Iaşi, 25 feb /Agerpres/ - L-a plăcut pe Lucian Pintilie şi ar fi vrut să colaboreze cu el. Totodată, regretă că nu a reuşit să lucreze cu Gheorghe Dinică - acestea sunt confesiunile regizorului Alexandru Dabija, care, într-un interviu acordat AGERPRES, vorbeşte despre teatru şi actori.

Alexandru Dabija consideră că munca unui artist devine inutilă atunci când spectatorul pleacă şi uită într-un minut ceea ce a văzut pe scenă.

''Teatrul este câteodată şi o formă de boală. E ca o boală, ca o febră. Nu e ca o boală urâtă, ci ca o febră a organismului. Organismul social produce nişte febre, nişte bube, la un moment dat. (...) Când e bolnavă societatea, când are nişte probleme dă nişte bube, nişte furuncul care, ca orice furuncul, câteodată e neplăcut, dar aparţine vieţii. Teatrul este un fenomen viu'', spune Alexandru Dabija.


AGERPRES: Mai avem dramaturgi?

Alexandru Dabija: Da. Sunt mulţi. Mulţi buni. Cred că se scrie foarte mult. Se scrie şi umor. Se scrie în toate felurile. S-au deschis porţile foarte larg şi la scriitură, şi la scriitura experimentală, şi la scriitura asta diferită de teatru - de care spun eu întotdeauna -, sub formă de teatru de cafenea, în baruri, în tot felul de spaţii total neconvenţionale: în pivniţe, poduri, apartamente. Se face teatru cu un spectator, cu doi spectatori, în maşină. Ceea ce e foarte, foarte bine. Se scrie bine, iar Iaşiul are scriitori foarte, foarte buni. Mă mir că nu ţâşnesc dramaturgi la Iaşi. Altminteri e de invidiat pentru prozatori şi poeţi, dacă e să îi împărţim pe zone geografice. La Iaşi chiar se scrie bine. Ştiu o mână de scriitori foarte, foarte buni.


AGERPRES: Care ar fi aceştia?

Alexandru Dabija: Şi Dan Lungu, şi Lăzărescu, şi Lucian Teodorovici. Nu mai spun de cei mari şi grei, de poeţii grei. Eu sunt fan Acosmei. E un poet extraordinar. Deci, e multă, multă scriitorime foarte, foarte bună.


AGERPRES: Dumneavoastră transpuneţi piese de teatru în săli mari de spectacole. Sunteţi consacrat pentru asta. La Iaşi aţi ales o sală mică, Teatrul Cub, pentru a transpune pe scenă piesa ''Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin'', de Davide Carnevali. De ce aţi ales această sală?

Alexandru Dabija: M-am plictisit. Adică nu e uşor... De fapt nu e neapărat foarte plăcut să faci în sălile mari. Sălile mari au fost construite când teatrul era un suport al spiritului naţional, de aceea au titulatura de teatre naţionale. Sălile nu sunt neapărat potrivite pentru un spectacol de teatru. Nu-i un model. Spectacolul de teatru presupune un model mai apropiat publicului cu scena, cu actorii... Adică să-i vezi. Una peste alta, cred că e bine ca la teatru să vezi ce face actorul ăla, să îl vezi cât mai de-aproape. Ori de la balcon, de la teatrele naţionale, nu se zăreşte aproape nimic din ce se întâmplă pe scenă şi atunci îţi trebuie o formă de spectacol mai vizuală.


AGERPRES: Sălile mici de teatru reprezintă un deficit al Iaşiului?

Alexandru Dabija: E o discuţie foarte, foarte veche. Dar, da, nu poţi decât să te miri de ce nu sunt. Teatrul e un spaţiu minunat. Dacă înveţi spectatorul cu sălile mari, înveţi de fapt spectatorul cu ''festivalul berii'' la teatru. Cam aşa e. Vine lume multă, nici nu ştii unde să te uiţi: la candelabre, la loji sau la spectacol. Teatrul este şi un fenomen social. Este şi să te arăţi pe tine, sunt lucruri ştiute deja, dar sunt şi spectacole. Cea mai mare parte din teatrul modern şi contemporan nu este scris sau făcut pentru sălile astea de mii de oameni, în care lumea stă departe de scenă.


AGERPRES: Un artist, prin spectacolul, rolul său, tinde să atingă pragul de emoţie pură a spectatorului. Se poate atinge acest prag?

Alexandru Dabija: Pentru mine e o condiţie. Pun în găleata asta inclusiv umorul, şi cinismul, şi sarcasmul, care este şi asta o formă de emoţie. Şi râsul este. Şi râsul, şi farsa sunt tot forme de emoţie. Cred că dacă atingem pragul emoţional şi dacă spectatorul pleacă uitând într-un minut ce a văzut şi la ce a asistat atunci toată munca e degeaba, e un fel de Tv. E un fel de televiziune în care în fiecare zi trebuie să-i dai omului ceva nou, ceva cât mai şocant, cât mai agresiv, după care el uită a doua zi la ce a privit 10 secunde şi trebuie să îi oferi altceva. Emoţia e o nevoie, mai mult decât un scop. Este o nevoie a omului. E bine să ai emoţii.


AGERPRES: Este grea această meserie?

Alexandru Dabija: Câteodată este foarte grea, alteori foarte uşoară, câteodată e o mulţumire. Prin comparaţie cu alte meserii ale oamenilor, e o meserie bună. Tot omul ştie cât de bine este sau cât de plăcut este sau ce fericire este să faci ceva ce-ţi place. Adică, să te poţi trezi dimineaţa fără să înjuri că trebuie să te duci la slujbă. De foarte multe ori lucrul la teatru te atrage. Nu te respinge, nu te oboseşte dinainte. Nu e obositor. E o meserie bună. Pe de altă parte, costurile, din foarte multe puncte de vedere, sunt mari. Se plăteşte destul de scump.


AGERPRES: Este importantă influenţa marilor maeştri în dezvoltarea carierei. Aţi avut un mentor?

Alexandru Dabija: Nu, nu am avut. Am simţit nevoia asta. Pot să răspund că am simţit această nevoie pe vremea când eram student. Atunci simţi cel mai mult această nevoie de lucrul acesta. Eu nu am avut şi am simţit această lipsă a unui model, a maeştrilor. Eu am început meseria asta exact în cel mai dificil moment, la începutul căderii culturale româneşti, din cauza comuniştilor. Era momentul în care marii creatori plecau. Am prins ultima respiraţie - plecarea lui Lucian Pintilie din România, plecarea lui Liviu Ciulei din România. El însă mai pleca şi mai venea şi lucra. Penciulescu plecase, Vlad Mugur pleca şi el. Ce să zic? Toţi erau plecaţi. Nu am avut maeştri.

Am simţit nevoia asta întotdeauna. Nu neapărat să văd sau să mă inspir, ci poate să stau de vorbă. Cred că e nevoie, e foarte mare nevoie pentru oricine. Nu neapărat să te raportezi la un model, ci să fii şi polemic, să te opui unui model. Nevoia îţi dă o scală de valori. În momentul în care s-a amestecat totul în România, numesc ''amestecat'', nu o filosofie, - asta era ''Cântarea României'', năvala asta de amatorism care a creat o confuzie uriaşă de valori. Ceva a rămas, a rămas şi astăzi. Uitaţi-vă la fotografie. Asta e o artă! Uitaţi-vă, azi oricine vrea să facă fotografii pune mâna pe un apus de soare şi spune că e un artist. Nu. Nu e aşa. Nu că nu sunt de acord. Încerc să conving că arta presupune şi o anumită îndemânare, e ca un meşteşug. Dacă vreau să fiu pictor trebuie să ştiu să desenez. Dacă nu ştiu să desenez nu pot să pun o pereche de tenişi pe masă, să-i fotografiez şi să le spun ''instalaţii''. Nu.... Confuzia asta de valori ţine şi de faptul că nu mai există maeştri, nu mai există sistemul care să propună raportarea la o valoare sigură. Singura valoare pe care o avem astăzi este banul. E neplăcută, dar asta e!


AGERPRES: Spuneaţi că aţi simţit această lipsă a maeştrilor. Cu cine v-ar fi plăcut să lucraţi?

Alexandru Dabija: Cu Pintilie. Lucian Pintilie era atunci, este undeva şi astăzi, chiar dacă nu mai produce, tocmai prin faptul că a refuzat să mai facă teatru. Când eram director la Odeon l-am rugat să vină să mai facă spectacole. El a spus că nu va mai păşi pe o scenă niciodată. A făcut numai film.


AGERPRES: Actori?

Alexandru Dabija: Dintre actori, am lucrat aproape cu toţi actorii români. Regret că nu am apucat să lucrez cu Gheorghe Dinică, un mare actor român.


AGERPRES: În rândul noilor generaţii de actori mai există valori, mai avem potenţiali mari actori?

Alexandru Dabija: Da, sigur că da! Una dintre aceste valori este la Iaşi, Călin Chirilă. Da, sigur sunt. E şi Ionuţ Caras, care se află acum la Cluj. Culmea e că este şi ieşean! Sunt actori formidabili, actori fabuloşi. Avem în continuare actori foarte, foarte buni. Întotdeauna vom avea actori buni. Cred că este ceva înăuntrul nostru ...


AGERPRES: Este teatrul o a doua natură a românilor?

Alexandru Dabija: Nu ştiu. Încerc să nu teoretizez. Încerc să nu mă gândesc la asta. Ştiţi cum e, în momentul în care teoretizezi şi nu te pricepi foarte mult la teorie parcă, nu ştiu, parcă mă usuc. Poate fi aşa, se poate să fie o întâmplare. Există în continuare actori foarte buni.


AGERPRES: Există o diferenţă între teatrul românesc şi teatrul din străinătate?

Alexandru Dabija: Bineînţeles! Aşa cum există între magazinele româneşti şi cele din străinătate. Ce ni se inoculează în modernitatea asta în care trăim, mai grav copiilor, sentimentul de competiţie, că viaţa e o competiţie, că totul este competitiv, e eronat. E greşit! Nu-i nimic adevărat! Noi ne facem treaba. Că trebuie să ne facem treaba foarte bine, asta e cu totul altceva. E bine ca un scaun să fie drept, e bine ca luminile să fie în ordine, e bine ca oamenii să aibă salarii decente ca să nu mai poată da vina continuu pe retribuţie. Să dai vina pe retribuţie că tu nu îţi faci treaba, asta nu e bine.

În termeni de civilizaţie ne putem compara, dar nu în termeni de artă. Nu cred. Mie îmi place fenomenul de teatru popular, fenomenul de teatru de bâlci, fenomenul de teatru de stradă, şi care e mult mai proaspăt în zonele primitive ale omenirii decât în zonele civilizate care îşi stârnesc lucrurile astea şi le provoacă mai mult pentru că nu le mai este în formă naturală. Teatrul este câteodată şi o formă de boală. E ca o boală, ca o febră. Nu e ca o boală urâtă, ci ca o febră a organismului. Organismul social produce nişte febre, nişte bube, la un moment dat. Nu? Când e bolnavă societatea, când are nişte probleme dă nişte bube, nişte furuncul care, ca orice furuncul, câteodată e neplăcut, dar aparţine vieţii. Teatrul este un fenomen viu.

Dacă mă întrebaţi, în termeni de vitalitate nu cred că avem de recuperat. Avem de recuperat enorm în termeni de onestitate, în termeni de civilizaţie, în termeni de curăţenie. Onestitatea e pe primul loc.


AGERPRES: Sunt teme pe care teatrul românesc nu le abordează suficient?

Alexandru Dabija: Piesele profunde, grave. Bătrâneţea, mortalitatea. Sună sociologic ceea ce spun. Nu e vorba de asta. E vorba de teme, de şansa copiilor de la ţară. Dacă acum te naşti la ţară şi nu faci şcoală, ştii dinainte cum o să sfârşeşti.


AGERPRES: E o întoarcere în timp? Să spunem că viaţa socială se desfăşoară ca acum o sută de ani?

Alexandru Dabija: Exact! Ca acum o mie de ani. Ştii dinainte, te naşti la Durău sau la Valea Bicazului, părinţii te trimit, din varii motive, la oi de la 10 ani, ştii că asta e viaţa ta. Exact cum, pe de altă parte, există varianta mai nobilă a afacerii. Dau un exemplu, zecile de facultăţi de teatru care s-au făcut în toată ţara. Peste tot, fiecare orăşel mai răsărit are o şcoală de teatru. Şi atunci e un soi, se numeşte endogamie - fenomen întâlnit la gheparzi, care trăiesc numai între ei. Cum ar fi, de exemplu, te naşti la Iaşi, faci şcoală la Iaşi, faci liceul la Iaşi, faci facultatea la Iaşi, joci în figuraţie la spectacolele din Teatrul Naţional din Iaşi, te ia după aia la trupa din Iaşi, mori la Iaşi. Şi s-a terminat! Toată viaţa ta e la Iaşi.

Nu că ar fi rău în sine lucrul acesta, dar nu e bine pentru meseria pe care o faci, pentru ceea ce faci. E ca o endogamie. Să ştiu de la 14 ani unde o să-mi fac cavoul, să ştiu unde o să mor şi unde o să fiu îngropat, nu-i neapărat un lucru bun.


AGERPRES: Aţi reamintit mai devreme de şcolile de teatru care s-au înfiinţat peste tot în ţară. Acest lucru a avut o influenţă asupra artei actorului?

Alexandru Dabija: Enorm! În rău. A scăzut foarte tare... E o meserie vocaţională. Toate sunt meserii vocaţionale. Nu ajunge să vrei să o faci. Şi eu aş vrea să alerg precum Usain Bolt. Nu. Nu pot să alerg. Îmi dau seama şi ca atare nu mă apuc să mă îmbrac în şort şi să încep să alerg pe stadion pentru că nu fac performanţă. E foarte simplu. Aici ştacheta a scăzut foarte tare. Problema nu este că s-a umplut locul de mediocritate, ci problema mea e că întotdeauna mediocritatea va fi întotdeauna la fel. Problema este că persoanele dotate cu har, că sunt şi cei cu har, pierd. În aceste condiţii pierd. Scade valoarea, într-un fel sau altul. Deci, da, a influenţat din punctul acesta de vedere.

Spuneam mai devreme că avem actori foarte buni. Dacă şcolile ar avea nu criterii de selecţii, pur şi simplu selecţii, totul ar fi altfel. Trebuie să fie o selecţie. Ori în momentul în care nu e este tot un soi de ''Cântarea României'', dar pe bani. Înainte amatorii făceau aşa pentru că îi punea partidul. Acum ei sunt pe bani. Părinţii plătesc, copiii fac tot soiul de şcoli. Nu sunt şcoli. Sunt un fel de pierdere de timp.


AGERPRES: Producţiile de televiziune, de exemplu telenovelele, sunt şi ele un fel de ''Cântarea României'' pe bani?

Alexandru Dabija: Ce să spun? Ele fac parte din viaţă. Fac parte din societate. Formele culturale moderne din cultura populară sunt ok. De multe ori am fost întrebat dacă actorii e bine să joace în astfel de producţii. Sigur că da! Sunt actori de telenovelă, sunt actori de televiziune. Trebuie să trăiască. E o meserie, ţi-o faci. Şi prostituţia e o meserie. Este o meserie atâta timp cât o practici nu neapărat la vedere, dar, în orice caz, onest.


AGERPRES: E mai uşor să te lansezi şi să cunoşti succesul ca actor de televiziune decât actorul de teatru?

Alexandru Dabija: Popularitatea nu se poate confunda cu valoarea. Asta este valabil în orice. Şi în muzică, şi în fotbal. În orice. Exact cum în piaţa de artă sau în muzică, chiar şi muzica clasică, banii şi box office-ul au la un moment dat mai mult decât pur şi simplu valoarea. Da, asta funcţionează peste tot, dar pentru un actor asta face parte din meserie. Televiziunea e un fenomen nociv. E ca şi poluarea. Aparţine vremii noastre. Eu nu am ce să-i fac decât să o evit. Nu am televizor şi gata!


AGERPRES: În astfel de condiţii, riscă teatrul să devină o ''cenuşăreasă''?

Alexandru Dabija: Nu. Nu mă văicăresc niciodată şi nici nu cred că o să dispară, aşa cum se spune că şi cartea nu se mai citeşte. Cred că cine are timp de citit o va face şi în continuare. Cine n-a citit în viaţa lui nu o să citească nici pe computer, nici cărţi. Cine scrie prost româneşte va scrie prost româneşte în continuare. Nu cred că e mai rău sau mai bine. Nu, nu. E la fel.


AGERPRES: Sunt teme, precum bătrâneţea, care, spuneaţi dumneavoastră, ''sunt uşor băgate sub preş''. Sunt şi alte teme?

Alexandru Dabija: Sunt teme nu sensibile, sunt teme pe care oamenii nu vor să le audă. Temele religioase stârnesc reacţii şi controverse enorme... Oamenii nu vor să vadă lucrul acesta. E şi neplăcut. E adevărat. Cred că face parte dintr-un soi de umanitate. Dacă tot stăm împreună, dacă stăm în aglomerări din ce în ce mai mari, eforturile de a face lucruri din omenie trebuie să fie pe măsură. Eforturile trebuie să fie din ce în ce mai mari. Un efort este acela de a băga de seamă că lângă noi se află oameni în vârstă, oameni bătrâni pe care societăţile primitive îi executau, îi duceau într-o groapă şi pur şi simplu îi lăsau acolo. Noi facem acelaşi lucru, dar mai vopsit, aşa, vopsim râpa, mai facem un gărduleţ acolo şi încercăm să nu-i mai vedem. Şi atunci şi reacţia oamenilor în vârstă. Vezi, se leagă direct de politică. Pot fi păcăliţi.


AGERPRES: Vorbeaţi de politic. Intruziunea politicului în arte afectează evoluţia acestora?

Alexandru Dabija: Da, evident că influenţează. În primul rând influenţează, şi nu iau partea nimănui, nu pentru că vreau să fiu imparţial, dar observaţia asta se poate face foarte uşor. Este ca şi în învăţământ. Influenţează enorm prin faptul că este de o inconstanţă şi nesiguranţă. Primul lucru pe care îl păţeşti este că nu ştii ce va fi la anul. Dacă cineva vine la anul sau se decide politic, totul se schimbă de la stânga la dreapta.

Dacă vine cineva mâine şi vrea să dărâme Cubul (Teatrul Cub din Iaşi), îl dărâmă. Nu este influenţă mai mare asupra teatrului din Iaşi. A spus-o cineva, nu mai ştiu cine, că ''Ministerul Culturii e o monedă de schimb a partidelor politice''. Nu e că nu există o strategie culturală. Nu se bagă în seamă... Deci, da, influenţează şi influenţează de multe ori pe termen lung. Mă întorc la cazul cu şcoala, care, evident, este făcută pentru profesori şi nu pentru elevi. Spitale care sunt făcute pentru doctori sau pentru cine ştie pentru ce afaceri murdare... Putem să ieşim pe stradă şi să observăm că pe o stradă avem 40 de farmacii. Nicăieri în lume sau cine ştie în ce ţară amărâtă nu mai există aşa ceva. Sunt zeci de farmacii pe o stradă. Asta spune ceva, mai mult decât orice. AGERPRES/(A - autor: Daniela Malache, editor: Georgiana Tănăsescu)