Rusu, un coleg de la Teatrul Naţional de la Chişinău. Acum îl iau în aproape toate filmele mele, pentru că eu un actor foarte bun.

AGERPRES: Şi crezi că este o posibilitate coproducţia România-Moldova?

Dorian Boguţă: Orice e posibil în lumea asta, trebuie doar să crezi şi să-ţi doreşti. Uite de ce n-am renunţat când am venit în România şi trei, patru ani nu făceam nimic, nu mi se lega nimic, absolut. Dacă renunţam, atunci se punea punct. Clar se punea punct, pentru că am renunţat eu. Şi atunci, dacă îţi doreşti mult, la un moment dat, eu cred că se întâmplă.

AGERPRES: Dar acum, uitându-te în spate, nu crezi că ai trăit o poveste hollywoodiană? Că aproape toţi actorii de la Hollywood au poveşti cum au plecat, au vrut să se facă artişti.

Dorian Boguţă: Nu mai ştiu cine a zis, un scriitor mare, că dacă orice om de pe pământul ăsta ar avea talentul lui Dostoievski de a scrie şi şi-ar scrie autobiografia, ar ieşi un best-seller. Pentru că orice om de pe pământul ăsta, dacă îl întrebi pe bune ce i se întâmplă, e o poveste hollywoodiană. Eu povestind, la mine a ieşit chestia asta. Că am lucrat prin baruri noaptea, ziua mergeam la castinguri şi într-un fel, în momentul ăsta, am afişe pe blocuri în Bucureşti şi urmează o premieră mare şi că am reuşit. Dar toată lumea trece prin nişte lucruri pe care dacă ai putea să le redai cu talentul lui Dostoievski sau într-un film pe care să-l facă Kubrick sau Hitchcock, o să iasă o poveste extraordinară. Orice om în sine este un film, o poveste extraordinară. Că unii ies în evidenţă ... Eu de aia sunt uşor circumspect în faţa raportului omului normal faţă de actor sau regizor. Dar doctorul care salvează zi de zi? Cine îl ştie pe ăla? Nu îl ştie nimeni. OK, operează cu emoţia actorul şi de aia are fani, lumea îl idolatrizează, mi se pare uşor necinstit, chiar dacă sunt actor. Mi se pare că doctorii, oamenii care scot cărbune, la trei kilometri sub pământ, fiecare îşi alege ce vrea, bineînţeles. AGERPRES/(A, AS - autor: Oana Ghiţă, editor: Mirela Bărbulescu, editor online: Simona Aruştei)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.