Focşani, 23 dec /Agerpres/ - Pe dealul Şarba, al cărui nume l-a împrumutat şi un celebru vin patentat în 1972 la Staţiunea de Cercetări Vinicole Odobeşti, un drum care în mare parte urcă prin pădure duce la Mănăstirea Buluc, un lăcaş de cult considerat de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române drept ''Taborul Vrancei''.

Mănăstirea Buluc îşi are începutul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când, un boier cunoscut al acelor timpuri din Odobeşti, Ioan Caragea, ridică într-o dumbravă din codrii Mereilor, biserica de astăzi a mănăstirii, construcţie din lemn având hramurile 'Pogorârea Sfântului Duh' şi 'Sfânta Treime'.

Ctitorirea acesteia, ''vorbeşte" o legendă a locului, ar fi fost declanşată de ,,frica iscată în inima boierului de o dezlănţuire a naturii, neaşteptată şi de mare intensitate în timp ce se afla la vânătoare împreună cu mai mulţi slujitori ai săi în pădurea deasă". Cuprins de deznădejde la gândul că s-ar putea să nu mai scape cu viaţă, boierul Caragea, alături de ceilalţi participanţi la vânătoare, se roagă la Dumnezeu să fie salvaţi, promiţând că ieşind teferi din acel infern va ridica chiar pe respectivul loc, în semn de mulţumire adusă divinităţii, o biserică cu toate cele necesare pentru întemeierea unei vieţi mănăstireşti. Cum a scăpat fără vreo suferinţă, boierul a purces imediat la edificarea lăcaşului de cult.

La sfinţirea sa, în data de 8 martie 1679, biserica a primit drept danii mai multe terenuri şi păduri de la proprietarii din împrejurimi, transformându-se într-un schit unde, ulterior, chiar ctitorul său s-a călugărit, devenind ieromonahul Isaia. El a ajuns apoi stareţ al acestui aşezământ monahal. Faptul este consemnat în actul pe care l-a găsit istoricul C. C. Giurescu în ,,Colecţia Pamfileştilor" din Odobeşti.

''Eu Isaia Caragea, ieromonahul, am făcut schitul Bulucului de iznoava din Codrul Merei, unde se cinsteşte şi prăznuieşte hramul Sfintei Troiţe şi a Sfântului Duh", se consemnează în documentul care menţionează în continuare darurile făcute de răzeşii adunaţi la sfinţirea bisericii, ''pentru veşnica pomenire a fericiţilor ctitori".

Donaţiile au continuat şi în următoarele două secole schitul a fost înzestrat cu multe păduri şi poieni, cu vii, în Vărsătura şi Odobeşti, cu o moară pe gârlă trasa din Milcov în partea de sud a târgului Odobeşti. Un document autentic, datat 2 mai 1744, consemnează ca Athanasie monahul a dăruit lăcaşului un pogon de loc când s-a făcut călugăr. La 25 octombrie 1751, ieromonahul Mitrofan, stareţul schitului schimba două pogoane vie cu cramă şi casă ''pe uliţa de la Jariştea la Vale de la Hodor", vie ce fusese ''dăruită de Safta, văduva lui Constantin Nenical, vel capitan".

În catagrafia eparhiei Romanului din anul 1809, schitul Buluc apare cu zece ,,vieţuitori". La 6 august 1816 Constantin Chihaia şi soţia sa, Floarea donează schitului Buluc un lot de teren, zis al Chihaiei, ca ''să fie de hrana părinţilor călugări".

La rândul lor, răzeşii din Odobeşti, la 6 aprilie 1828, dăruiesc şi ei ''opt fălci de pădure şi poieni" schitului Buluc. Ion Buda şi soţia sa, Maria, din Focşani împroprietăresc lăcaşul, la 23 decembrie 1835, cu ''o moară pe gârla trasă din Milcov", apoi cu ,,două pogoane de vie pe rod în dreptul morii şi două ciozvârte de loc sterp".

La 10 iulie 1859, conform actelor existente, iermonahul Veniamin, egumenul schitului, a făcut un schimb cu azilul ''Apostol Pavel'' din Buşteni, pentru ,,un pogon şi jumătate vie în Vărsătura Mică". Statistica din 1936 a eparhiei Romanului care avea şi ţinutul Putna, pomeneşte între cele 13 schituri şi schitul Buluc. În 1937 aşezământul a fost împroprietărit cu şapte hectare teren arabil în satul Ivăneşti. Tot în acel an s-a refăcut lacul Chihaia şi s-a populat cu peşte. Afluenţa credincioşilor care vizitau schitul fiind mare, s-au construit patru case cu 10 camere, iar ca punct de atracţie s-au plantat 5000 puieţi de brazi, grup de arbori ce se poate zări şi în prezent la sud-vest de incinta schitului.

Aşezare monahală ferită încă de la început de ochii şi furia năvălitorilor, schitul Buluc a fost apărat de pericolele seculare ale acelor vremuri.

În anii 1922-1928, călugării au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, având hramul 'Schimbarea la Faţă'. Construită din cărămizi şi mult mai mare decât cea dintâi, aceasta a fost distrusă parţial de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940, dar conducerea legionară a timpului a demolat-o până la temelie. Tot atunci a fost furată ,,Salba din aur" a bisericii Bulucului. După dărâmarea bisericii noi, a rămas pentru slujire numai biserica din bârne de brad a lui Isaia Caragea ieromonahul.

În toată istoria schitului se constată că viaţa monahală a fost susţinută de călugări, dar în 1951 au rămas prea puţini vieţuitori. Cum aceştia nu s-au mai putut întreţine singuri, schitul a devenit locul de trai pentru o obşte de maici, fiind aduse aici 30 de monahii de la mănăstirea Coteşti.

Desfiinţat prin Decretul 410/1959 şi scos din Lista Monumentelor Istorice, schitul a rezistat cu greu în perioada comunistă mulţumită activităţii misionare a preoţilor din satul Vărsătura, în jurisdicţia căruia fusese trecută biserica după 1959. Închiderea oficială a acesteia de către autorităţile timpului, între 1959 şi 1989, nu i-a îndepărtat pe creştini de locul unde veneau an de an în pelerinaj. Dimpotrivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de sărbătoarea 'Schimbarea la Faţă', grupuri mari de credincioşi din toate localităţile vecine urcau în pelerinaj drumurile bătătorite de secole până la bisericuţa de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.

Redeschis după 1989, aşezământul, ridicat la rangul de mănăstire, continuă să rămână refugiul spiritual al credincioşilor din zona Jariştea, în ultimii patru ani în incinta domeniului zidindu-se o clopotniţă şi o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici şi surori de caritate.

La propunerea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vrancea, mănăstirea Buluc şi-a recăpătat, la 11 noiembrie 2014, sub semnătura premierului, statutul de obiectiv inclus pe lista monumentelor din patrimoniul naţional.

Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se face printr-o frumoasă şi impresionantă poartă din lemn sculptat cu motive laice şi religioase specifice zonei Vrancei. Monumentala intrare gândită şi creată de meşteri populari este străjuită de o parte şi de alta de doi brazi, unul, fapt curios, având miros de tămâie, iar celălalt, la fel de ciudat, cu miros de lămâie.

Arhitectura lăcaşului, având un plan în forma de cruce şi fiind construit, în totalitate, din bârne de brad impresionează prin simplitate. La fel ca majoritatea bisericilor ortodoxe, este structurată în trei compartimente: naos, pronaos şi altar. Cel mai impresionant detaliu decorativ din interiorul lăcaşului este reprezentat de catapeteasma sculptată în lemn, care, prelungindu-se până la peretele coborâtor din boltă lăcaşului, desparte naosul de altarul luminat de o fereastră la est. Naosul are absidele largi şi este luminat de câte o fereastră la sud şi nord, delimitându-se de pronaos prin grinzi de lemn. Pe naos este o turlă înfundată, oarbă, de formă octogonală. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, terminate în arc. Pridvorul închis în faţă cu geamuri are şi câte o fereastră la sud şi nord. Intrarea în pridvor se face pe o uşă din lemn în două canaturi şi tot printr-o uşă din lemn se intră din pridvor în pronaos, dar aceasta este într-un singur canat. Pardoseala este din scândură, acoperişul din tablă zincată.

Pereţii interiori lăcaşului nu sunt pictaţi cu sfinţi, cum se obişnuieşte de obicei, ci sunt zugrăviţi într-o culoare simplă, bleu, fiind însă împodobiţi cu peste o sută de reprezentări iconografice, între care ''Icoana cu dublă faţă", una reprezentându-i pe Sfântul Mina şi Sfântul Haralambie, cealaltă pe Maica Domnului ''Hadighitria'', pictată în 1831 în ulei pe lemn, reprezentare ce a avut drept destinaţia iniţială a fi icoană împărătească. ''O altă icoană se află în vechea biserică de lemn redând-o tot pe Maica Domnului ''Hadighitria'' dar datată 1840 şi avându-l autor pe Dinake Zugrav; precum şi alte două reprezentări - ''Hristos Învăţător" - , nedatată, care avut destinaţia iniţială de icoană împărătească şi a fost creată de un pictor român necunoscut şi ''Maica Domnului Împărăteasă", de asemenea având destinaţia iniţială de icoană împărătească, autor pictor român necunoscut, datată 1824, au fost clasificate, în ultimul an, în patrimoniului cultural naţional mobil'', a precizat, pentru Agerpres, Traian Negulescu, directorul Direcţiei pentru Cultură Vrancea.

Faţadele exterioare ale bisericii mănăstirii Buluc sunt tencuite peste bârnele de lemn şi văruite în alb numai în zona Altarului, naosului şi pronaosului. Pridvorul la exterior este căptuşit cu scândură.

Ciprian, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, nu a ezitat să-i îndemne pe credincioşii prezenţi la ceremonia de resfinţire a bisericii, care a avut loc în urmă cu un an, să considere venirea la mănăstirea Buluc ca pe un pelerinaj simbolic în Ţara Sfântă. ''Acest lăcaş de închinăciune este Taborul Vrancei. Nu e neapărat necesar să mergeţi în fiecare an pe muntele Taborului, dar vă sfătuiesc măcar o dată în viaţă să faceţi un pelerinaj, să vă împărtăşiţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să vă umpleţi de sfinţenie la mănăstirea Buluc. Să urcaţi spre această oază de lumină dumnezeiască', le-a recomandat credincioşilor înaltul ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

''Mănăstirea Buluc este căutată de numeroşi credincioşi atât pentru semnificaţia sa religioasă, dar şi datorită cadrului natural lipsit de poluare şi zgomot", a declarat, pentru Agerpres, maica stareţă Justiniana Talaban. Lăcaşul este foarte bine întreţinut de măicuţele care şi-au găsit aici pacea sufleteasca, trăind în comuniune cu natura şi divinitatea.

Cea mai frumoasa perioadă în care poate fi vizitată mănăstirea este în sezonul cald, atunci când florile care împânzesc aleile din curtea interioară formează un covor multicolor, iar pădurea emană miresme tonifiante şi adăposteşte de arşiţă pe pelerin. Acesta îşi găseşte acolo acea linişte pe care mai rar ''o auzi'' în ziua de astăzi, dar întâlneşti, de asemenea, smerenia locuitorilor zonei, cât şi modestia celor veniţi din alte părţi de ţară şi chiar de peste hotare. Chiliile sunt adevărate oaze de răcoare în zilele caniculare din vară, iar iarna pline parfumul, căldura şi misterul luminii emanate de focul lemnelor arse în sobe.

Impresionant este şi faptul că pelerinii sunt invitaţi la masă, masă la care nu se consumă carne de porc ori vită nici atunci când nu este post. În schimb, preparatele puse în farfuriile de lut ars întrec, prin gustul lor, toate preparatele ''fiţoase" din restaurantele de lux. Astfel, aperitivul este format din roşii umplute cu salată de vinete, pifteluţe din ciuperci, măsline şi peşte marinat. Urmează întotdeauna o ciorbă de peşte ori legume la cazan, cu ardei iute, ciorbă în a căror reţete măicuţele utilizează ''ierburi potrivite" care dau un gust minunat fierturii. Vine apoi o saramură de peşte cu mămăliguţă, acompaniată de ardei iute, urmată ardei umpluţi cu legume ori hribi. La desert sunt servite baclavale făcute în foi întinse în bucătăria lăcaşului, umplute cu miez de nucă şi scăldate în miere de albine.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Buluc din Focşani se merge spre Odobeşti cale de 16 km., apoi, din centrul acestui oraş un drum asfaltat duce 4 km. până în comuna Jariştea, iar de acolo sunt numeroase indicatoare către mănăstirea Buluc, până la care mai sunt aproximativ 4 km.

O altă atracţie turistică a comunei Jariştea o reprezintă biserica ''Sfinţii Împăraţi'' din satul Scânteia, un adevărat monument de arhitectură religioasă. Lăcaşul de cult, care are şi astăzi uşa de intrare bătută în nituri şi a aparţinut de un schit construit în anul 1730 de familia Stamatinescu, atrage atenţia şi prin elementele arhitectonice de influenţă arabă care îşi au locul în construcţia bolţilor şi coloanelor integrate stilului bizantin.

Oameni cu suflet mare şi cu frica în Dumnezeu, dar îndrăgostiţi de ocupaţia lor ancestrală, podgorenii din Vrancea au ridicat şi alte biserici şi mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor din zonă, lăcaşuri sfinte în care viţa de vie şi strugurele îşi află prezenţa în forme stilizate în motivele religioase din sculpturile ori picturile interioare, întărind sentimentul că viticultura, făcând parte din tradiţia spirituală a Vrancei, reprezintă pentru creştinii locului puritatea şi viaţa. Indirect aceste mărturii din lăcaşurile vrâncene ''vorbesc" despre faptul că vinul şi pâinea au fost oferite de Domnul nostru Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină şi că aceste două alimente simbolizează sângele şi trupul Mântuitorului.

Faptul că vinul se împleteşte cu spiritualitatea vrânceană este reliefat şi de numeroase mărturii întâlnite de cei ce trec pragul şi altor mănăstiri şi biserici unice în această parte a ţării.

Unice prin simbolistica şi valorile depozitate sunt pe drumul podgoriilor vrâncene Schitul Dălhăuţi, monument istoric din comuna Cîrligele, mănăstirea Vărzăreşti, din comuna Urecheşti ori mănăstirea Recea, monument istoric din comuna Dumbrăveni.

Pe dealurile din podgoria Odobeşti mai pot fi vizitate şi mănăstirea Tarniţa, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobeşti, al cărui vârf se înalţă la aproape o mie de metri, fiind cel mai înalt deal al Subcarpaţilor de Curbură, dar şi mănăstirea ''Adormirea Maicii Domnului", pe stil vechi.

Despre Biserica ''Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel' din cartierul odobeştean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică, clasificată în anul 2007 drept monument istoric, nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă, ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.

La mănăstirea Brazi din oraşul Panciu, turiştii se pot ruga la moaştele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita şi paraclisul subteran Brazi, monument istoric datat sfârşitului de secol XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legătura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ''Sfântul Ioan Botezătorul' situat pe un deal, la câţiva zeci de metri distanţă.

Pe DJ 202 E, spre Tâmboieşti, călătorul poate admira peisajele din partea de sud a judeţului Vrancea şi se poate reculege în Biserica ''Cuvioasa Parascheva', sfinţită în anul 1858, ori în Biserica ''Naşterea Maicii Domnului', clădită un an înainte, în 1857.

Vrancea este însă şi depozitara unor volume de carte bisericească având mare valoare istorică, între care un "Ceaslov", datat 1846, ''Istoria Noului Testament", cu anul de apariţie 1824, ''Carte folositoare de suflet", anul ieşirii de sub tipar 1819, ''Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii", editată în 1827, toate aflate în custodia Bibliotecii Judeţene ''Duiliu Zamfirescu" din Focşani.

''În ceea ce priveşte procedura de clasare în patrimoniul cultural naţional mobil a acestor valori scrise, la fel ca şi a celor pictate de la Mănăstirea Buluc, de menţionat este faptul că un asemenea demers a fost iniţiat pentru prima dată în judeţul Vrancea abia în urmă cu un an", a subliniat Traian Negulescu, directorul Direcţiei pentru Cultură a judeţului Vrancea. AGERPRES/(AS - autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguţ)