Bucureşti, 17 dec /Agerpres/ - Actorul Mihai Dinvale, managerul Teatrului Mic, vorbeşte, într-un interviu acordat AGERPRES, despre aniversarea celor 50 de ani de existenţă a instituţiei pe care o conduce, marcaţi pe 20 decembrie printr-un eveniment inedit.

În interviu, el trece în revistă personalităţile care au scris istoria Teatrului Mic şi spune că în 50 de ani, în acest teatru, au avut loc 250 de titluri de spectacole.

''Îmi doresc succes ca pe vremea lui Săraru, succesul de public, nu neapărat atmosfera. Succesul de public de pe vremea lui Săraru mi l-aş dori, sunt însă un om cu capul pe umeri şi, ţinând seama de diversitatea pe care societatea nouă o oferă, nu o voi putea atinge niciodată'', afirmă Mihai Dinvale.


AGERPRES: Aniversaţi 50 de ani ai Teatrului Mic şi, totodată, 100 de ani ai clădirii. Cum a început istoria acestei instituţii?

Mihai Dinvale: În 1914, exact în anul în care s-a declanşat Primul Război Mondial, s-a construit această clădire, care avea o sală de teatru şi pe care a administrat-o, cu trupele ei particulare, Maria Filotti, schimbând în permanenţă componenţa trupelor în funcţie de libertatea actorilor mari pe care putea să-i coopteze la programul repertorial pe care şi-l propunea. Erau actori importanţi, unii jucau la Teatrul Naţional şi trebuiau să respecte programul de acolo, alţii renunţau pentru o perioadă la angajamentul de la Naţional pentru a se dedica trupei Mariei Filotti. Apoi, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când s-a naţionalizat totul, teatrul a trecut în autoritatea statului. Primul teatru din incinta asta - prima formulă organizatorică - s-a intitulat Studioul Actorului de Teatru şi Film ''Constantin Nottara''. Nicio legătură cu Teatrul Nottara, care pe vremuri era pe dealul unde acum este Parlamentul, nu unde este Nottara acum.

Istoria este absolut apocaliptică, s-au schimbat multe lucruri într-o istorie de 100 de ani. După aceea teatrul s-a transformat în Studioul Actorului de Teatru şi Film, apoi a devenit Teatrul Tineretului şi, după, prin venirea la conducere a lui Radu Penciulescu, o somitate culturală, regizor important al vremii, în '64, prin decret prezidenţial, a primit denumirea de Teatrul Mic, pe care noi încercăm să o ducem cu rigoare, cu speranţă, cu bucurie, şi de acum încolo şi am vrea ca numele acesta să dăinuie acum, şi pururea, în vecii vecilor.


AGERPRES: Ce mari personalităţi, în afară de Radu Penciulescu de care deja aţi amintit, au scris istoria acestui teatru?

Mihai Dinvale: Oh, Doamne! Dacă ar fi să iau numai de la studioul Nottara şi... cel puţin pot să vă spun cu siguranţă că în perioada când eu am venit în teatru cantitatea de vedete pe metru pătrat era ceva de nu se poate. Începând de la Ionescu Gion, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Vasile Niţulescu, Boris Ciornei, Irina Petrescu, Dan Nuţu, Vali Cios, Doina Tuţescu, Ion Marinescu... sunt doar cei care îmi vin acum în minte, plus colaborări cu personalităţi importante - Ciubotăraşu, George Constantin. Vă ajunge? Vă daţi seama ce oameni au jucat aici... Victor Rebengiuc. Poftim, m-aţi prins acum în viteză, nu pot să-mi derulez în creier numele unor actori monstruos de mari şi care au făcut spectacole uriaşe.

Revenind la Penciulescu, ce a fost extraordinar în vremea lui a fost repertoriul, repertoriu contemporan pe care publicul românesc îl descoperea, după spectacolele tipic comuniste, cu muncitori, care se făceau la vremea aia. Penciulescu a adus literatura americană, l-a adus pe Mrozek (n.r. - Slawomir Mrozek), pe care nu-l ştia nimeni, pe Arthur Miller. Deci vă daţi seama ce impact avea asupra publicului care făcea cunoştinţă şi cu alt tip de dramaturgie. Teatrul era conectat la ce se întâmpla în lume. Sigur că el beneficia şi de un mare secretar-literar care se chema Radu Nichita, pe numele adevărat Puiu Rapaport, cel mai mare traducător de dramaturgie engleză. Şi după aceea, şi pe vremea lui Cojar şi pe vremea lui Munteanu, teatrul a încercat să ducă tradiţia şi pe vremea regizorilor care au urmat - Sorana Coroamă, D.D. Neleanu.

Pe vremea lui Penciulescu era un Crin Teodorescu, regizor important al vremii, iar la scenografie, deasupra tuturor, era Adriana Leonescu, care este unul dintre marii corifei ai scenografiei româneşti. Eu am prins-o şi am prins-o şi în perioada de mare creaţie, lucrând nişte spectacole ale lui Purcărete. O scenografă în faţa căreia trebuie să-ţi scoţi pălăria, să-i zici 'sărut mâna doamnă, bine că existaţi şi ne-aţi bucurat viaţa'.

După aceea a venit perioada de muncă în serviciu comandat, dar cu nişte rezultate artistice uluitoare, pe vremea lui Săraru, cu nişte spectacole în care domnul Dinu Săraru, în primii doi ani, a tatonat cu repertoriul până s-a reîntors la ceea ce înseamnă noutate. Avea o deviză care se chema aşa: 'Prezentăm dramaturgia secolului XX cu precădere partea a doua şi Shakespeare, care aparţine secolului XXI'. O frumoasă formulare. A beneficiat, cât a trăit, de Puiu Rapaport, care i-a adus textele, şi după aceea a avut marea şansă să-i slujească programul repertorial Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea, personalităţi grele, uriaşe. A urmat perioada lungă, de 25 de ani, deci jumătate din perioada bună a teatrului, post-revoluţionară, în care au fost şi lucruri bune, şi lucruri rele, răsturnarea de valori care a avut loc după Revoluţie, nu neapărat de valori profesionale, ci de valori în ceea ce priveşte receptivitatea publicului faţă de un anumit text.

Teatrul acesta a încercat, cât de cât, să-şi ţină o distincţie şi o onoare vizavi de ce se întâmplă. Însă publicul a început automat să devină mai eterogen, televiziunea a devenit o concurenţă serioasă, şi totuşi, în condiţiile astea austere şi mai critice în ceea ce priveşte finanţările, am rezistat, am existat, s-au făcut spectacole importante, s-au crescut generaţii noi de actori foarte buni. Puţin mai avem probleme la regie, dar o rezolvăm şi pe asta.


AGERPRES: O să vă rog să îmi mai povestiţi despre perioada în care la Teatrul Mic se făceau cozi pentru bilete de cu o seară înainte de a fi puse în vânzare...

Mihai Dinvale: Biletele se puneau în vânzare sâmbăta, pentru săptămâna care urma, şi era o coadă dincolo de lungimea teatrului, spre bulevard, pentru că titlurile spectacolelor erau atât de răvăşitoare, de la "Maestrul şi Margareta", "Diavolul şi bunul Dumnezeu" - încerc să-mi aduc aminte acum fiindcă astea sunt titluri de rezonanţă - "Astă seară stau acasă", "Dama cu camelii", "Mitică Popescu" - unul dintre musicalurile importante -, "Să îmbrăcăm pe cei goi". (...) Erau titluri uriaşe şi într-o vreme în care ... Astea au fost vremurile, să nu ne mai plângem. Era foarte greu. Era curajul lui Săraru care cunoştea sistemul foarte bine şi ştia să iasă din orice vizionare cu cenzură care putea să ne blocheze. Avea puterea de a se lupta cu sistemul pentru că îl cunoştea şi îi cunoştea secretele şi a reuşit, într-adevăr, să susţină un astfel de repertoriu pe care noi l-am slujit cu credinţă şi cu sudoare, şi normal că lumea era dornică să vadă. Îmi aduc aminte că am trecut peste un titlu care a creat un disconfort cumplit - "Scrisoarea pierdută" a lui Caragiale. Era pusă de Purcărete care a avut o premoniţie absolut fabuloasă, parcă ştia că o să vină Revoluţia şi societatea nouă se va lupta ca noi să fim europeni. Sigur că asta există în textul lui Caragiale, dar a fost un punct pe care l-a scos în evidenţă în spectacolul lui, europenizarea pe care şi-a dorit-o românul tot timpul, dar incapabil să se adapteze la ea: ruperea societăţii - Trahanache şi cu gaşca bătrână în caftane boiereşti şi generaţia tânără, Tipătescu, Caţavencu, cu fracuri şi cu jobene, care vor să facă o Românie europeană. Dar jocurile interioare erau aşa de parşive, cum se întâmplă şi în ziua noastră. Deci, vă daţi seama, în 1988 să faci un astfel de spectacol, cu asemenea destine... Şi în plus, spectacolul ăsta era un atac direct la cei doi conducători. Gândiţi-vă că Agamiţă Dandanache era jucat de doamna Leopoldina Bălănuţă, deci un travesti, dualitatea conducătorului. Erau multe semne extrem de directe şi dure faţă de sistem, faţă de problematica de o viaţă a societăţii româneşti, nu neapărat aia în care trăiam.


AGERPRES: Sunteţi una dintre personalităţile care fac parte din istoria Teatrului Mic. Cum a fost aceasta pentru actorul şi pentru directorul Mihai Dinvale?

Mihai Dinvale: Of, m-aţi făcut şi personalitate. Domnule, eu mă gândesc doar ce şansă am avut să rămân în teatrul ăsta şi ce şansă am avut să mă întâlnesc cu nişte actori alături de care eu am putut să mă formez şi intelectual şi cultural. Sigur, la şcoală înveţi, dacă ai darul te ţii şi de lecturi, dar întâlnirile cu personalităţi cum au fost cu Vasile Niţulescu, Tudorel Popa, Dinu Ianculescu, care era şi un poet de rondele extraordinar...

Îmi aduc aminte când eram mic şi stăteam cu Vasile Niţulescu în holul de regrupare şi Tudorel Popa apărea la ora 10,00, cu o geantă amărâtă şi scotea o problemă de matematică şi una de şah. O lăsa pe masă, se uita la mine şi la Vasile, şi zicea: ''Până mă întorc le rezolvaţi, da?'' Ce discuţii fulminante puteam să avem despre poeţi, despre autori, nu neapărat dramatici, romancieri, despre pictori. Oamenii erau nişte cărturari, lucru care, uşor-uşor, şi din vina noastră, s-a cam dus. Nu avea cine să se ocupe de generaţia nouă. Eram un grup de tineri care reuşisem să ne facem o librărie a noastră şi tot ce ştiam că apare pe la editurile importante încercam să le luăm rapid. Aici este toată parşivenia sistemului. Oamenii se luptau la nivel de edituri să apară tot ce era în clipa aceea important în literatura universală, dar numărul de cărţi era redus şi atunci noi trebuia să ne descurcăm. Ştiţi cine se descurca la chestia asta? Florin Călinescu. Îi spuneam: Florinele, dă-i drumul că la Cartea Românească... Am plecat!, şi pleca repede pentru că apăruse, la Cartea Românească, cartea cutare şi voiam, normal, să o citim. La Univers! Rapid!. Şi el se descurca, ştia să intre prin birouri, prin depozite. Aşa am trăit până în '89. Constat cu surprindere că bucuria lecturii, bucuria informaţiei de după '89 a scăzut enorm, singura documentare este pe internet, este şi asta o formă, trebuie să facem faţă la ceea ce se întâmplă în secolul XXI, sunt nişte sinopsisuri, nişte rezumate, făcute mai bine sau mai rău, în general prost, şi atunci această informaţie care se reduce până la urmă la o imagine, nu neapărat o analiză profundă a unei lucrări, dă rezultatele pe care le dă.


AGERPRES: Sâmbătă aniversaţi cei 50 de ani ai Teatrului Mic. Cum va fi sărbătoarea?

Mihai Dinvale: Am făcut o nebunie. Pentru că tot am zis că din 1914 există această sală, am zis: Hai să punem în valoare strada, fiindcă strada s-a chemat, totuşi, Sărindar. A fost pulsul informativ, politic, economic, social, a ce se întâmplă în Bucureşti şi în România. Aici mustea informaţia, aici se ştia tot. Toate redacţiile importante ale tuturor ziarelor de la 1914 până la Revoluţie stăteau în spaţiile existente în tipografia din faţă. Acum e o ruină, dar asta a fost istoria. Vrem să punem în valoare, să se vadă unde s-a ajuns, nu? O vom lumina, vom pune titlurile tuturor ziarelor care au existat, să vedem cum a fost strada. Vizavi, unde e demolat tot, a fost Editura Tehnică. Nu mai există nimic. Nu-i nimic, punem în valoare calcanul. Noi sărbătorim, în zona asta unde s-a prăbuşit totul, Teatrul Mic. Gândiţi-vă că pe toată strada asta ieşeau de la cinematograf mii de oameni, de la opt dimineaţa până la unsprezece, şi se bucurau de filmele care rulau în Ţara Românească. Vizavi, la Grădina de vară, de la ora nouă-zece seara, lumea stătea să vadă un film. Vizavi de noi, unul dintre cele mai importante institute de cercetări, condus de academicianul Carafoli (n.r. Elie Carafoli, născut în 15 septembrie 1901, Veria, Grecia - decedat în 1983, la Bucureşti, a fost un inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române din 1948, considerat unul dintre pionierii domeniului aerodinamicii), îl vedeţi puţin spoit, pentru că particularului, care şi-a câştigat o casă mai a cote, i-a fost ruşine să se învecineze cu o clădire în ruină şi, pe banii lui, le-a spoit clădirea să arate bine pe dinafară, dar înăuntru este nenorocire, nu mai este nimic. Şi în strada asta goală, a fantomelor, s-au găsit 89 de angajaţi, cu 40 de actori în frunte, un regizor, să ţină o făclie a ce?


AGERPRES: A ceva ce a fost frumos...

Mihai Dinvale: Vă daţi seama? Eu nu am cum să nu pun în valoare lucrul acesta şi să nu sărbătoresc amintirea unor oameni care au slujit un teatru, amintirea unei istorii, să încerc să o pun în valoare şi cei care vin să o vadă. Uite, domnule, ce s-a întâmplat pe strada asta, Sărindar. Unde a pulsat viaţa acestei ţări şi acum e nimic, bate vântul. Noroc că mai sunt nişte nebuni aici care încercăm... hai, hai, că naţia asta are nevoie şi de altceva. Poporul ăsta are nevoie şi de altceva. Ne asumăm totuşi nişte responsabilităţi puţin mai mari decât astea din bucătăria noastră. Dar mesajul pe care încercăm să-l transmitem este cu totul şi cu totul altul şi atunci sper ca domnii care ne diriguiesc şi au grijă de noi să înţeleagă acest mic simbol pe care-l facem noi cu ocazia celor 50 de ani.

Am reuşit tot pentru sărbătoare, prin efortul pe care l-am făcut cu o echipă de la televiziune, după ce Andras Demeter a acceptat colaborarea şi a zis: Da, e un subiect pe care e păcat să nu-l facem, şi domnul Foişor cu echipa lui, tot de fete ca şi la mine, a umblat prin arhiva televiziunii, numai ei ştiu cum au făcut pentru că acolo este o zonă nenorocire, cum e nenorocire şi pe strada noastră, şi totuşi am reuşit să găsim materiale video care să arate istoria acestui teatru din '64 până în 2014. Şi am făcut un filmuleţ în care ne amintim de toată lumea. Cât s-a putut, cât s-a găsit, am încercat să nu uităm pe nimeni. Dacă am uitat, regretul nostru şi ne cerem scuze, nu a fost voit. Totuşi nu poţi să te întinzi cu un film la o aniversare mai mult de o oră, îi oboseşti.

Gândiţi-vă că în 50 de ani, în acest teatru, au avut loc 250 de titluri de spectacole. Nu poţi să acoperi într-o oră lucrul ăsta. Şi avem acest filmuleţ care probabil va face să curgă o lacrimă la multă lume, aducându-şi aminte de vremurile de demult, şi vom avea un fel de, hai să zicem intermezzo, happening, pe care eu am să-l conduc, cu câţiva colegi de-ai mei. Vom aduce un omagiu şi celor care au stat în spatele scenei, regizori tehnici, sonorizatori, luminişti, maşinişti, oameni care au trudit şi acum, în amăreala lor, pentru teatrul ăsta. Gândiţi-vă că noi am avut în teatrul acesta unul dintre cei mai mari luminişti ai României, care se cheamă Titi Constantinescu. Va intra în istorie, nu are cum să nu intre. Şi după aceea, un coleg de-al nostru care în perioada domnului Săraru i s-a găsit posibilitatea să existe, a fost întâi angajat tâmplar, apoi recuziter, pe urmă sonorizator, dar de fapt el era unul dintre cei mai mari cantautori care se cheamă Nicu Alifantis. Şi el ne va face un concert de maxim o oră, după care ne retragem - sper să nu audă toţi ceilalţi, vom avea şi o surpriză, vor veni nişte copii care o să ne cânte colinde - şi stăm la un pahar de vin. Atenţie, între timp strada se goleşte, după cele două ore de spectacol, şi intrăm în realitate. Cam ăsta va fi spectacolul şi amintirea celor 50 de ani. Atât ne-a dus mintea, atât încercăm. Oricum, suflet am pus. Vreau să spun că dacă nu le-aş fi avut pe cele trei colaboratoare care au muncit enorm, începând de la Mirela, Alina şi Camelia, nu apucam să terminăm. Fetele astea au lucrat cu devotament şi dăruire, iar deasupra tuturor contabilul nostru, Viorel Nedea, care ne-a scos din toate încurcăturile şi a încercat să ne soluţioneze ieftin şi la obiect lucrurile pentru că altfel nu ne-am fi putut urni sub nicio formă.


AGERPRES: De la începutul acestei stagiuni sunteţi managerul acestui teatru. Ce vă doriţi pentru Teatrul Mic?

Mihai Dinvale: Ce-mi doresc? Sigur că îmi doresc succes ca pe vremea lui Săraru, succesul de public, nu neapărat atmosfera. Succesul de public de pe vremea lui Săraru mi l-aş dori, sunt însă un om cu capul pe umeri şi, ţinând seama de diversitatea pe care societatea nouă o oferă, nu o voi putea atinge niciodată. Dar să fiu pe acolo, îmi doresc şi mă străduiesc. Dar îmi doresc, de asemenea, spectacole care să provoace, să provoace atitudini, să provoace bucurie spectatorului. Nu vreau să transform neapărat numai în entertainment spectacolul de teatru. Spectacolul trebuie să provoace, spectacolul trebuie să fie, cu povestea pe care o spune, în concordanţă cu problematica spectatorului. Eu am să o fac mai dulce, nu am s-o fac să intre în supărare, dar trebuie să provoace, trebuie să provoace atitudini, trebuie să aibă atitudini. Indiferent de cine ne conduce şi cine nu ne conduce, nu se poate altfel. Adică provocare, provocare, provocare prin atitudine, nu neapărat experiment de dragul experimentului. Dar noutatea trebuie să primeze ca expresie teatrală. AGERPRES/(AS - autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu)