COD PORTOCALIU: 28-07-2021 ora 10 Intre val de căldură persistent și disconfort termic deosebit de accentuat Interval de valabilitate se va semnala val de căldură persistent și disconfort termic deosebit de accentuat Interval de valabilitate

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Bucureşti, 10 dec /Agerpres/ - Arhiepiscopul mitropolit Ioan Robu, care a aniversat recent 30 de ani de la consacrarea episcopală, consideră că în fiecare om o sămânţă creşte spre Dumnezeu, iar adevărul îţi dă libertatea şi în cuvânt, şi în faptă, ca o lumină care se reflectă în toate.

Într-un interviu acordat AGERPRES, înaltul ierarh romano-catolic vorbeşte despre evenimentul consacrării, despre anii de izolare la care erau supuse Biserica şi ţara în timpul regimului comunist, despre relaţia dintre Biserica Romano-Catolică şi cea Ortodoxă.

Acesta îşi aminteşte cu nostalgie de Papa Ioan Paul al II-lea, pe care l-a simţit ca pe un părinte sau ca pe un frate foarte apropiat, şi vorbeşte cu căldură despre credincioşii simpli, aflaţi "departe de Bucureşti, în satul care n-are nici lumină", care îi par "mai liberi în legătura lor cu Dumnezeu".


AGERPRES: Aniversaţi azi 30 de ani de episcopat. Ce înseamnă acest eveniment pentru dumneavoastră şi pentru România, privind retrospectiv?

Ioan Robu: Dacă mă uit în urmă, primul lucru pe care-l am de spus este că anii aceştia au trecut foarte repede. Parc-ar fi fost ieri ziua în care delegaţia de la Roma, venită în România, m-a anunţat că Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea are intenţia să mă consacre episcop pentru Arhidieceza de Bucureşti. Anii au trecut foarte repede şi zi după zi, an după an, iată, stau în faţa acestei aniversări de 30 de ani pe care o definesc ca pe o viaţă deja întreagă. Dar sper ca Domnul să-mi mai dea alţi ani ca să adaug la aceştia alte activităţi, alte zile, alte experienţe.


AGERPRES: Cum aţi resimţit atunci importanţa evenimentului, ştiut fiind că România era o ţară cu un regim ateu?

Ioan Robu: Da, într-adevăr, m-a surprins vestea pe care mi-au adus-o cei doi delegaţi ai Sfântului Părinte, fiindcă în primăvara lui '84 mi-au spus că, iată, există acest plan, ce spun, dacă sunt de acord sau nu. Am întrebat dacă pot să spun nu şi au spus că nu. Atunci am spus că sunt de acord şi aşa, în 25 octombrie, cred, s-a publicat la Vatican acest lucru - că voi fi consacrat episcop şi pe 8 decembrie '84 am fost la Roma pentru această consacrare. S-a stabilit să merg la Roma pentru că aşa au hotărât mai mult autorităţile din România să nu fie pe teritoriul românesc această consacrare, să nu aducă lume prea multă din afară. Şi aşa, să spunem, mai pe ascuns parcă, s-a hotărât să fie la Roma. Consacrarea a avut loc în Capela Paulină, în Palatul Apostolic, la care au asistat câţiva preoţi din România - a fost şi tatăl meu prezent - şi alte cunoştinţe pe care le aveam de la Roma unde studiasem.

Ca să revin la întrebare, într-adevăr m-a surprins atunci şi cu atât mai mult că nici nu mă gândeam, date fiind condiţiile din timpul comunismului, că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Oricum, s-a întâmplat şi, în timpurile acelea, Biserica intrând de câţiva ani buni în dialog cu autorităţile din România au voit să fie la Bucureşti un episcop catolic.


AGERPRES: A fost greu, a fost uşor, după aceea?

Ioan Robu: Nu a fost simplu, pentru că din chiar primul pas pe care l-am avut cu autorităţile, atunci era Departamentul Cultelor, îmi amintesc, când am intrat acolo însoţit de episcopul de Iaşi, preşedintele a întrebat: ''Cine este acest Robu? Ce caută la Bucureşti de la Iaşi?". Pentru că eram profesor la Iaşi. Oricum, treptat, m-am obişnuit şi eu cu ei, şi ei cu mine. Erau ani mai dificili în sensul că nu se putea lua contact uşor cu Roma şi era esenţial acest lucru. Simţeam din plin izolarea la care erau supuse Biserica şi ţara ca atare. Da, au fost şi greutăţi, au fost şi bucurii... Până la urmă ne-am obişnuit aşa cum s-a obişnuit toată lumea. Şi noi aveam impresia că regimul acesta va dura veşnic, dar ştim că, după aceea, '89 ne-a dovedit contrariul.


AGERPRES: În cariera dvs. de păstor al turmei romano-catolice la Bucureşti şi nu numai, aţi avut, desigur, şi unele momente de împlinire ca şi altele mai puţin fericite. Ne puteţi dezvălui câteva dintre ele?

Ioan Robu: Întrebarea asta am mai avut-o de multe ori şi de la unii şi de la alţii şi, ştiţi, vă spun drept, am ocolit-o cumva şi am spus că niciodată nu am făcut o ierarhie a celor bune şi a celor rele în viaţa mea, să văd un pisc, un vârf al Răului şi unul al Bucuriei şi atunci spuneam, ca şi acum: Cred că ceea ce am dus mai greu în viaţa mea au fost limitele mele, greşelile mele, păcatele mele, cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, cum spunem la fiecare Sfântă Liturghie. Şi bucuria mare pe care am avut-o încontinuu a fost aceea că am avut întotdeauna conştiinţa că Dumnezeu mă ocroteşte şi, uneori, mă răsfaţă.


AGERPRES: Aveţi ca motto al arhipăstoririi voastre cuvintele Mântuitorului: "Adevărul vă va face liberi!". Au răspuns oamenii apelului, îndemnului dvs.?

Ioan Robu: Am ales aceste cuvinte cu gândul clar, pe care mi-l formulasem încă înainte, şi din meditarea acestor cuvinte din Sfântul Ioan (n.r. Evanghelia după Ioan), dar şi din observarea lucrurilor cum merg. Pentru că fără Adevăr nu merge Lumina şi adevărul îţi dă libertatea şi în cuvânt şi în faptă şi cred că acum, de data aceasta, dacă am face o ierarhizare a tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem în viaţă, cred că adevărul stă la vârf, ca o lumină care se reflectă în toate.


AGERPRES: Monseniore, aţi fost şi cadru didactic. Veneau tinerii spre Biserică, spre cariera de preot în acei ani - 1977-1984? Astăzi, care este situaţia învăţământului romano-catolic românesc?

Ioan Robu: Am fost la Iaşi, ca profesor privilegiat, într-un cadru destul de închis, separat de restul lumii, cadrul acesta era Seminarul diecezan de Iaşi, unde erau pregătiţi viitorii preoţi, atât pentru dieceza de Iaşi, cât şi cea de Bucureşti. Cei care erau acolo erau tineri crescuţi în familiile noastre catolice şi îndreptaţi spre ideea apostolatului în mijlocul creştinilor din satele sau din comunităţile noastre catolice. Aşa încât pot spune că, da, într-adevăr, exista un zel adevărat în mijlocul tinerilor, de a fi aproape de oamenii pe care îi cunoşteau sau aveau să-i cunoască, de a fi aproape prin slujirea lor tipic preoţească.


AGERPRES: Astăzi?

Ioan Robu: Dacă mă gândesc şi la alţi tineri din vremea respectivă şi având în vedere comunităţile noastre relativ mici din sate sau din oraşe trebuie să observ încă o dată că aceste comunităţi, prin numărul mic, erau foarte dinamice şi pline de viaţă, de viaţă de credinţă catolică. Şi cred că erau şi rămân, în continuare, puncte de referinţă pentru toţi cei care se gândesc să meargă pe calea sfintei preoţii. Dacă am în vedere tinerii care nu se gândesc să meargă spre preoţie, dar se pregătesc pentru orice altă profesiune în lume şi sunt catolici, da, cred că ei stau destul de aproape de Biserică. Sigur, cu mici excepţii, ei urmează calea credinţei primite şi practică această credinţă. Influenţele noi, ale secularismului sunt simţite de toate comunităţile noastre, ca toată lumea din ţară şi din Europa, dar există în toate comunităţile, pot spune, un nucleu bun, puternic, care duce mai departe drumul acesta, calea credinţei. Şi din nucleul acesta fac parte nu numai cei în vârstă, dar şi cei tineri. Şi e o mângâiere şi pentru mine, ca şi pentru preoţi să observăm că, totuşi, în ciuda tuturor încercărilor, a tentaţiilor, există aceste nuclee în toate comunităţile noastre care ne dau speranţa că vom merge în continuare pe drumul cel bun.


AGERPRES: În această lume secularizată pe care o trăim, ce loc ocupă credinţa, Biserica, în viaţa societăţii?

Ioan Robu: Chiar dacă, aparent, ar fi lăsate la o parte credinţa şi practica religioasă, cred că trebuie să ne obişnuim cu acest mod nou de a fi şi să nu punem în faţă întotdeauna nemulţumirea noastră că s-au schimbat lucrurile şi modul de a trăi şi să observăm şi alte aspecte. Eu cred că credinţa este la fel de preţuită în familiile noastre, chiar dacă practica s-a modificat, a scăzut. Ea este acolo. Şi la părinţi şi la copii. A suferit unele modificări, adevărat, dar ea este acolo. Şi cred că lucrul acesta e valabil nu numai pentru noi, pentru cei din comunităţile din ţara noastră, ci pretutindeni. Poate exista sau nu o explicaţie a scăderii practicii religioase, dar partea cealaltă cred că este sigură. Există o preţuire a credinţei, o practică puţin dusă în sectorul particular, individual şi mai puţin colectiv prin participarea la slujbele din biserică. Dar ea există acolo. Acesta nu cred că e un ideal, ca să vezi biserica goală de lume şi să te gândeşti că lasă că ei celebrează acasă. Dimensiunea aceasta de trăire colectivă a credinţei este necesară nu numai pentru o mărturisire în comun a credinţei primite, dar şi pentru educarea viitoarelor generaţii. Să vadă că în credinţă, ca şi în celelalte sectoare ale vieţii, se creşte mai bine împreună, nu individual.


AGERPRES: Aţi cunoscut în viaţa dvs. mai mulţi suverani pontifi. Care v-a rămas, să spunem aşa, mai "aproape de inimă"?

Ioan Robu: Mai aproape de inimă şi mai legat de mine rămâne Ioan Paul al II-lea, care m-a şi ales ca să fiu episcop, pe care l-am întâlnit de foarte multe ori la Roma, o dată şi aici, când a fost, în 1999, în vizită în România. El, da, rămâne pentru mine cel mai apropiat. Fără să spun că ceilalţi nu sunt apropiaţi. L-am cunoscut şi pe Papa Paul al VI-lea, când eram la studii. Era alt papă, alt gen. Şi pe ceilalţi, Benedict al XVI-lea şi actualul Papă, Francisc. I-am întâlnit pe toţi, dar întâlnirea cu Ioan Paul al II-lea a fost diferită şi prin frecvenţa cu care ne-am întâlnit, dar şi prin modul lui special de a te face să-l simţi foarte aproape ascultându-te şi simţindu-l ca pe un părinte sau ca pe un frate foarte apropiat. Senzaţia aceasta am avut-o doar cu el, deşi cu ceilalţi, spun, am fost la fel de apropiat, dar, cumva, în altă poziţie. Şi cu Benedict al XVI-lea şi cu actualul Papă, pe care l-am întâlnit de câteva ori.

Papa rămâne Papa pentru un preot catolic şi pentru un episcop şi pentru credincioşii catolici. Sigur că fiecare are modul său de a fi şi slavă Domnului că suntem diferiţi pentru că fiecare aduce ceea ce este propriu lui, ceea ce îl caracterizează mai mult. Pe actualul Papă îl apreciez şi îl iubesc foarte mult pentru modul său carismatic de a se prezenta, de a vorbi, de a predica lumii totdeauna despre Credinţă. Şi îl văd ca pe un om purtat, într-adevăr, de Credinţă şi de idealul de a-l face cunoscut pe Dumnezeu tuturor.


AGERPRES: Pentru că a venit vorba de Papa Francisc. La sfârşitul lunii trecute, actualul Suveran Pontif a lansat un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Cum apreciaţi iniţiativa Sfântului Părinte? Care este stadiul discuţiilor dintre cele două Biserici Surori în România?

Ioan Robu: Acum trebuie să spun că şi ceilalţi papi au făcut asemenea apeluri că stă în idealul Bisericii şi o simte ca pe o datorie Biserica Catolică să continue calea ecumenismului care caută unitatea. Pe această linie se înscrie şi apelul actualului Suveran Pontif de a merge cu paşi mai fermi şi mai siguri spre unitatea vizibilă a Bisericii. Spun unitatea vizibilă pentru că în multe lucruri suntem împreună. De exemplu, noi, catolicii, cu ortodocşii avem sacramentele pe care le recunoaştem. Sunt valabile şi în Biserica Catolică şi în cea Ortodoxă. Este o unitate acolo între noi. Nu este vizibilă, noi nu concelebrăm Sfânta Liturghie împreună, încă, dar ne rugăm în sensul acesta şi cerem lui Dumnezeu harul unităţii.

Sigur că nu este simplu acest drum. Contactele uneori sunt mai uşoare, discuţiile mai senine. Alteori sunt, ca vremea, schimbătoare. Nu numai schimbătoare, dar contactele pot fi mai reci sau mai rare, cum se-ntâmplă şi acum. Sunt dificultăţi pe care le au unele Biserici Ortodoxe în dialogul cu Roma, adică cu Biserica Catolică. Nu e prima dată când sunt asemenea dificultăţi scoase la suprafaţă. Dar eu cred că eforturile vor continua şi din partea catolicilor şi din partea ortodocşilor, ca să ne apropiem spre idealul acesta ca să fim împreună. E vorba despre forţa mărturiei comune. Acum fiecare, să spunem, strigăm din strane diferite, dar un strigăt comun, o mărturie comună a credinţei tuturor Bisericilor ar fi altceva în mijlocul lumii acesteia secularizate. Sigur că dialogul pe care îl avem noi cu Biserica Ortodoxă sau cu Bisericile Ortodoxe este unul oficial. Pe de altă parte, apoi, este dialogul acesta simplu pe care-l duc credincioşii. Nu noi, clerul, ci credincioşii, care ştiu să se respecte în toate, să se ajute, să privească nu la diferenţe, ci la ceea ce avem împreună. Şi cred că acest dialog există în ţara noastră, slavă Domnului. Şi sperăm ca şi celălalt dialog care priveşte ierarhia sau clerul să aibă mai multă seninătate într-însul.


AGERPRES: Revenind, încet-încet, la realitate, vă rog să ne spuneţi care este, la acest moment, situaţia Cathedral Plaza?

Ioan Robu: Şi aici trebuie să spun că mă întorc tot la rugăciune şi mă rog lui Dumnezeu ca primarul (n.r. primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu) să aibă odată curaj să înceapă să demoleze turnul acesta de lângă catedrală. Fiindcă există o decizie care spune foarte clar: clădirea nu este legală şi trebuie demolată. Şi să se revină la situaţia care era înainte de parc public lângă catedrală. Dar primarul se ascunde după două fraze simple. El spune că nu are bani şi că ar fi prea periculos pentru catedrală să dărâme. Or, noi avem un studiu făcut de o societate germană care spune că nu e niciun pericol dacă se iau măsurile care trebuie să se ia şi costurile nu sunt aşa de mari cum spune domnul primar, ci sunt mult mai mici. Sper ca odată să se ajungă la o respectare a legii în ţară şi să fie respectate hotărârile judecătoreşti. Căci, altfel, nu va fi nimic clar, nimic bine orânduit în ţară. E un necaz pentru noi. Mă întrebaţi mai înainte, şi eu am fugit de răspuns precis, care ar fi fost lucrurile neplăcute. Ei bine, unul dintre acestea e cazul cu clădirea de lângă, care, mai ales în situaţia unui cutremur, devine o ameninţare serioasă pentru catedrală. Şi nu numai pentru catedrală, ci şi pentru celelalte clădiri din jur. Sperăm deci ca primarul să aibă odată curajul acesta să respecte legea.


AGERPRES: Dacă ar fi să adresaţi un cuvânt, în preajma sărbătorilor, unui ateu, ce i-aţi spune, monseniore? Dar unui credincios practicant?

Ioan Robu: Vreau să vă spun un lucru foarte clar. Înainte de '89, nu ştiu dacă greşeam sau nu, dar pe unii îi consideram atei. Nu convinşi numaidecât, dar spuneau lucrul acesta, că nu cred în Dumnezeu. De sărbători însă îmi spuneau 'Sărbători Fericite!' Eu cred că era o formulă pe care o foloseau fără o cunoaştere deplină a ceea ce exprimă sau poate ştiau. Poate se ascundeau şi ei sub cuvintele de propagandă. Astăzi am convingerea că atunci erau foarte puţini atei la noi. Nu ştiu dacă existau. Toţi se ascundeau sub dorinţa aceasta de a 'sta bine', de a se lăsa ajutaţi de propaganda comunistă şi atât. Erau oameni care cred că acasă se rugau. Astăzi cred la fel că nu există decât oameni care vântură, ca şi cum ar fi o realizare deosebită, ateismul lor. Îl vântură, dar nu cred într-o sinceritate totală a lor. Pentru că această necesitate de a avea un dialog cu Dumnezeu este pusă în noi toţi. E sădită în fiinţa umană această căutare, această aplecare spre absolut, spre Absolutul cu majusculă, spre Dumnezeu. Sunt mulţi cei care cred, revin la ce spuneam, chiar dacă nu practică în viaţa lor ceea ce spunem noi 'a fi creştin practicant' . Asta înseamnă să mergi la biserică, să te vadă lumea ca atare, poate şi să o spui, uneori, că tu eşti credincios. Ateii sunt foarte puţini. Majoritatea, slavă Domnului, au o legătură cu Dumnezeu. Simplă, neformată prin şcoală teologică sau prin lecturi deosebite. Dar e acolo, în fiecare om, o sămânţă care creşte spre Dumnezeu.


AGERPRES: Este o întrebare pe care vă aşteptaţi să v-o adresez şi pe care am omis-o? Care?

Ioan Robu: O... Poate ar fi multe... Mă gândeam, de exemplu, la situaţia în care se află omul departe de Bucureşti, în satul care n-are nici lumină. O întrebare: De ce omul acela este mai credincios decât cel din Capitală? De ce este mai practicant? Ştiţi de ce pun întrebarea asta? Pentru că nu ştiu să vă răspund nici eu. (râde - n.r.) Dar e aşa. Aşa stau lucrurile. Nu, este multă lume credincioasă şi în Capitală, în oraşe, unde cât de cât (n.r oamenii) au un confort, dar cel care stă dincolo, în suferinţa lui şi în lipsurile lui, pare mai liber în legătura cu Dumnezeu. Iată, tot cuvântul libertate e cel care deschide drumul spre Dumnezeu. O libertate bine înţeleasă, o libertate în care ştii să alegi ce e adevărată valoare şi să nu te iei după valorile false, care se lasă spoite, dar nu au nimic dedesubt. Iată, această întrebare v-aş fi pus-o. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.