Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Bucureşti, 12 mar /Agerpres/ - Istoricul Neagu Djuvara a acordat un interviu AGERPRES, în care mărturiseşte că, la 99 de ani, cea mai mare lipsă pe care o resimte este dansul.

"Îmi lipseşte dansul. Am fost un pătimaş al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nu mă mai pofteşte nimeni ca să mai dănţuiesc în momentul de faţă, este lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie", a spus Djuvara.

Istoricul vorbeşte în interviu şi despre familia sa, despre momentele declanşării Revoluţiei bolşevice din Rusia, despre modul în care a ales exilul.

Studiile pariziene şi perioada africană, dar şi locul României în Europa sau alegerile ce urmează să aibă loc în SUA sunt alte subiecte abordate în interviu.


AGERPRES: Domnule Neagu Djuvara, veniţi din două familii: Djuvăreştii, aromâni din zona Pindului, şi Grădiştenii, aristocraţi munteni, care au dat României oameni de seamă - politicieni, diplomaţi, universitari. Aţi resimţit importanţa originilor?

Neagu Djuvara: Trebuie să mai adăugăm şi faptul că Grădiştenii se dovedeşte că sunt coborâtori direct din Basarab Întemeietorul. Aşa că, aveţi de-a face cu un descendent din cumanul Basarab I, ceea ce nu place românilor - să ştie că întemeietorul voievodatului Munteniei era un cuman, nu era neaoş ieşit din spurcata împreunare a lui Traian cu localnicii de aici. Este greu de reconstituit la vârsta de aproape 100 de ani, la 99 de ani şi trei sferturi. Este greu să-ţi aminteşti, cum să spun, reacţiile de copilărie. Bunicul Trandafir Djuvara, pe care l-am întâlnit de destul de multe ori, era un om destul de sever. În fond, n-aveam motive de simpatie pentru bunicul, dar culmea este că am avut, fiindcă el mă iubea. Dintre cei doi fraţi, el îl considera pe fratele meu, Răzvan, că nu e bun decât de militar, fiindcă nu se interesa, nu ştia dinainte cine e Horaţiu şi cine e Virgiliu, pe când eu, ăsta micu', eram foarte înclinat către învăţământ şi istorie. Şi atunci, pe mine, bunicul mă favoriza moralmente. Şi poate şi material ar fi fost cazul, dar nu cred că ar fi modificat el testamentul lui în favoarea mea sau aşa ceva. Oricum, eu niciodată nu aş fi acceptat aşa ceva. L-am întâlnit destul de des pe bunicul Trandafir.


AGERPRES: Înţeleg că nu v-aţi cunoscut tatăl. I-aţi simţit totuşi absenţa sau a fost suplinită de bunicul dumneavoastră, generalul Nicolae Grădişteanu?

Neagu Djuvara: Tata, Marcel Djuvara, era o personalitate remarcabilă şi, mai cu seamă, ceea ce se adaugă la calităţile lui, era de o mare modestie şi smerenie, cum îmi spunea mama. El ieşise cap de promoţie de la Politehnica din Berlin. De îndată ce revenise în ţară, la vârsta de 30 de ani, căpătase situaţii importante - director al Băilor Govora şi Călimăneşti, director al Cimenteriei de la Comarnic, care devenise în 1913, când începuseră războaiele balcanice, Uzina de Armament. Pentru asta l-a şi luat Dumnezeu la 38 de ani. Aşa că, pe el, nu l-am cunoscut. Fratele meu, care avea cu trei ani mai mult ca mine, şi-a adus aminte un timp, în copilărie, cum arăta tata. Eu l-am cunoscut numai din fotografii şi din povestirile mamei, care, bineînţeles, că ni l-a sanctificat pe Marcel Djuvara. Şi cum acesta fusese o personalitate extraordinară, nu era greu să faci un fel de laudatio. Deci, asta rămâne din domeniul imaginarului. În practică, din familia paternă nu l-am cunoscut, cum spuneam, decât pe bătrânul Trandafir Djuvara.


AGERPRES: S-ar părea că, încă din copilărie, viaţa dumneavoastră s-a aşezat sub semnul istoriei. Mă refer la acel episod miraculos al celebrei fugi de la Sankt Petersburg din timpul Marii Revoluţii. Consideraţi că aţi trăit istoria sau ea v-a trăit pe dumneavoastră?

Neagu Djuvara: Ştiţi ce s-a întâmplat cu familia noastră. Eu sunt născut la trei zile după ce, în 1916, a intrat România în război, după foarte puţine săptămâni când s-au retras Guvernul şi Universitatea din Bucureşti către Moldova. Bineînţeles că şi burghezia asta mai înstărită cum era ea, din care făceam noi parte, chiar pot să spun din aristocraţia ţării, s-a retras în Moldova. Mai întâi, am stat câteva zile la o ramură a familiei, la nişte Djuvăreşti din Moldova şi pe urmă ne-am dus la Iaşi. Tata era în uniformă de căpitan de geniu şi el i-a spus mamei, văzând că în Moldova se murea de foame, să plecăm prin Rusia ca să ajungem la bunicul, care era reprezentantul României la Bruxelles, şi tot guvernul şi corpul de acolo erau refugiaţi în Franţa, din cauză că toată Franţa era ocupată de germani. Belgienii nu au făcut precum românii. Decât să părăsească ţara, au preferat o capitulare. Este foarte interesant din punct de vedere psihologic. Românul nu acceptă nişte condiţii dramatice, pe când belgienii au acceptat ca toată ţara să fie ocupată de nemţi şi ei să se mute în Franţa. De fapt, guvernul, regele erau la câteva sute de kilometri în afara ţării, în interiorul Franţei. Deci, noi plecăm cu mama şi cu cei doi copii şi mai căra cu dânsa şi pe un frate al ei, Scarlat Grădişteanu, ultimul dintre Grădişteni, care înnebunise. Că a înnebunit pe front este o întâmplare, de fapt, el de tânăr dăduse semne de demenţă. În orice caz, mama şi surorile ei nu doreau să-l lase în spate pentru că nu era agresiv, deşi se simţea nenorocit că nu participa la război. Mama trece graniţa în Rusia, pentru a ajunge în Occident. Vine cu guvernanta copiilor, care era o tânără elveţiancă de 20 de ani, Schwester Frieda, fratele Scarlat Grădişteanu şi cei doi copii. Şi guvernanta, săraca, va fi cauza unei încurcături fiindcă în Rusia...


AGERPRES: Începuse Revoluţia.

Neagu Djuvara: Da. Cu toate că începuse Revoluţia, pe drum poliţia continua să-şi facă datoria. Şi o confundă, din cauza numelui ei, cu o spioană germană pe care-o căuta. Şi iată-ne cu toate paşapoartele confiscate de poliţia rusească. Mama, să înnebunească. Bineînţeles că a alergat la ministrul României la Petrograd, pentru că după ce începuse războiul împotriva germanilor numele de Sankt Petersburg se transformase în Petrograd. Ministrul României o recomandă ministrului Franţei, care, la rândul lui, o pune în mâna unui ofiţer care cunoaşte pe comisarul de la Poliţie. Mă rog, a trebuit o lună de zile de negocieri la nivelul ăsta administrativ pentru ca să se dovedească că guvernanta n-avea nimic de-a face cu o spioană germană. Mama îmi povestea mereu această întâmplare pe care o considera extraordinară, pentru că, pe urmă, şi-a dat seama că trăiam momentul Revoluţiei.


AGERPRES: V-a vorbit despre atmosfera acelor zile?

Neagu Djuvara: Da. Totuşi lucrurile mergeau ca într-o Rusie extrem de nobilă şi de bogată. Poate că asta şi explică tragedia şi violenţele Revoluţiei ruseşti. Era o prea mare deosebire între viaţa pe care o puteau duce aristocraţia şi cei din jurul ţarului şi poporul. Şi mama îşi aducea aminte de amănuntele astea. Ea nu vorbea ruseşte, nu se putea adresa decât la persoane care înţelegeau franceza. Îmi spunea, la un moment dat, cum se ducea la brutărie ca să cumpere pâine şi brutăria era şi patiserie şi femeia vorbea franţuzeşte. Mama îmi spunea cum, stând de vorbă cu femeia de la brutărie, se uita şi vedea defilând în zdrenţe, în opinci pe cei care vor domina pe urmă. Femeia, care era o mică burgheză, dar care îşi avea locul în societate, îi zicea mamei pe franţuzeşte: 'Vezi doamnă, aceştia sunt cei care vor guverna!'. Era o groază, până şi la mica burghezie, de cei de jos, sălbăticiţi, care vor deveni stăpânii Rusiei pe urmă. Era interesant. În fine, reuşeşte mama să plece şi funcţionarul de la minister îi spune să vină a doua zi, dis de dimineaţă, pentru a primi paşapoartele. Şi asta mă interesează din punct de vedere politic. Zice: 'Veniţi devreme, la opt, fiindcă mâine, la nouă, preiau puterea comuniştii'. Ei ştiau că trebuie să cedeze puterea bolşevicilor a doua zi. Aşadar, mama, împreună cu sora ei, lasă copiii cu Schwester Frieda, tânăra elveţiancă, şi cu fratele bolnav, la micul hotel unde erau cazaţi şi se duc până la minister ca să preia paşapoartele. Le iau şi când să iasă erau deja toate podurile ocupate de bolşevici şi nu vor să o mai lase să treacă podul. Şi hotelul era dincolo de pod. Şi Neva e destul de largă, nu e ca Dâmboviţa, nici ca Sena, e foarte largă, cam cât jumătate cât Dunărea, aşa. Şi atunci, mama, îngrozită că-şi vede copiii de dincolo şi că este împiedicată de aceşti noi stăpâni ai Rusiei, vede pe un ofiţer care umblă de-a lungul Nevei. Aleargă după el şi-l trage de mânecă. Dar ea nu ştie ruseşte şi-i zice pe franţuzeşte. Nu poate să vadă dacă este căpitan sau colonel sau altceva şi-i spune: 'Monsieur officier, fais moi passer le pont!'. Şi ăla se întoarce şi zice: 'Doamnă, dar ostaşii nu mă mai ascultă'. Şi ea îi spune: 'Da, dar le ştii limba. Spune-le că eu sunt străină şi copiii mei sunt dincolo de pod'. Că ruşii sunt sensibili la chestia cu copiii. Şi-atunci, ofiţerul ăsta, cu riscul ca să i se rupă epoleţii, cum se revoltau sentinelele împotriva propriilor lor ofiţeri, se întoarce împreună şi cu sora mamei, cu Tante Jeanne, şi le spune: 'Cucoanele astea sunt românce, sunt străine şi au copiii dincolo de pod. Lăsaţi-le să treacă!'. Şi atunci ăla se înduplecă şi fluieră către sentinela de dincolo de pod şi mama şi cu sora ei au putut să treacă aşa podul la limită. Şi când au ajuns dincolo, la hotel, unde femeia de la etaj avea un bărbat birjar, care era acasă, i-a dat un bacşiş femeii să aducă bărbatul de-acasă. A venit omul cu o birjă cu un cal şi s-au îngrămădit cu toţii acolo. La gara de la Sankt Petersburg era un tren care avea deja locomotiva aprinsă să plece. Şi - aşa zice mama - împreună cu sora ei, alergând pe peronul gării, s-au urcat în ultimul vagon să găsească un loc pentru ea şi pentru cei doi copii. Noi eram la câteva sute de metri de graniţa finlandeză, graniţa cea nouă, fiindcă din martie se dăduse drumul la toate ţările care doriseră să se despartă de Rusia. Aşa s-au despărţit Basarabia, Georgia şi aşa era deja despărţită Finlanda. Am început viaţa mea la vârsta de un an cu un miracol. Am plecat din Rusia, care va deveni bolşevică pentru zeci de ani, chiar la momentul ultim, în ultima clipă. Mi s-a povestit asta de când eram copil de 5-6 ani: 'Tu ştii că ai scăpat din Rusia'. Noi am avut mereu o teamă de Rusia. Pentru noi, graniţa de la Nistru spre Rusia era, nu ştiu cum să spun, spre infern. Era văzută foarte dramatic, negativ.


AGERPRES: Ajungem la studiile pariziene, licenţa în Litere la Sorbona, doctoratul în Drept. Cum era Micul Paris faţă de fratele mai mare? Dar cel mare?

Neagu Djuvara: Să vă spun ceva: eu am plecat la vârsta de 12 ani din România. De ce am plecat la Nisa? Fiindcă bunicul Trandafir Djuvara avea puţină avere, mai întâi pensia lui de ministru plenipotenţiar şi, mă rog, un venit de la o moşie din Brăila. Deci, era un om care stătea destul de bine cu banii, pentru că, timp de şase luni pe an, cum el avea reumatisme, petrecea în Franţa cele şase luni de frig din România. Două luni la Paris, în primăvară, pe urmă patru luni la Nisa, unde este climă mai uşoară. Şi atunci, cum el stătea patru luni pe iarnă la Nisa, ne-a sfătuit să mergem acolo. Chiar a făgăduit că îmi plăteşte internatul. Deci, iată-ne pe fratele meu şi cu mine interni într-un liceu francez, eu la vârsta de 12 ani, Răzvan la 15 ani. Primul lucru pe care trebuie să-l spun este că imaginea pe care noi ne-o făceam despre Franţa şi despre francezi era cu totul alta decât ce am văzut sosind la Nisa. Acolo, în sudul Franţei, foarte mulţi elevi erau corsicani. Şi corsicanii sunt nişte brute. Curioasă comparaţia cu aromânii noştri. Liceul era unul relativ nou, din primii ani de după război, o clădire nouă, mare, în piatră cenuşie. Era o sobrietate, o tristeţe. Eram cu mama pe culoarele liceului împreună cu le censeur, ca să ne luăm pijamale, prosoape, etc. De acolo, mă uitam în curte şi vedeam numai bătăi. Toată curtea erau cinci-şase grupuri care se băteau între ei. Şi m-am gândit: 'Stai domne', asta este Franţa?'. Când vii dintr-o ţară ca România, unde Franţa e idealizată zici: 'Stai domne', ăştia sunt sălbatici! Ce naţie sunt?'. La noi, totuşi am fost la şcoala primară şi am fost un an la liceu în Sinaia, niciodată nu am văzut bătaie între copii pe vremea aceea. Acum s-au mai schimbat lucrurile, dar pe vremea aceea era civilizaţie. În orice caz, prima mea privire asupra francezilor a fost catastrofală. Pe urmă, când am ajuns la Paris, am înţeles că Franţa nu este una. Am făcut un fel de socoteală, în Franţa veche, de dinainte de 1789, erau nouă limbi, nu dialecte. Dac-o iei de la Nord la Sud, în Franţa se vorbea bretonă, flamandă, nemţeşte, dialecte italiene, spaniole. Nu era unitate. Unitatea era Le Roi de France. Şi de aceea, în fond, când a venit republica au început să se spargă toate provinciile astea care nu aveau în fond altă unitate decât Le Roi de France. Este un lucru pe care nu l-am înţeles decât mult mai târziu, făcând istorie, ca să zic aşa.


AGERPRES: Şi Parisul cum era? Ce vă amintiţi despre Universitate, despre Sorbona?

Neagu Djuvara: Primul contact cu Parisul a fost iarăşi aşa destul de decepţionant în sensul că, pe vremea când am sosit eu acolo, toate monumentele erau cenuşii, aproape negre. Nu fuseseră curăţate de zeci, dacă nu de sute de ani. De altfel, toate fotografiile pe care le am, Notre Dame, Le Louvre, toate astea erau cenuşii închis. A venit de Gaulle şi i-a silit să spele. Nu le mai recunoşti. Aproape că pot spune că mie nu mi-au mai plăcut după ce le-a spălat de Gaulle, adică să vezi Notre Dame în alb, când tu ai văzut-o neagră sau cenuşie. Eu nu ştiu care era mai frumoasă. Eu zic că cea cenuşie era mai nobilă, mai romantică.


AGERPRES: Apoi campania din Basarabia şi Transnistria. N-a fost o trecere cam bruscă? Rănit, aţi scăpat totuşi teafăr. Cum era să nu poţi să te speli pe picioare? Ce a însemnat acea experienţă pentru cele ce au urmat mai târziu?

Neagu Djuvara: Este un amănunt pe care l-am căpătat în momentul în care îmi făceam serviciul militar, la Bucureşti. Era destul de plicticos, adică mărşăluire de dimineaţă şi până seara în împrejurimile Bucureştilor, care nu sunt aşa de apetisante. Când soseam seara la cazarmă, toată lumea se repezea la ligheane pentru a se spăla pe picioare, pentru că, după ce ai umblat atât de mult, dacă te culci cu picioare năduşite şi care au prins praf şi nisip, a doua zi faci răni. De aceea, pe front, am păţit asta, după o noapte în care mărşăluisem ore şi ore, zeci de ore. Era într-o zi când am plecat de la Fălciu către Cetatea Albă şi, la jumătatea drumului, după ce umblasem de la opt sau nouă dimineaţa, până pe la două după-masa, deodată vine ordinul că nu se mai merge către Cetatea Albă, ci dincolo de Cernăuţi, mai la nord. Această schimbare de drum a făcut că am umblat din nou şi ne oprim, în fine, pe la două dimineaţa şi ni se spune: 'Staţi până mâine dimineaţa!'. Toţi leţii din jurul nostru s-au trântit pe jos şi au adormit. Mi-am zis că nu pot să merg cu picioarele aşa, după ce am umblat atâtea ceasuri, trebuie să le spăl. Şi cum nu mai aveam în ploscă decât o jumătate de litru apă, muream de sete, dar n-am băut. Am vărsat apa în gamelă şi m-am spălat pe picioare pentru că altfel mă răneam. De altfel, mereu erau soldaţi de-ai mei care nu mai puteau umbla şi se urcau în căruţă. Or, eu nu m-am urcat în căruţă o zi din cele 175 câte am făcut pe front.


AGERPRES: Ce v-a îmboldit să intraţi în diplomaţie?

Neagu Djuvara: Chestia cu intratul în diplomaţie este accidentală, dat fiind că aparţineam unei familii unde mai mulţi fuseseră diplomaţi - bunicul Trandafir a făcut parte din prima serie de diplomaţi. El mereu mi-a spus: 'Să nu intri în diplomaţie. Nu capătă posturi înalte către Paris, Berlin, Londra decât politicienii'. Dar, iată că acum, în situaţia în care eram, după ce fusesem pe front, nu vedeam niciun viitor imediat. Un prieten foarte drag, Camil Demetrescu, a întâlnit-o pe nevastă-mea pe Calea Victoriei şi i-a zis: 'France, spune-i lui Neagu că pentru prima oară de la începutul războiului se face un concurs acum la Externe. Să vină şi el la concurs'. Nevastă-mea îmi spune asta, dar eu am zis că nu mă duc şi m-am culcat. A doua zi dimineaţa, când m-am trezit - francezul spune 'La nuit porte conseil' - mi-am spus: 'Stai domne', du-te şi te înscrie la concurs pentru că în momentul de faţă nu vezi niciun viitor imediat. Ai să faci întâi diplomaţie şi apoi ieşi de acolo şi te duci către dorinţele tale de profesor universitar, de istorie'. M-am înscris şi am intrat, deci fără vocaţie, în diplomaţie. Însă, intrat în acel mic grup de diplomaţi, fiind întrebat la care direcţie vreau să merg, am spus că doresc la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, asta tot după sfatul lui Camil Demetrescu. Mi-am zis că acolo voi cunoaşte evenimentele mari din Europa, din lume. A fost interesant, pentru că aveam toate veştile din lume pe care le interpretam, trebuia să traducem ceea ce venea de la ambasadele noastre de la Paris, Lisabona, de la străini şi asta m-a făcut să devin mai conştient de ceea ce se întâmpla în lume. Nu eram un simplu pifan.


AGERPRES: Aţi ajuns apoi în Suedia, de unde în 1947 aţi decis să rămâneţi în exil. Ce v-a făcut să luaţi o astfel de decizie? Vorbiţi-ne de acea perioadă.

Neagu Djuvara: Întâmplător sunt trimis curier în Suedia. Trebuia să te duci şi să depui ceva şi să te întorci. Hazardul face ca în ziua în care am fost trimis curier - chiar mi-aduc aminte de fenomenul ăsta extraordinar - nu era rândul meu să plec. Micul nostru grup de la externe alerga după curierat pentru că asta însemna că eram plătiţi nu ştiu câte sute de franci elveţieni pe zi pentru aşa-zisul sejur, dar cum, în general, găseam un coleg de acolo să mă găzduiască, nu cheltuiam la niciun hotel şi, prin urmare, acei franci elveţieni care mi se dăduseră ca să plătesc un hotel eu îi păstram şi îi schimbam în ţară. Era o avere. Iată că sunt desemnat să plec curier la Stockholm. Sosesc acolo pe 23 august 1944.


AGERPRES: Odată cu ieşirea din războiul alături de Germania, Proclamaţia Regelui Mihai.

Neagu Djuvara: Da. Când am sosit acolo, m-au primit camarazii. Mi-aduc aminte că era şi Alexandru Ghica, un bun prieten de-al meu, ieşit din diplomaţie, dar care alesese deja să stea în străinătate. Şi-mi zice: 'Cum mă, tu acum, aici?'. Şi-i zic: 'De ce? Ce s-a întâmplat?'. În timpul nopţii, pe drum, se întâmplase totul. Nu aveam avion direct. Trebuia să sărim mai întâi la Viena şi de acolo la Berlin şi apoi la Stockholm. Când am sosit la Viena... N-am să uit niciodată un amănunt amuzant - era mizerie, nu mai era o gară normală, totul era afară, nişte plase, nişte corturi. Aşa stăteam. Şi era un cort acolo şi o bancă mare în spatele căreia erau şase agenţi care ne primeau. Şi cum eu, din păcate, aveam un bagaj cam mare, primisem o grămadă de pachete de la camarazi către prieteni din străinătate. Mi s-a spus că nu se poate, dar printre cei de acolo era şi o fată frumuşică. Şi eu, la vârsta aceea, eram şi eu un băiat chipeş. Mă duc la ea şi îi spun: 'Domnişoară, nu poţi să mă laşi aici. Sunt curier diplomatic!'. Şi femeia îmi zâmbeşte şi ea şi-mi dă drumul. Şi aşa am sosit eu la Stockholm. Eu am sosit accidental, dar prietenii de acolo aflaseră că, între timp, se petrecuse 23 August-ul! Dar am rămas acolo. De ce? Pentru că printre cei care preluaseră puterea erau şi prietenii mei, Camil Demetrescu şi alţii, care, cu toate că se schimbase puterea, ei rămăseseră, ca să zic aşa, în margine la Ministerul de Externe. Şi mă numesc pe loc acolo. Nenorocirea era că îmi lăsasem nevasta şi fetiţa în ţară. Şi am stat un an cu frica în suflet. Zic: 'Domne', dacă mă cheamă mâine ce fac? Nu pot să mai zic că plec la Paris şi copilul...'. S-a zbătut France, nevastă-mea, la Bucureşti, s-a dus singură la ambasada sovietică ca să capete o ştampilă de ieşire. Nu ieşea din Bucureşti cineva fără ştampila sovieticilor. Şi ea a avut curajul ăsta să se ducă acolo. Şi aşa, când au sosit şi nevasta şi copilul la Stockholm mi-am zis: 'Acum, gata. Dacă sunt rechemat, nu mă mai întorc'. Am stat trei ani la Stockholm. Cât timp a fost Tătărescu la Externe, am rămas acolo. Când a venit Ana Pauker am hotărât să nu mă mai întorc.


AGERPRES: Cum a fost exilul?

Neagu Djuvara: Să ştiţi un lucru: nu era faptul că aveam o nevastă franţuzoaică şi puteam să trăiesc la Paris. Familia din Franţa nu mi-a dat absolut nimic. Nevastă-mea avea o bunică şi ea poseda un adevărat castel în Paris. Nu ne-a dat nici o cămăruţă. Sunt foarte câinoşi în familie între francezi. Şi atunci, m-am dus la cel mai bun prieten francez din liceu Antoigne de Beaufort. Am stat şase luni la această familie străină. Şi, când în familia acestuia a venit un al cincilea copil, m-au dat afară pentru că aveau nevoie şi de odaia noastră. Şi atunci, am cerut, într-adevăr, bunicii să ne dea voie să stăm în castelul ei. Era un adevărat palat, ceea ce se cheamă în Franţa un hotel particulier, care data din veacul al XVII-lea. Dar bătrâna nu stătea în casa aceea, dar nici nu lăsa pe altcineva să stea. Mi-a dat două cămăruţe în care urcam pe scara de serviciu. Asta a fost generozitatea bunicii nevestei mele.


AGERPRES: Douăzeci şi trei de ani în Africa înseamnă aproape un sfert din viaţă. Ce v-a învăţat marele continent negru?

Neagu Djuvara: La Paris ne-am căutat de lucru. Nu găseam nimic până când un medic, doctorul Boree, care lucrase 20 de ani în Africa şi care o aprecia pe nevastă-mea foarte zdravăn şi o folosea la Crucea Roşie franceză, îi găsise un loc cu toate că ea nu avea o patalama internaţională de Cruce Roşie. Ea lucrase în România la un fel de instituţie făcută de verişoara mea Irina Sturdza. Soţia mea lucra la IPSA (Infirmieres Pilotes Secouristes de l'Air), care pregătea tinerele care însoţeau ostaşii care urmau să lupte în Indochina. Iată că ea are de lucru. Şi atunci, acest medic îi spune nevesti-mii: 'Întreabă-l pe Neagu, dacă nu vrea să meargă în Africa, fiindcă avem un nou şef de stat care vrea un consilier diplomatic'. Şi aşa am ajuns eu consilier diplomatic al preşedintelui din Niger, cea mai năpăstuită ţară din fostele colonii franceze. Sărăcie cruntă. Mă rog, am sosit acolo şi m-au plăcut africanii aceia, că, în fond, nu eram francez. Vorbeam franţuzeşte, aveam două doctorate, în Litere şi în Drept. Puteam să le fac şi cursuri la şcoala lor de elevi după ieşirea din liceu. M-au luat în braţe şi a fost o viaţă destul de simpatică acolo. După un an, am putut s-o aduc şi pe fiică-mea, ca profesoară la liceul de la Niamey şi a fost admirabil. Am avut un an cu fiică-mea, diferenţă de vârstă de 20 de ani, dar parcă eram o pereche. Eram invitaţi în societate şi la guvern, o aduceam şi pe fiică, sau la Tineretul universitar, unde ea aducea şi tatăl. A fost un an extrem de simpatic, făceam pereche cu propria fiică.


AGERPRES: Era şi soţia cu dumneavoastră?

Neagu Djuvara: Păi soţia rămăsese în Franţa. Şi, de altfel, acolo a şi rămas.


AGERPRES: Ce v-a rămas din Africa?

Neagu Djuvara: Să ştiţi că m-au interesat foarte mult moravurile lor, felul cum se căsătoresc, felul cum se iubesc. De pildă, vă dau un amănunt: la ei, nu îndrăzneşte un băiat care o iubeşte pe una să se ducă să-i spună în faţă: 'Ascultă, Zalica, eu te iubesc pe tine!'. Ia un camarad: 'Spune-i lui Zalica că o iubesc'. Şi ăla se duce şi-i spune lui Zalica: 'Ştii că Iacob te iubeşte'. O conversaţie triunghiulară. E foarte amuzantă chestia asta: nu-i spui direct cuiva că îl iubeşti.


AGERPRES: Ce v-a făcut să reluaţi aprofundarea studiilor la Sorbona? Cum era Raymond Aron ca om şi profesor? Ce alte amintiri vă leagă de acea perioadă?

Neagu Djuvara: Probabil aici este iarăşi un cusur şi anume ideea să acumulezi titluri universitare. Şi am şi ajuns să fiu doctor în Drept, doctor în Litere şi diplomat al Şcolii de Studii Orientale. Întâlnirea cu Raymond Aron a fost un lucru important în viaţa mea, cu toate că omul nu era foarte prietenos. Dar am lucrat 19 ani din viaţa mea la doctorat. 19 ani! Când vezi tineri care vor să fie doctori... Doctoratul meu de la Sorbona l-am câştigat în 19 ani. Îi trimiteam, din când în când, lui Raymond Aron o sută, o sută cincizeci de pagini: 'Uite ce vreau să scriu 'Civilizaţii şi tipare istorice'.... 'Civilisations et lois historiques'. De fapt, titlul cel mai fericit este pe engleză 'Civilization and Historical Patterns'. În orice caz, i-am trimis bucată cu bucată lui Raymond Aron. Şi înseamnă că tipul era cinstit, a găsit că era valabilă cartea mea. Deci, când am venit la el şi i-am zis: 'Domne', am terminat cartea asta. Ce pot să fac acum?' El a zis: 'Da' nu eşti francez. Eu nu pot să te fac profesor la Sorbona, dar să te trimitem în Africa'. Şi cam asta a fost problema. Prin urmare, eu am fost trimis în Africa fiindcă eram doctor, dar un doctor care nu-şi avea locul la Paris.


AGERPRES: Când aţi revenit în România aţi bănuit că veţi începe practic o nouă viaţă aici? Românul din dumneavoastră v-a determinat să vă dedicaţi mai mult istoriei ţării de origine?

Neagu Djuvara: Nu puteam să am speranţa să scriu istorie românească în străinătate. M-am convertit când am putut să mă întorc în România. Când am venit aici, am avut totuşi un şoc, fiindcă n-am mai găsit acelaşi român. Am stat 45 de ani plecat. Este o viaţă de om. Când plecasem eu din ţară, românul pe care-l cunoşteam, de pildă ţăranul de la moşia din judeţul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămăşii. Era curat, era respectuos faţă de cineva mai învăţat decât el, nu că era boier, dar că era mai învăţat. M-am întors şi am găsit un ţăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar faţa lui m-a speriat, de beţiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o ţuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani şi am văzut că erau beţivi toată ziua, de dimineaţa până seara. Prin urmare, asta strică o naţie. Asta transformă o populaţie rurală în nişte brute. Am devenit foarte pesimist. În plus, un alt motiv de pesimism este că tineretul - că avem totuşi un tineret inteligent -, de îndată ce capătă o bursă în străinătate, pleacă şi nu se mai întoarce. În tinereţea mea, cu toţii am plecat în străinătate ca să facem studii superioare, dar niciunul nu stătea acolo. Toţi se întorceau în ţară. De îndată ce căpătam o diplomă de la Londra, de la Paris, de la Washington, ne întorceam în ţară. Era sfânt, era normal. Acum, domne', capeţi o bursă Fulbright sau alta, dus eşti din ţară. Concluzia mea este că ţara e pierdută.


AGERPRES: Credeţi că e numai vina lor că rămân acolo? Îşi caută o viaţă mai bună.

Neagu Djuvara. Da' îi mai vezi venind? Prea puţini. Englezul şi americanul îşi dau seama că au de-a face cu nişte elemente de calitate şi îi ţin.


AGERPRES: Revenind la istorie, mai contează oare istoria naţională într-o lume globalizată ca aceea pe care o străbatem?

Neagu Djuvara: M-am gândit la chestia asta foarte mult, dar am ajuns la concluzia că în nicio ţară din Europa nu se mai poate vorbi de naţionalism. Cu toţii suntem europeni, în afară de englezi. Am văzut la televizor nişte discuţii din Parlamentul britanic, ziceau: 'Noi nu putem să fim europeni'. Românul poate să fie european şi faptul că facem parte din grupul care se numeşte Europa Unită ne asigură un viitor oarecum garantat. Garanţia cea mai mare ne-o dau SUA. Faptul că americanii sunt cei mai puternici din lume din punct de vedere militar, că au baze şi în ţara noastră şi în Polonia şi în Ţările Baltice, înseamnă că suntem la adăpostul unui reflux al Rusiei. Rusia lui Putin rămâne la el, în graniţele lui. Cel mult i se dă voie să pună mâna pe Ucraina, care, totuşi, în timpul epocii ţariste, a făcut parte din Marea Rusie. Restul, toată Europa este garantată de Statele Unite ale Americii. Şi, în sensul ăsta, mă simt protejat.


AGERPRES: Dar mai putem vorbi de o Europă Unită ori de spaţiul Schengen, în condiţiile în care Marea Britanie ameninţă cu ieşirea din spaţiul comunitar?

Neagu Djuvara: Da, dar Anglia nu a făcut parte niciodată din Europa. E amuzant un titlu de ziar de dinainte de război, din Anglia. Fusese un uragan teribil şi nu se mai putea trece din Anglia în Europa şi nici invers din cauza furtunii. Şi atunci, ziarul englez a publicat: 'Continentul este tăiat de Anglia'.


AGERPRES: Pe cine pariaţi în alegerile prezidenţiale americane?

Neagu Djuvara: Avem de ales în Statele Unite acum între un mormon (Donald Trump - n.r.) şi Hillary Clinton. Într-un sens, e bună şi Hillary Clinton, fiindcă are experienţa politică de atâţia zeci de ani ai lui bărbat-său. Dar, mi-ar plăcea să vină mormonul, fiindcă ar da cu pumnul în Rusia fără niciun fel de jenă, ca să zic aşa. Ar fi mult mai brutal.

AGERPRES: Şi la noi? Vor fi alegeri locale, parlamentare.

Neagu Djuvara: Uite că am uitat de alegerile din România. Sunt străin de ele. Nu mai ştiu cine... De altfel, ori cu unul ori cu altul...


AGERPRES: Ce rămâne a fi mai important după o viaţă ca a dumneavoastră? Dragostea pentru o femeie, gânguritul primului copil? Un pas de dans sau culoarea unei dimineţi africane? Luăm ceva cu noi dincolo?

Neagu Djuvara: E ceva ce-mi vine din când în când, într-un fel de jumătate de somn, când mă trezesc: dansul. Îmi lipseşte dansul. Am fost un pătimaş al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nici nu mă mai pofteşte nimeni ca să mai dănţuiesc în momentul de faţă, e lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie.


AGERPRES: Este o întrebare la care aţi fi dorit să răspundeţi şi pe care nu v-am adresat-o?

Neagu Djuvara: Să mă întrebi dacă dintre toate femeile - că am fost îndrăgostit toată viaţa, inclusiv de soţia mea - pe cine cred că am iubit cel mai mult.


AGERPRES: Pe cine aţi iubit cel mai mult?

Neagu Djuvara: Pe Mia Prodan, care a sfârşit prost, că a fost răsturnată de o maşină, nu mai poate să vorbească. Dar, a născut o fată cu un norvegian, care este din familia celui care a ajuns primul la Polul Nord - Bjornson. O fată care a devenit cea mai strălucită scenaristă, Maria Bjornson (Maria Elena Bjornson a făcut scenografia pentru musicalul 'Fantoma de la Operă', în regia lui Andrew Lloyd Weber pentru care a obţinut, în 1988, două premii Tony, pentru costume şi decoruri - n.r.). Este fata Miei Prodan, dragostea mea cea mare şi care a montat câteva piese extraordinare, dintre care una a făcut ocolul lumii. Ultima taină: dragostea mea pentru Mia Prodan. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Claudia Stănescu)

Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews


Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - [email protected].

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.