Craiova, 11 sep /Agerpres/ - Istoria Palatului Marincu din Calafat, adevărată bijuterie arhitectonică de la începutul secolului XX, care găzduieşte astăzi Muzeul de Artă şi Etnografie din localitate, este povestea tristă a unei mari şi puternice familii din sudul ţării, poveste pe care descendenţii o spun cu emoţie.
Clădirea a fost ridicată între anii 1905-1907 de către Ştefan Marincu, primar al Calafatului în perioada 1911-1914, care provenea dintr-o familie înstărită care a dat multe valori. Palatul a fost ridicat în memoria fiicei sale, Marioara, care la numai 13 ani a murit de TBC, după ce şi prima fiică - Olga, murise la doar un anişor de meningită TBC.
A fost construit în stilul eclectic al vremii, neoclasicism francez, cu accente de baroc şi rococo, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cel care a realizat şi Palatul Regal, Palatul Cotroceni, Palatul 'Jean Mihail' din Craiova, clădirea Casei de Economii şi Consemnaţiuni Bucureşti, iar cel care a supravegheat lucrările a fost arhitectul Constantin Rogalski. Şi dacă suferinţa şi boala nu l-au ocolit pe ctitor şi pe familia acestuia, nici evenimentele nefaste ale istoriei nu au trecut fără să lase urme adânci la palat.
'Ştefan Marincu a privit deseori de pe dealul Calafatului şuvoaiele Dunării ocolindu-l, arcuindu-se în jurul lui cu graţia unui gât de lebădă. Inspirat, şi-a plămădit palatul asemeni maiestuoasei păsări spre nemoartea numelui său. Neamul Marincu se trage din Stăncună Ţenovici, vlah trăitor la Novo-Selo pe Timoc şi o Marie din Poiana Mare. Haiduc, în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cel care printr-o nefericită întâmplare avea sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici (...) Ştefan Marincu a văzut lumina zilei în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se aflau în plină propăşire. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis feciorii la studii în străinătate.
Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi pe care tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat, a înzestrat-o cu dărnicie', ne-a povestit scriitoarea Florentza Georgetta Marincu, descendentă a familiei şi aflată azi la venerabila vârstă de 89 de ani.
Ştefan Marincu a fost un bun finanţist - contribuit la sporirea averii neamului, a înfiinţat 'Banca Calafatului' (1901), s-a ocupat de negustorii şi mari arendăşii, a ajuns membru în Camera de Comerţ din Craiova şi primar al Calafatului (1911-1914), dar şi un bărbat cult, cu sensibilitate de poet şi inimă de artist, căruia îi plăceau călătoriile în Europa unde mergea în fiecare an. Iar acest lucru l-a dovedit şi prin construcţiilor pe care le-a lăsat posterităţii - Palatul (1905-1907) şi cavoul familiei (1903), atât prin stilul arhitectonic, cât şi prin decoraţia lor.
'Ca orice mare ctitorie, palatul, a cărei piatră de temelie a pus-o în 1904, a izvorât din dragoste şi durere. Tată nefericit, a zidit în el amintirea celei de a doua fiice, mândria şi risipita sa nădejde de viitor, Marioara. Cea dintâi, Olga, trecuse fulgerător prin viaţă murind la un an de meningită TBC. Marioara Marincu s-a născut la 6 martie 1887 la Calafat şi a trăit numai 13 ani. A fost un copil frumos, inteligent, precoce, foarte dotat pentru muzică. La 4 ani a început a lua lecţii de pian. I s-au adus profesori din străinătate. Mai târziu, părându-le firavă părinţilor, şi-a petrecut iernile în Italia şi sudul Franţei. A stat îndelung şi la Viena. Peste tot a studiat cu cei mai mari pianişti ai vremii. I se prevedea un viitor strălucit, dar soarta a hotărât altfel. La 7 august 1900 s-a stins la Glion, cantonul Wad din Elveţia, într-un sanatoriu de tuberculoşi. Tuberculoza, mai ales pulmonară, era boala epocii în Calafat şi în satele învecinate, fiind cauzată de nisipul fin al dunelor înconjurătoare. Împrăştiat de vânturile aproape permanente, umplea văzduhul, împâslind plămânii oamenilor. A făcut nenumărate victime şi în neamul Marincu', povesteşte Florentza Georgetta Marincu.
Descrierea palatului, care are aproape 50 de încăperi şi o suprafaţă de 8.333 m.p. pe trei niveluri şi a costat în acei ani un milion în monede de aur, ne-a făcut-o Alexandru Pârvan, directorul Muzeului de Artă. Construcţia principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj şi turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinaţii. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă. Acoperişul în părţile laterale ale clădirii a fost tivit de un îngust grilaj dantelat. Protuberanţa cupolei centrale, de pe care ţâşneşte o fleşă lucitoare, micile cupole care acoperă cele două bovindouri rotunde din colţuri, ca şi cea a turlei, au fost acoperite cu lamele de ardezie argintie. Efectul ansamblului - fleşe, grilaj, acoperişuri sclipind argintos în soare, era deosebit. Pe marginile înclinate ale acoperişului stăteau în trecut ca şi astăzi ochii de geam ale lucarnelor rotunde. Dreptunghiulare la marea cupolă şi bovindouri, li s-au pus coronamente bogat lucrate. Faţada palatului încadrată pe atunci între argintiul acoperişului şi latul brâu al hoch parterului, tot placat cu şuviţe de piatră cenuşie, era şi este de un alb pur. O deschide spre în afară, după modelul francez, mulţime de ferestre şi uşi-ferestre cu encadramente frumoase. Grilajele de fier forjat de la balcoane şi terase o îmbrăţişează cu horbota lor întunecată. De altfel, orice element al faţadei a fost prilejul unei decorări cu stâlpişori, cornişe, brâuri, cartuşe, coloane aparente, stucaturi, toate uvrajate cu migală şi gust.
Clădirile anexe au fost: casa portarului cu 3 camere şi casa din latura dreaptă a curţii, cu etaj. Jos erau grajdurile şi garaje, sus opt camere de locuit pentru personal. Alăturate în curte erau coteţele şi gheţăria; mai era şi sera construită din fier şi geamuri, în funcţiune şi astăzi. Ea se află în grădina din spatele palatului care avea nu numai flori, ci şi arbori fructiferi. În seră erau pomi exotici: lămâi, chitri, portocali, multe soiuri de palmieri.
Decoraţiunile exterioare şi interioare s-au datorat inginerului constructor italian Pietro Adotti. El a venit cu echipa sa de cioplitori, stucatori, zugravi, feronieri, tâmplari, ebenişti. Au lucrat trei ani la palat. Plăcându-i tihna oraşului şi perspectiva unor lucrări numeroase, Adotti s-a stabilit în Calafat, măritându-şi fata cu preotul Regimentului 31 Infanterie, Inochentie Ştefănescu. De asemenea, au rămas în Calafat pietrarii italieni Traunnero şi Georgetti. Arhitecţii au aşezat de o parte şi de alta, la baza coloanelor albe cu capiteluri corintice care străjuiesc intrarea în palat, doi lei maiestuoşi, ciopliţi în piatră. Au împodobit şi frontonul din faţa cupolei centrale cu două grupuri statuare.
Marmura a fost adusă din Italia, albă ca neaua, cu diferite irizări în carnea ei, un bois de rose, verde, roşu sângeriu, crem. Dincolo de masivele uşi de fier forjat apăreau geamurile de cristal cu monograma proprietarilor filigranată în coronament, iar treptele scărilor ce urcă spre interior sunt lucii, lăptoase. Desfăşurate în evantai, le mărgineşte dantelăria aurită a balustradelor. Ele se răsfrâng strălucitoare în două oglinzi de Murano. Paralele, fixate în cadre poleite de pereţii laterali ai antreului, îi sporesc dimensiunile - o cornişă dantelată îi conturează plafonul. Din medalionul lui central, înflorit ca un lotus, atârnă un candelabru cu opt braţe arcuite, suflate cu aur, susţinând în cupe de cleştar flăcările lumânărilor şi lacrimile pandeloqurilor transparente, un graţios arabesc luminos, multiplicat şi el la infinit în adâncul oglinzilor.
Ciubucele, stucaturile de pe ziduri sunt lăcuite într-un alb sticlos, fiind intercalate cu motive geometrice sau florale poleite, care ies în relief pe fondul zugrăvelilor alternând galbenul stins cu vernilul pal, amintind dulceaţa culorilor acuarelei. Toate acestea fac din antreul palatului un mic juvaier arhitectonic, o încântare pentru ochii privitorului. Sus, în capătul antreului, canaturile deschise ale masivelor uşi de stejar - cu geamuri de cristal bizotat până la îngustele tăblii sculptate - îţi dezvăluiesc dintr-odată marele holl dreptunghiular al palatului. În pragul lui te pironeşte uimirea. Dimensiunile, somptuozitatea îngemănată cu armonia policromă a decoraţiunilor te proiectează în epoca de gust rafinat şi viaţă îmbelşugată de la începutul secolului XX. Pereţii holl-ului au inserţii de marmură felurită. În registrul lor de jos, între un ciubuc şi o plintă sângerie ce înconjoară încăperea, au fost încadrate plăci verzui în chenare de un crem pal. Deasupra ciubucului, pereţii sunt ritmaţi, de aparente coloane dreptunghiulare cu bazele şi capitelele poleite, toate de un bois-de-rose marmorat, ca şi de opt uşi duble. Toate au coronamente de stuc minuţios uvrajate şi par acoperite de sus până jos, de un smalţ din porţelan alb.
Panourile zidurilor dintre aceste coloane şi uşi frumos chenăruite, împodobite cu stucaturi şi aplice de cristal, sunt deschis zugrăvite. Scafa de sub tavan are stucaturi policrome etajate. Paleta lor coloristică variază de la galben pal, la cel roz al miezului de caisă, intercalate cu un vernil stins şi lucitoarele accente ale foiţei de aur. În plafon, pentru a primi şi lumina de zi din belşug s-a fixat un luminator dreptunghiular, cu un chenar de cristale colorate în nuanţe dominante ale încăperii, galben şi verde stins. Restul e tot caroat de fine bare de metal şi e limpede ca lacrima. Din mijlocul lui atârna pe vremuri, dispărut acum, un mare şi sclipitor candelabru de Boemia. Avea multe caturi de lumânări şi cupe de cleştar transparent, şiraguri de perle şi pandeloquri. Prin cristalul lor gros, tăiat în mii de pătrate, lumina becurilor electrice străbătea noaptea în irizări de curcubeu. Ziua ea pâlpâie şi astăzi blând de sus, prin luminator, trezind luciul cald al parchetului, înviind aurul poleielilor, făcând să vibreze culorile.
Dar farmecul deosebit i l-au dat holl-ului cele două uriaşe oglinzi de Murano, fixate faţă în faţă, în depărtatele lui capete, sporindu-i spaţiul nemărginit. Din păcate, a rămas doar una singură, deşi i se zice tot 'Sala oglinzilor'. Probabil, în nădejdea reîntregirii cândva a efectului lor mirific. În holl se deschid uşile cu două canaturi ale tuturor încăperilor de la hoch-parter. Două au o valoare artistică deosebită, camera românească şi cea orientală. Plafonul lor casetat reprezintă în relief izvoade specifice fiecărui stil, într-o profunzime de aur, smalţ albastru şi sângeriu. Pereţii în ulei le reproduc, ici şi colo, micşorate delicat, în tonuri mult mai dulci. Ele sunt opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski. Sufrageria şi-a păstrat lambriurile de stejar înalte de 2 m. Pe vremuri, tavanul era din acelaşi lemn preţios, iar în majoritatea casetelor lui se afla câte o mică plafonieră de cristal mat. Celelalte camere - saloanele - se remarcă şi astăzi prin tavanele cu arabescuri de stuc aurit. Sus la etaj se aflau dormitoarele pentru musafiri, alb, roz, galben, bleu.
Pentru saloane, mobila stil Louis XIV sau Louis XVI, tapiseria Aubusson, covoarele de Savonnerie, au fost aduse din Franţa. Numai în camera românească era aşternută pe jos o frumoasă scoarţă oltenească. În camera orientală erau covoare de Şiraz şi Tabriz, nepreţuite, şaluri turceşti, arme scumpe, măsuţe joase încrustate cu sidef. Cele două bovindouri rotunde din colţuri adăposteau câte o statuie din marmură de Carrara, aduse din Italia. În mărime naturală, una era o copie după 'Venus din Millo', cealaltă a lui 'David' de Michelangelo. Lumina răzbită prin cele trei ferestre înalte care le înconjurau pe fiecare vibra asupra lor, dând privitorilor iluzia că ar respira, fiind vii.
'Acea neuitată şi unică Belle Epoque, armistiţiul îngăduit de Pronie lumii europene îmbătată de optimism şi progres, a durat până la tragedia întâiului război mondial. Trăită cu frenezie şi în Calafat, port mic, dar activ şi cosmopolit al Dunării, care îl lega economic şi intelectual de Budapesta şi Viena, iar prin ele de celelalte mari capitale ale Apusului. Atunci s-au ridicat marile şi frumoasele case din oraş, cavourile impresionante din cimitir. Viaţa socială impulsionată de cei şase mari proprietari de moşii, bogaţii negustori greci şi români, ajunsese la un nivel foarte ridicat. Într-atât, încât au putut primi cu fast de mai multe ori pe regele Carol I, odată cu toată familia regală, la inaugurarea Monumentului Independenţei din 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor', mai povesteşte Florentza Georgetta Marincu.
Dar viaţa luxoasă şi îmbelşugată de la palat nu a durat decât şapte ani după inaugurarea din 1908, când pentru ospăţul sardanapalic s-au adus pescărie şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniacuri din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia, iar Maria Mirica-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii, mulţi şi de vază, în pragul holl-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris. Iar pentru a se încadra în decorul palatului şi pentru a da un plus de strălucire acelei zile de împlinire a strădaniilor sale şi a deplinei afirmări sociale, Ştefan Marincu a socotit că soţia sa trebuie să poarte şi o diademă de briliante pe care a comandat-o la 'Cartier', cel mai mare bijutier francez. În anii care au urmat, viaţa lor s-a desfăşurat fastuos.
'Fiind ales în 1911 primar al Calafatului, palatul a găzduit nu numai petreceri, ci şi mari reuniuni politice liberale. Pentru a umple vastele lui încăperi şi cu glasuri cristaline de copii, Maria Marincu şi-a strâns în jurul său nepoţii. Băiatul fratelui său Marin Mirica, Licky, a crescut împreună cu guvernantele sale nemţoaice sau englezoaice mai mult în palatul Marincu din Calafat, decât în frumoasa casă Mirica din Craiova. I se alăturau şi cele două fetiţe, Tantzi şi Mantzi ale surorii sale Lucrezzia Cionea Defleury. Îşi mai uita astfel dorul de Marioara sa. Îşi lumina traiul zilnic supraveghindu-i pe toţi. Mărindu-se, îi aştepta în vacanţe, îi însoţea în călătoriile lor anuale în străinătate. De acest minunat palat, de viaţa lui îmbelşugată, Maria şi Ştefan Marincu s-au bucurat împreună numai 7 ani. Către sfârşitul anului 1913 lui i s-a declanşat o gravă tuberculoză pulmonară, boală a neamului care îi ucisese fiicele, un frate, o soră şi multe alte rude. Cu toate îngrijirile şi iarna petrecută pe Coasta de Azur, boala a progresat. Întors în primăvară în Calafat, simţindu-şi sfârşitul, Ştefan Marincu şi-a întocmit la 23 aprilie 1914 testamentul. Şi-a lăsat executor testamentar soţia. I-a asigurat o bună stare materială, reglementându-şi averea - moşii şi acţiuni, ce avea în indiviziune cu fraţii şi tatăl său. În privinţa palatului şi ansamblului de clădiri ce îl înconjurau, în Str. Principesa Maria nr. 8 din Calafat, a hotărât să le folosească atât cât trăieşte Maria Marincu, dar le-a donat primăriei oraşului, cu drept de a intra în posesia lor numai după moartea ei. Ştefan Marincu s-a stins din viaţă peste două luni, la 16 iunie 1914. A fost îngropat în frumosul cavou al familiei din cimitirul Calafatului. Avea numai 56 de ani şi era în plină putere creatoare. Maria Marincu i-a supravieţuit 12 ani. A decedat la Craiova în vârstă de 62 de ani, la 4 septembrie 1926. A dispus de bunurile personale şi toată averea mişcătoare din palat, aşa cum hotărâse defunctul său soţ. Le-a lăsat moştenire sorei sale Lucrezzia Defleury. A fost de asemenea îngropată în cavoul din Calafat. La 10 septembrie 1926, nici la o săptămână de la moartea ei, s-a întocmit de către reprezentanţii primăriei Calafat procesul verbal de preluare a palatului în prezenţa portărelului Tribunalului Dolj, a poliţiei oraşului şi a sorei defunctei, Lucrezzia Defleury. Din această zi, soarta palatului s-a rupt de cea a familiei Marincu, înfruntând separat furtunile vremurilor', îşi mai aminteşte doamna Marincu.
În vizita sa din 14 august 1927, Ministrul Instrucţiei Publice, profesorul C. Angelescu, a hotărât ca în Palat să funcţioneze Şcoala secundară de fete cu internat 'Sf. Maria', iar între anii 1931-1950 a funcţionat în întreaga clădire 'Liceul Industrial de fete cu internat', condus de cele două surori Vălulescu. În toată această perioadă Palatul a fost deosebit de îngrijit, iar amintirea donatorilor a fost păstrată cu respect, portretele lui Ştefan Marincu, al Mariei Marincu şi al Marioarei tronând în cadrele lor aurite pe zidurile holl-ului.
După instalarea regimului comunist, când învăţământul a fost restructurat şi reorganizat, palatul a intrat în negura istoriei odată cu venirea la Calafat a unei inspectoare de la cadrele Ministerului Învăţământului, care, ironia sorţii, era soţia nepotului de văr primar al lui Ştefan Marincu. Cu dorinţa de a curăţa dosarul soţului intrat în 1944 în Partidul Comunist, inspectoarea nu numai că a început să-şi repudieze rudele burgheze, ci chiar să le lovească. 'Calafatul şi Poiana Mare erau pentru ea obiective speciale. Cadru profesoral mediu, s-a arătat atât de înverşunată împotriva orânduirii burgheze şi a elementelor ei, încât i s-a încredinţat sarcina de răspundere de a epura învăţământul de profesorii necorespunzători politic, de a reeduca pe cei rămaşi şi de a restructura şcolile. Umbla de la una la alta cu 'Bazele leninismului' sub braţ. Arăta dascălilor încremeniţi la catedră şi elevilor năuciţi grosul volum pe care îl prezenta ca fiind 'noua Biblie', la care trebuiau să se închine de atunci înainte. În Palatul Marincu, după scena de rigoare, a poruncit smulgerea de pe ziduri a tablourilor 'odioşilor exploatatori, Maria şi Ştefan Marincu'. În timp ce erau sfâşiate şi arse în curte, în mijlocul careului elevilor, mâini pioase ascundeau portretul Marioarei. Mutat din încăpere în încăpere, a ajuns în pivniţă, în odaia cazanului de calorifer. Aici a fost descoperit mai târziu cu groază de un profesor al şcolii ce se instalase în Palat după desfiinţarea 'Văluleştilor'. A dispărut pentru totdeauna, nu se ştie cum, frica de a-l păstra depăşind preţuirea pentru valoarea lui artistică', îşi aminteşte Florentza Georgetta Marincu.
Din 1950, a funcţionat în localul palatului, sub diferite titulaturi, Şcoala medie tehnică transformată în 1954 în Centru şcolar agricol, în cadrul căruia s-au înfiinţat din 1955 şi cursuri de calificare de scurtă durată pentru pregătirea cadrelor din agricultură. Şcoala s-a mutat la 4 aprilie 1961 în imobilele fostului Regiment 31 Infanterie, unde funcţionează şi astăzi, dar unele activităţi au continuat în palat până în 1963. Din 1966 până în 1968 s-au instalat în clădire câteva secţii ale Sfatului Popular Raional, iar din 1968, Casa Pionierilor, care a funcţionat într-o aripă a palatului până în 1979. Prin hotărârea nr. 2 a Consiliului popular judeţean Dolj, se hotărăşte înfiinţarea 'Muzeului de artă şi artă populară' de gradul IV C, începând cu data de 15 noiembrie 1968. În anul 1970, când clădirea era părăsită şi plină de şobolani, cu luminosul parchet de stejar dat cu motorină în timpul Liceului Agricol, a început organizarea muzeului. 'Directoarea numită atunci, o tânără şi firavă profesoară de istorie, şi-a asumat cu un curaj bărbătesc greaua sarcină de a aduce clădirea în stare de funcţionare. Timp de aproape 30 de ani a strâns cu vrednicia unei furnici o zestre de tablouri, statui şi exponate de artă populară. A realizat cadrul adecvat unui Muzeu de Artă în care a organizat expoziţii de pictură, simpozioane, lansări de carte, conferinţe şi alte manifestări culturale. Astfel, Muzeul de Artă din Calafat a început a fi cunoscut şi a se impune în rândul altor instituţii asemănătoare din judeţul Dolj şi chiar din ţară. Încet, dar progresiv i-a fost redat vechiul nume, Palatul Marincu', mai spune descendenta familiei.
În anul 2001, primarul municipiului Calafat a decis consolidarea, repararea şi restaurarea celei mai valoroase clădiri din localitate, aflată în stare avansată de degradare. Procesul a fost finalizat în 2003, când a fost redat circuitului cultural, lucrările fiind apreciate chiar de academicianul Răzvan Theodorescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care a susţinut introducerea clădirii în Patrimoniul Naţional, pe lista monumentelor istorice.
'În primăvara anului 2003, aşa cum se găsea, muzeul putea fi redat circuitului cultural. În cadrul festiv al 'Zilelor Calafatului', la 11 mai, el şi-a redeschis porţile pentru public cu o solemnitate fastuoasă şi emoţionantă. Dar, în vreme ce în cadrul manifestării din palat se subliniau meritele familiei Marincu, cea care a ctitorit nu numai acest edificiu, ci şi numeroase biserici şi şcoli, oasele membrilor de frunte ai ei erau smulse din cripte şi coşciuge, aruncate, înghesuite în saci de plastic legaţi cu sfoară. Orice schimbare de epocă istorică aduce nu numai câştiguri, ci şi pierderi materiale şi spirituale. Soarta are cruzimi de neînţeles. Cea a vechilor generaţii din familia Marincu părea că s-a încheiat sub plăcile de marmură care le-au cetluit criptele în cavou, unora de peste un veac. Dar nu a fost să fie aşa! Veşnica odihnă nu le-a fost respectată! Un moştenitor îndepărtat, printr-o adopţie, nu prin sânge şi mai ales fără nici un drept moral, şi-a atribut cavoul Marincu. În vederea vânzării lui, a dezgropat şi a deposedat de tot ce aveau 11 schelete, le-a zdrobit oasele înghesuindu-le în saci, fără ritualul creştin de deshumare şi le-a lăsat astfel, nereînhumându-le. Aşa au zăcut osemintele lui Ioniţă Marincu, ctitor de biserici şi şcoli, ale lui Ştefan Marincu, generosul donator al palatului din Calafat, ale doctorului Ilie Marincu, ale generalului Nicolae Magereanu, erou al Războiului de Reîntregire, cavaler al 'Ordinului Mihai Viteazul', ale membrilor din familiile lor, soţii, surori, fraţi, copii. Păcatul acestei profanări barbare rămâne să-l judece Dumnezeu. Pentru noi cei în viaţă încă, întremător este că prin fapte bune numele Marincu rămâne viu. Palatul-muzeu străluceşte ca un giuvaier, din turlele bisericilor din Calafat, Poiana Mare, Desa şi alte aşezări româneşti glasul clopotelor se înalţă, aducând slavă Celui de Sus. Pentru nişte vremelnici trecători pe pământ, faptul că li s-a îngăduit să lase atâtea ctitorii în urmă, a fost un dar ceresc. Printre ele, Muzeul de Artă din Calafat este cea mai preţioasă. Fie ca el să devină o făclie de lumină şi cultură în noul şi frumosul veşmânt ce i s-a dat', afirmă Florentza Marincu.
În prezent, Muzeul de artă - Palatul Marincu este, prin structura şi poziţia sa, după cum afirmă directorul Alexandru Pârvan, cel mai important obiectiv turistic din Calafat. 'Palatul Marincu face ca mai toate privirile trecătorilor să se oprească şi să-l admire. Este o veche moştenire pe care nobila familie Marincu a lăsat-o pentru ca cei ce au venit după dânşii să le păstreze veşnică pomenirea. Poate fi considerat, într-o accepţiune mai largă, cel mai important centru de cultură al oraşului Calafat, având o valoare multifuncţională', a mai afirmat Alexandru Pârvan. AGERPRES / (A-AS-autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frăţilă)