COD GALBEN: 29-09-2020 ora 11 Intre 29 septembrie, ora 11:00 - 30 septembrie, ora 10:00 se va semnala 29 septembrie, ora 11:00 - 30 septembrie, ora 10:00Fenomene vizate

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Regizorul Radu Afrim vorbeşte, într-un interviu acordat AGERPRES, despre cel mai recent spectacol al său, ''Trei surori'', care va avea premiera în decembrie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, o revenire după 17 ani la textul lui Cehov.

Afrim mărturiseşte că nu a dorit să păstreze nimic din montarea după Cehov făcută în 2003, la Teatrul "Andrei Mureşan" din Sfântu Gheorghe şi că, de data aceasta, şi-a "permis" să scrie foarte mult text.

"Mi-am permis mult mai mult decât mi-am permis atunci, în sensul că acum am scris foarte mult text, dar nu am completat frazele lui Cehov, ci pur şi simplu am scris multe monoloage care sunt gândurile acestor fete. De fapt, asta este tema principală a piesei: gândurile surorilor când nu vorbesc, şi nu doar ale lor. Cehov ne-a dat nişte dialoguri, ne-a dat nişte situaţii. Eu mi-am permis pur şi simplu să citesc gândurile acestor femei", susţine Afrim.

Despre faptul că spectacolele sale sunt jucate de cele mai multe ori cu casa închisă, Radu Afrim spune că nu are "reţete de a vinde bilete", însă de multe ori alege să treacă peste "mofturile criticii" şi să se ducă direct la spectatori.

"Din punctul meu de vedere, pe zona mea, cred că fac tot ce ştiu eu pentru a nu dezamăgi, pentru că asta este principala mea teamă, să nu dezamăgesc, indiferent în ce punct al notorietăţii am ajuns. Am această emoţie de a nu dezamăgi, de a nu fi pe o cu totul altă planetă decât sala căreia mă adresez, aşa cum se pare că aceste trei surori trăiesc pe o planetă străină şi la propriu şi la figurat", adaugă el.


AGERPRES: Spectacolul "Trei surori" va avea premiera pe 5 decembrie, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Este o piesă pe care ai pus-o în scenă şi în 2003, la Teatrul "Andrei Mureşan" din Sfântu Gheorghe. De ce ai revenit la acest text? E o viziune complet nouă sau mai păstrezi ceva din vechea punerea în scenă?
Radu Afrim: Nu păstrez absolut nimic, tocmai d-aia revin la acest text. Nu pot să spun că am nişte remuşcări faţă de felul în care am pus atunci această piesă în scenă, ci pur şi simplu pentru că e interesant, probabil, să vezi la diferite vârste ale creaţiei cum poţi să te situezi faţă de un text canonic ca "Trei surori". Astă vară, când mi-a venit ideea să fac această piesă din nou, voiam pur şi simplu să nu fie deloc comică şi ăsta să fie contrastul uriaş cu piesa mea de acum 17 ani, care era comică, poate prea comică pentru acele vremuri. Breasla teatrală românească nu era pregătită să vadă un text cu trei surori pe care cei mai mulţi l-au considerat parodie - eu nu l-am considerat nici atunci parodie. Şi atunci, contrastul voiam să fie acum faptul că doream o piesă în care însingurarea şi trauma singurătăţii acestor fete să ocupe palierul central al spectacolului. Lucrând la scenă cu actorii, lucrurile s-au mai schimbat puţin. Textul te duce şi în scene comice pentru că este inevitabil, dar nu are nimic în comun cu montarea de atunci.

AGERPRES: Ai declarat, la un moment dat, că la prima punere în scenă a spectacolului "Trei surori" ai încercat să îl faci să fie "mai mult Afrim decât Cehov". Cum va fi această nouă variantă?
Radu Afrim: Şi această variantă va fi destul de Afrim, pentru că mi-am permis mult mai mult decât mi-am permis atunci, în sensul că acum am scris foarte mult text, dar nu am completat frazele lui Cehov, ci pur şi simplu am scris multe monoloage care sunt gândurile acestor fete. De fapt, asta este tema principală a piesei: gândurile surorilor când nu vorbesc, şi nu doar ale lor. Cehov ne-a dat nişte dialoguri, ne-a dat nişte situaţii. Eu mi-am permis pur şi simplu să citesc gândurile acestor femei. Eu nu cred că acesta este un lucru interzis, să ghiceşti nişte gânduri şi să le transcri în cuvinte atunci când faci un scenariu. Cehov nu s-a ocupat de lucrul acesta. Teatrul lui Cehov este un teatru de replici, până la urmă. Nu există introspecţii în dramaturgia clasică şi atunci, mi-am permis să le fac pe fetele astea să gândească non-stop, 24 din 24 de ore. Nu că ar fi nişte gânditoare, dar uneori gândesc, cred eu, mai profund decât vorbesc sau acţionează. Sunt nişte femei care au idei, nişte femei care au gânduri şi nu doar gânduri sumbre. Şi asta este noutatea, că am adus o cantitate mare de text personal care merge, cumva, paralel cu textul scris de Cehov din care, evident, am tăiat mult, dar sunt, cred eu, complementare. Adică tot ce am scris am încercat să fie cumva, dacă nu în spiritul lui Cehov, într-o poetică apropiată de cea a lui Cehov.

AGERPRES: De ce ai simţit nevoia să revii la un text clasic?
Radu Afrim: Nu este orice text clasic. Este un text care lasă loc de interpretări regizorale foarte multe pentru că, pentru cei care cunosc piesa, de la actul trei începând, lucrurile sunt foarte descompuse, lucrurile sunt foarte, cumva, impresioniste. Piesa are accente de absurd, dar pe mine nu asta m-a interesat cel mai mult. Este o piesă care pare că îşi pierde structura clasică şi asta este, pentru unii, o revoluţie în dramaturgie, iar pentru alţii ar fi un defect şi atunci pare o piesă incompletă. Deşi are un punct final, ea pare o piesă incompletă şi pare o piesă mai puţin bine structurată decât celelalte piese cunoscute ale lui Cehov şi, din punctul ăsta de vedere, mie mi se pare o piesă fragilă şi mi se pare că tot timpul cineva trebuie să o readucă în atenţie sau să-i dea o injecţie de vitalitate, să o vitaminizeze cumva. E adevărat că ar putea să o supravitaminizeze şi să intoxice sau să facă alergie această piesă la unii regizori sau la unii dramaturgi. Şi unii vor spune probabil ceva din nou şi despre această montare, dar acum eu sunt într-un moment în care nu prea mă mai interesează lucrul ăsta, mă interesează foarte mult spectatorii şi de aceea îmi asum toate riscurile şi îmi asum tot ceea ce am făcut ca fiind foarte justificat. Şi sunt capabil şi pregătit să răspund oricăror întrebări incomode legate de ceea ce mi-am permis să fac cu acest text. Am revenit la el pentru că este un text pe care eu în continuare nu l-am văzut pus în scenă aşa cum mi-aş fi dorit eu să-l văd. E adevărat că nu l-am văzut de foarte multe ori, poate m-am şi ferit, dar cred că acest text de muzeu, pentru că este un text de muzeu, merită să fie readus la viaţă prin şocuri, efectiv prin şocuri. Şi nu cred că lumea se sperie de aceste şocuri.

AGERPRES: Din distribuţie fac parte foarte mulţi dintre actorii cu care ai realizat şi "Pădurea spânzuraţilor". De ce ai dorit să păstrezi aproape aceeaşi distribuţie?
Radu Afrim: Nu sunt doar ei. Am mai descoperit o actriţă în teatru, Irina Movilă, cu care eu nu mai lucrasem. E foarte greu să vii într-un teatru naţional şi să te hazardezi luând un număr mare de actori noi, actori cu care tu nu ai mai lucrat. E bine să îţi îmbogăţeşti cumva, treptat şi cu justă măsură, paleta de actori cu care lucrezi - astăzi mai iei unul, peste doi ani când mai lucrezi îţi mai iei unul sau doi. Am ales aceiaşi oameni pentru că ştiu că sunt actori care vin cu mine oriunde i-aş trimite şi ştiu că alţii ar avea mari îndoieli în ceea ce priveşte direcţia pe care le-o dau, probabil, ceea nu înseamnă că alţi actori nu ar dori să încerce terenuri neexplorate de ei până atunci. Ştiind că timpul de lucru este limitat, ştiind că proiectul este complex, ştiind că am de scris mult pentru aceşti oameni, prefer să scriu pentru nişte oameni pe care îi cunosc deja. Eu am scris pentru aceste actriţe text mult, monoloage multe. Şi scriindu-le deja ştiam cum va suna, ştiam timbrul lor vocal, ştiam privirea lor. E foarte important. Scriind pentru un actor necunoscut, chiar dacă am fotografia lui în faţă, nu este acelaşi lucru ca şi cum ai scrie pentru un actor a cărui plajă de expresivitate o cunoşti, căruia, probabil, îi cunoşti şi limitele, deşi speri că şi le va depăşi. Recunosc, este şi pentru a-mi uşura mie munca, dar şi pentru că ştiu că merg oarecum la sigur deşi, de această dată, unui actor, cuiva din distribuţie cu care am lucrat foarte bine la alte proiecte, nu i-a fost atât de uşor. Nu i-a fost atât de uşoară munca precum credeam atât eu cât şi actorul.

Actorii cred că tu i-ai ales pentru că se potrivesc pe rol şi, pe parcurs, eu îmi dau seama că atunci când se potrivesc prea bine pe rol nu îmi convine şi trebuie schimbat şi rolul, şi actorul. Nu cred că o naştere este uşoară şi de aceea spectacolele care sunt făcute cu distribuţii în care spui că acolo se potriveşte aia, acolo se potriveşte ăla, nu prea sunt provocatoare. Provocatoare sunt spectacolele în care se vede că actorul a luptat cu el, în care se vede că a luptat cu omul pe care îl are de încarnat. Am ales aceiaşi actori, aproximativ, pentru că ştiam că va fi un proiect complex în care nu există doar actori, există şi o scenografie care trebuie utilizată din plin, există video proiecţie. Eu am scris un scenariu, fac coloana sonoră, deci a mă împrieteni cu şase actori noi, dintr-una, ar fi fost un proces lung şi nu avem timpul necesar. De obicei, în fiecare teatru în care lucrez, am un nucleu de actori la care mă întorc cu drag şi pe care încerc să-i provoc în alte direcţii decât, să zicem, am făcut-o în proiectul de dinainte.

AGERPRES: Te-ai gândit, aşa cum ai făcut şi cu "Pădurea spânzuraţilor", să te adresezi în primul rând tinerei generaţii?
Radu Afrim: Greu de zis cu acest text, pentru că acolo era un mesaj social, politic foarte actual, foarte pe societatea noastră românească şi pe problemele ei de acum, mai mult decât pe problemele de acum 100 de ani. Întrebarea din "Pădurea spânzuraţilor" era una adresată tinerilor direct: "Mai sunt tinerii de azi capabili să facă ce au făcut tinerii de acum 100 de ani? Să moară pentru ideal, fie că acel ideal a fost împăratul austriac sau reîntregirea neamului, în partea armatei române?". Am pus o întrebare în eter atunci, am pus o întrebare spectatorilor, dar după un an de jucat vedem că publicul este foarte mixt, publicul e foarte amestecat, nu doar ca vârstă ci şi ca preocupări.

"Trei surori" se întâmplă în 2019 la mine, evident, şi nu se mai întâmplă în Rusia, dar asta este surpriza - deja, nu o să mai fie surpriză -, dar prin faptul că am actualizat atât de puternic şi prin faptul că am recontextualizat toate problemele, cred că se adresează şi tinerilor, pentru că e destul de social. Scena celebră a incendiului nu se mai întâmplă în Moscova, fetele văd la televizor incendiul de astă vară din pădurea amazoniană şi încep o întreagă meditaţie asupra situaţiei în care se află planeta, a situaţiei dezastruoase în care se află planeta în acest moment. Există destulă poezie în această scenă şi destul dramatism şi tensiune. Există destul de multe trimiteri la politica actuală, politica Estului, mai ales, sau legăturile noastre cu politica Estului. La Cehov fetele astea nu ofereau iubire, erau foarte egoiste şi aşteptau foarte multă iubire, aşteptau ca universul să le iubească dar ele nu ofereau prea mult - una nu îşi iubea soţul, cealaltă nu îşi iubea iubitul. La mine, din contră, relaţiile sunt foarte intense, am schimbat total direcţia asta şi cred că tinerii vor găsi în pasiunea Irinei, care este foarte tânără, ceva din inocenţa şi chiar din perversitatea cu care privesc ei astăzi pasiunea. Cred că am gândit, cât am mai putut eu, în spiritul foarte tânăr aceste relaţii şi foarte ludic, şi foarte sincer, şi foarte direct. Pentru că astăzi tinerii iubesc foarte direct, nu mai este cu prea multă aşteptare, cu prea mult suspans, e direct.

 

Foto: (c) Cristi FLORIGANTA 



AGERPRES: La aproape un an de la premiera spectacolului "Pădurea spânzuraţilor", biletele se vând ca pâinea caldă. La fel se întâmplă şi cu restul spectacolelor regizate de Radu Afrim. Există o reţetă specială pentru a atrage spectatorii?
Radu Afrim: N-am reţete pentru a vinde bilete. Cred că m-am umanizat foarte mult, de ani buni, cred că am ajuns foarte aproape de spectatori, de o anumită inteligenţă critică a spectatorilor şi, cum am zis de destul de multe ori, trec de multe ori peste mofturile criticii şi mă duc direct la spectatori, cu riscurile de rigoare. Dar spectatorii niciodată nu vor avea parte de acel tip de toleranţă din partea mea care le va da voie să intre direct în structura spectacolului meu, adică niciodată nu o să-i întreb: 'Cum aţi dori să se termine spectacolul meu?' sau 'Cum aţi dori să fie această femeie din spectacolul meu?'. Prefer să merg pe o intuiţie a mea. De altfel, niciodată nu m-am forţat să fiu foarte aproape de un anumit segment de public.

În Occident, există această obsesie că tinerii nu vin la teatru şi eu am văzut-o când am fost acolo şi am lucrat. Într-adevăr, publicul e mai matur decât la noi, ca vârstă, şi acum se fac tot felul de programe: Teatrul pentru tineret, Teatrul cu subiect direct, axat pe tineret, pe problemele lui şi aşa mai departe. Eu cred că o problemă când este bine tratată pe scenă, când vorbim despre un lucru sincer şi nu doar de dragul de a bate festivalurile europene sau de a fi noi foarte în trend, atrage şi tineri, şi public matur, şi festivaluri, dacă le vrei neapărat. În acest moment, eu nu simt pericolul sălilor goale, nu-l simt nici în provincie şi, evident, nici în Bucureşti, dar asta nu înseamnă că la un moment nu s-ar putea întâmpla şi această tragedie, pentru că ar fi o reală tragedie. Din punctul meu de vedere, pe zona mea, cred că fac tot ce ştiu eu pentru a nu dezamăgi, pentru că asta este principala mea teamă, să nu dezamăgesc, indiferent în ce punct al notorietăţii am ajuns. Am această emoţie de a nu dezamăgi, de a nu fi pe o cu totul altă planetă decât sala căreia mă adresez, aşa cum se pare că aceste trei surori trăiesc pe o planetă străină şi la propriu şi la figurat.

AGERPRES: Cum alegi textele pe care urmează să le montezi?
Radu Afrim: Destul de greu. E din ce în ce mai greu, nu am un program cincinal stabilit dinainte, nici măcar pentru stagiunea următoare. Ştiu în ce teatre voi lucra, asta este fără doar şi poate, dar întotdeauna speri că săptămâna viitoare vei citi o piesă mai bună decât cea pe care ai citit-o săptămâna trecută şi că vei atinge cât mai mulţi spectatori cu alegerea făcută. Alegerea textului e punctul cel mai greu, din punctul meu de vedere, fiindcă dacă ai ales greşit e foarte greu să te mai întorci înapoi. Am făcut şi lucrul ăsta, nu o dată, dar, pentru că aproape tot timpul fac texte contemporane, nu găseşti foarte multe texte contemporane care să se potrivească spaţiului geografic în care tu lucrezi. Le adaptezi cât se poate adapta, dar nici să forţezi nu e sănătos întotdeauna. Mi le aleg, repet, din ce în ce mai greu. Când nu le găsesc, scriu. Cum am făcut destul de des în ultimul timp, dar nu este singurul motiv pentru care scriu. Şi citesc foarte mult, umblu la agenţiile de traduceri din Europa, din Canada, din Franţa, am reuşit nişte legături în zonele în care ştiu ce fel de texte se traduc. Trebuie, în primul rând, să nu fie nici extrem politice, pentru că ar fi destul de greu să le tratez aici.

E greu, dar cu siguranţă ştiu ce nu aş face. Asta e mult mai uşor de ştiut: nu merg pe ideea de a-mi face un CV grandios din titluri. Adică atunci când o să fiu în pragul morţii nu o să stau cu foile pe lângă mine să le arăt: "Asta am făcut eu în viaţa mea, am făcut 17 regi de Shakespeare, am montat tot Ibsen-ul şi Moliere integral". Aşa ceva la mine nu o să vedeţi!

AGERPRES: Ai lucrat în teatre din aproape toată ţara. Sunt şi locuri unde nu poţi să lucrezi, unde simţi că nu rezonezi cu locul sau cu actorii de acolo?
Radu Afrim: În teatrele în care nu am lucrat, cunosc totuşi trupele, chiar dacă nu cunosc oraşele, dar nu am prejudecăţi. Oricât ar fi o trupă de, să zic, deprofesionalizată, pentru că există şi aşa ceva, găseşti un actor, găseşti doi, găseşti un civil şi îl urci pe scenă, găseşti un maşinist şi îi dai să joace, deci ceva faci dacă este neapărată nevoie să lucrezi la acel teatru. Nu cred că există teatre cu buline negre pe harta acestei ţări, dar e adevărat că sunt teatre care îmi sunt străine.

AGERPRES: Spectacolul "Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine" are un text scris chiar de tine, inspirat fiind de actorii din distribuţie. Cum a fost acest, să-i spunem, "exerciţiu"?
Radu Afrim: La început, nu am ştiut exact unde va duce munca asta. Am întrebat cine vrea să joace, cei care au avut curajul au intrat în proiect. Nu e prima dată când lucrez la Piatra Neamţ. Şi Gianina Cărbunaru, directoarea, a fost suficient de deschisă şi curajoasă să mă lase să scriu piesa. Cred că până la acel moment îmi era mai uşor să scriu pentru trupe maghiare, dar atunci lucrurile au venit de la sine: mă trezeam dimineaţa la 7,00, la 8,00, eram în vitrina unei cafenele, cu cafeaua în faţă, şi scriam textul care peste o oră şi jumătate avea să fie citit de actori la scenă. Pe parcurs, mi-a venit ideea cu înregistrarea acestor mărturii de singurătate, pentru ca cei care vor veni peste 100 de ani să le asculte, dacă vor dori, şi aceasta este tema spectacolului, tema mea, pentru că fiecare spectator găseşte o altă temă în acel spectacol şi am văzut că s-a întâmplat acest lucru şi e foarte bine că se întâmplă aşa.

Actorii au avut încredere, au spus perfect textul meu. De multe ori există pericolul acesta ca, atunci când scrii o piesă tu, ca regizor, cumva să uiţi să o mai regizezi, ţi se pare că este mult mai important să-ţi auzi textul bine spus în scenă şi te interesează mult mai puţin artificiile regizorale, scenografia şi aşa mai departe. Asta s-a întâmplat în acest caz, regia s-a redus la munca cu actorii într-un spaţiu gol, în care acest text trebuia să se audă foarte bine, de unde am concluzionat că e o doză uriaşă de egoism în mine pentru că mă interesa foarte mult ca textul meu să nu fie distorsionat, drept pe care ar trebui să-l aibă şi Cehov în momentul în care este pus în scenă de Afrim, dar din păcate nu mai poate să-l aibă. Eu pot să spun fără nicio problemă că am vorbit la telefon cu Cehov aseară şi mi-a spus că n-ar trebui să schimb titlul piesei "Trei surori", dar pot să scriu liniştit un subtitlu care să fie - "scenariu nefiresc de liber după Cehov". Această sintagmă am folosit-o şi acum 17 ani, în paranteză "ne" şi după aia "firesc", pentru a satisface cele două categorii de spectatori: şi celor care li se pare că e firesc să fii liber atunci când lucrezi pe un clasic, dar şi celor cărora li se pare nefiresc să umbli deloc la Cehov.

Dar să revin la piesa de la Piatra Neamţ, este periculos acest joc de a scrie teatru pentru că el creează dependenţă şi atunci, dacă următorul proiect este un clasic, cum este acum Cehov, vreau să scriu şi aici. Şi asta s-a întâmplat, am scris şi aici. Sunt pus pe scris. Nu vreau să mă transform într-un grafoman şi filologia m-a învăţat să fiu selectiv şi cu ceea ce citesc şi cu ceea ce produc, ca şi scriitură. Sper că de atâţia ani nu am ieşit din acest exerciţiu al selecţiei. Să nu se înţeleagă că mă iau la trântă cu Cehov, sper că nimeni nu se gândeşte că scriitura lui Cehov mi s-a părut insuficient de bună şi atunci am venit eu cu îmbunătăţiri. Sper că nu-i trece nimănui aşa ceva prin cap. Este pur şi simplu altceva, este un drum, repet, paralel dar, în acelaşi timp, care converge cu lumea lui Cehov.

AGERPRES: Este un titlu lung, dar tema e una pe care o regăsim în multe spectacole ale tale: timpul pe care-l petrecem cu noi înşine. De ce crezi că fugim de noi înşine?
Radu Afrim: Fiecare are un motiv diferit de celălalt, cei mai mulţi fug în muncă, cei care au şansa de a munci, alţii se refugiază într-o relaţie, ceea ce poate să fie din nou periculos. Eu cred că este în gena omului să fugă de el însuşi, pentru că atunci când stai prea mult cu tine îţi dai seama că lucrurile nu sunt cum le-ai fi dorit într-o viaţă anterioară sau la începutul drumului. Eu cred că s-au inventat, se cultivă şi există multe tehnici de a sta cu tine însuţi, de a călători în tine, tehnici de meditaţie. Lumea le caută, îşi face timp pentru ele şi nu doar lumea educată, unii şi le fac fără să-şi dea seama că fac acest lucru, fac un popas cu ei înşişi. Dar deja ăsta a devenit un lux, lumea şi-l doreşte, dar pe termen scurt. E un lux cu un program limitat practic, pentru că dacă depăşeşti numărul de minute care este alocat faptului de a sta cu tine însuţi, rişti să atingi o doză prea mare de luciditate pentru cât poate duce conştiinţa umană în vremurile astea. Deci, e bine să alternezi lucruri, dar societatea te ia într-o tornadă, viaţa te ia într-o tornadă foarte, foarte greu de înţeles, şi, din păcate sau din fericire, nu ai prea mult timp să stai cu tine însuţi. Eu am construit acest spaţiu neutru, acest spaţiu ca un frigider, acest spaţiu aseptic în care se duce câte un om singur şi stă cu el. Acolo are un timing foarte bine delimitat şi îşi dă seama că, dacă ar depăşi acel timp, ar intra într-o zonă periculoasă.

AGERPRES: Eşti pasionat de fotografie - ai avut şi o expoziţie la Bangkok - şi în unele spectacole ai folosit imagini surprinse de tine. Dacă ar fi să faci un spectacol numai din fotografie, ce titlu ar avea?
Radu Afrim: E o întrebare foarte grea şi îţi spun de ce: titlul spectacolelor mele, de cele mai multe ori, vine ultimul, vine cu cinci zile înainte de premieră, când secretariatul literar chiar mă strânge cu uşa: "Dă-ne un titlu, trebuie să dăm comunicatul de presă". Cel mai greu lucru e să dau titlu. Şi acum trebuie să dau titlu pentru un proiect pe care nici măcar nu l-am gândit. Dar ce pot să spun este că ar fi extraordinar să pot să fac un spectacol numai din fotografii, ar fi un proiect... Să ştii că ar fi unul plin de viaţă, nu ar fi un performance, nu ar fi un happening, ar fi aproape o piesă de teatru, cred. Încă nu am curajul necesar să fac acest lucru, am şi eu temerile, fricile mele, nu sunt chiar atât de liber pe cât aş părea. Nu ştiu ce titlu i-aş da, e greu. Niciunei fotografii eu nu îi dau titlu, pentru că nu ştiu şi mi se pare cumva impropriu să dai titlu unei fotografii. Cred că nu i-aş da niciun titlu acelui proiect, aş lăsa spectatorul să-i dea titlu pentru că, într-adevăr, dacă e vorba de nişte fotografii, de o lume în care tu intri, este cumva o obrăznicie să dai tu o direcţie spectatorilor. Eu niciodată nu îmi pun căştile pe urechi când intru într-un muzeu de artă să-mi explice mie lumea ce a vrut să spună pictorul cu acea pictură sau să aflu viaţa pictorului prin acea pictură. Niciodată nu fac acest lucru şi niciodată nu aş da titlu unei fotografii, decât dacă ar fi o idee pe care eu, într-un moment de stupiditate, aş considera-o genială, dar direcţionarea publicului este un păcat, obligarea publicului de a merge cu tine pe exact aceeaşi undă, exact acelaşi gând, este destul de păcătoasă. Spectatorii inteligenţi sunt cei care îşi lasă deschisă o portiţă spre neînţeles, cei care nu doresc să înţeleagă tot. Sunt oameni care nu doresc să înţeleagă tot şi ăştia sunt foarte fericiţi. Sunt oameni care doresc să simtă foarte mult şi ăştia sunt la fel de fericiţi.

Într-o fotografie care spune o poveste, tu trebuie să simţi, trebuie să-ţi repovesteşti singur povestea, să te gândeşti ce s-a întâmplat înainte de declanşarea aparatului de fotografiat şi ce se va întâmpla după ce a fost făcută această fotografie cu oamenii din acea fotografie sau cu peisajul din acea fotografie. De aceea un titlu la un astfel de proiect e aproape o blasfemie.

AGERPRES: Printre pasiunile tale se numără fotografia, regia, scrisul. Ce altceva te mai pasionează?
Radu Afrim: Nu ştiu dacă sunt pasiuni, pentru că pasiune în teatru şi pasiune într-o relaţie înseamnă o exacerbare a dorinţelor, înseamnă nestăvilire a unor porniri. Nu ştiu dacă mai am vârsta unor pasiuni fabuloase, în afara celor de notorietate deja. Ar mai fi muzica. Eu nu pot să fac nimic fără muzică. Dar să ştii că sunt pasiuni pasive, nu folosesc totul pentru a face eu ceva mai departe, sunt lucruri care îmi aduc mie totuşi multă bucurie şi mă opresc la asta, nu valorific această bucurie sau probabil inconştient o valorific. Dar muzica a fost întotdeauna un soundtrack al vieţii mele şi de copil şi, realmente, aş lua cu mine într-o altă viaţă vreo câteva hard-uri cu playlist-urile mele. Le-aş lua cu mine pe astea. Imagini interesante or să fie, probabil, şi dincolo. E adevărat că s-ar putea să fie şi sunete sublime, dar parcă aş duce ceva cu mine şi de aici. AGERPRES/(AS - autor: Petronius Craiu, editor: Mirela Bărbulescu, editor online: Gabriela Badea) 

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.