Bacău, 30 iul /Agerpres/ - Mărturii în piatră şi cărămidă arsă ale unor epoci romantice, amplasate în zone de un farmec aparte al naturii, palatele judeţului Bacău, peste care, din păcate, multă vreme s-a aşternut ceaţa uitării şi, ca urmare, necunoaşterea, aduc călătorului însetat de frumos ori inedit multă distincţie, arhitectură impresionantă şi, mai ales, urme ale unui trecut în care bunul gust se îmbina cu tradiţiile locurilor.
În prezent, se încearcă introducerea acestora în circuitul turistic.

*** Palatul Ştirbei din Dărmăneşti - construcţie unică, victimă a ipocriziei şi nepăsării
În una dintre numeroasele păduri din preajma oraşului Dărmăneşti, tronând la peste 600 de metri peste valea Uzului, se înalţă, aşa cum îi spun localnicii, ''Palatul prinţesei aviaţiei române'', Marina Ştirbei - prima femeie pilot militar din ţară.
Localnicii povestesc cum prinţesa Marina ateriza, spre mirarea, dar şi bucuria celor din zonă, pe aerodromul amenajat pe o peluză în pantă chiar în faţa intrării principale a palatului, după care împărţea daruri copiilor ce priveau cu ochi mari maşina zburătoare atingând pământul.
De asemenea, prinţesa a rămas în amintirea localnicilor şi prin faptul că a transformat camere ale palatului în spital de recuperare pentru răniţii luptelor ce aveau loc în munţii din preajmă în timpul celor două conflagraţii mondiale.
Palatul fusese construit de părinţii săi, Gheorghe Ştirbei şi Elisabeta Baleanu, care doreau să-şi petreacă în frumoasa zonă vacanţele de vară, cu ajutorul unor meşteri italieni şi germani, după planurile arhitectului Nicolae Ghika Dudeşti.
Este o construcţie masivă din piară şi cărămidă roşie, dispusă pe patru niveluri (subsol, parter şi două etaje, parţial P+1 în zona terasei semicirculare), având şi o aripă în formă de L dotată doar cu parter şi etaj, precum şi alte două corpuri parter, anexate acesteia din urmă.
Intrarea principală se face pe o terasă cu scări ample. Încăperile corpului principal destinate zonei oficiale de primire, salonul mare, sufrageria, birourile, sera, scara principală au dimensiuni cu deschideri de până la 10 m. Tot aici se face accesul spre terasa deschisă, semicirculară. Corpul lateral, având încăperi mai mici, ridicat pe 2 niveluri, reprezintă zona administrativă a palatului. Faţadele, un joc de tencuială, cărămidă şi zidărie din piatră, prezintă ferestre cu ancadramente din cărămidă aparentă şi balcoane cu elemente decorative din lemn. Soclul este înalt din piatră de carieră. Acoperişul turnului de intrare, precum şi al celor două componente laterale acestuia sunt din şarpantă din ţiglă ceramică.
Concomitent cu valoarea istorică şi arhitecturală, palatul din Dărmăneşti şi-ar găsi un binemeritat loc şi într-o istorie a tehnicii, la reşedinţa Ştirbei aflându-se, încă în funcţiune, cea mai veche aducţiune de apă din zona Moldovei, realizată în anul 1908 de ingineri germani.
Palatul se află în mijlocul unui parc brăzdat de alei umbrite de stejari, fagi şi brazi, cu trei fântâni arteziene.
Vreme de 40 de ani, după anul 1906, când a fost finalizată construcţia, viaţa locuitorilor a avut două puncte de reper: sosirea în luna mai a familiei princiare şi a oaspeţilor acesteia şi plecarea în luna septembrie, odată cu primele semne ale toamnei.
Prinţul George Ştirbei a fost răpus de tifos în timpul Primului Război Mondial. Prinţesa Elisabeta a rămas, însă, în centrul atenţiei localnicilor, care au îndrăgit-o foarte mult. După cel de-Al Doilea Război Mondial, cele trei prinţese - Elisabeta şi fiicele acesteia, Marina şi Sanda - au fost expropriate şi alungate, fără a li se permite să ia cu ele bunurile familiei. Ele au reuşit în cele din urmă să ajungă în Franţa.
Palatul a fost jefuit, iar localnicii îşi amintesc ''cumplita zi'' în care un grup de oameni străini locului, condus de ''o mogâldeaţă de om stranie ca aspect fizic, cu deficienţe fizice la picioare şi răutate în priviri'', a scos pe peluza unde aterizaseră ori decolaseră micile avioane sute de volume de cărţi, unele învelite în piele, mobilier, perdele şi alte bunuri din casă şi le-a dat foc ''cântând şi dansând ca în procesiuni păgâne'' în jurul flăcărilor ce se ''înălţau până la vârfurile arborilor''.
Cristalul oglinzilor a fost sfărâmat, fiind distruse pânzele tablourilor ori mobilierul de epocă. Au scăpat, ca prin minune, impresionantul şemineu de la parterul castelului, rafturile bibliotecii de lemn sculptat, în care încă se mai păstrează călimara prinţului Ştirbei, câteva scrinuri şi lăzi de zestre, trei oglinzi de cristal şi un tablou scorojit.
Degradarea clădirii a continuat după ce autorităţile comuniste au transformat reşedinţa Ştirbei în spital de pneumoftiziologie, iar, ulterior, palatul a devenit tabără şcolară, care a fost închisă înainte de 1989.
În anul 1994 a fost aprobat un plan de restaurare care a fost imediat sistat, odată cu revendicarea palatului de către familia Ştirbei.
Palatul a fost revendicat după anul 2000 de către urmaşii familiei Ştirbei, care au redobândit în instanţă dreptul de proprietate, însă ulterior au vândut clădirea şi parcul unui om de afaceri.
După mai bine de 60 de ani, autorităţile locale au iniţiat proiecte ambiţioase de introducere a palatului în circuitul turistic al acestei zone de un ''pitoresc ce îţi încântă nu numai privirea, dar şi mirosul'', după cum spune primarul Dărmăneştiului, inginerul Constantin Spiridon.
Potrivit acestuia, în prezent, se poarta discuţii cu proprietarii pentru achiziţionarea domeniului de către primărie.
''Nestematele naturale oferite de Munţii Nemira, Ciuc şi Berzunţi, tăiaţi de încântătoarele văi ale Uzului şi Trotuşului, rezervaţii naturale şi cu zone sălbatice încă, tradiţiile folclorice, între care unele, cum este Jocul Urşilor, unice în lume, comori transmise de la generaţie la generaţie, dar şi ospitalitatea locuitorilor zonei, cei care au un reţetar gastronomic de te lingi pe degete, ar capta, prin introducerea în circuitul turistic a palatului Ştirbei, o bijuterie ale cărei carate s-ar constitui în reper şi punct central de atracţie pentru turistul venit din lumea largă'', spune primarul Spiridon.

*** Palatul Cantacuzino - Paşcanu - Waldenburg reuneşte romantism şi ştiinţă
În satul Lilieci, comuna Hemeiuşi, la 8 km de municipiul Bacău, în mijlocul unui important Parc dendrologic, se află un edificiu elegant, cunoscut în epoca în care a fost construit, anii 1864 - 1867, sub numele de ''Palatul roşu'', de la culoarea cărămizii netencuite folosite la ridicarea zidurilor.
Edificiul este compus din parter, etaj şi parţial demisol, prezentând ''elemente, în structură şi decor, aparţinând eclectismului Europei Occidentale de sec. XIX'', spune arhitectul băcăuan Doru Anghel.
''Întâlnim, astfel, o împletire de elemente gotice, baroce (turn, fronton, ancadramente la ferestre) cu elemente de factură orientală cum ar fi intrarea laterală având coloane şi capiteluri bogat decorate, elemente de decor pe faţadă'', a precizat arhitectul.
Palatul a aparţinut familiilor, înrudite prin alianţă, Costache Paşcanu, vistiernic al Moldovei, şi Grigore Cantacuzino. Lucia Cantacuzino Paşcanu, proprietara ereditară a acestui edificiu, s-a căsătorit cu un principe de Schonburg - Waldenburg din familia lui Wilhelm Cuceritorul. Cei doi s-au stabilit în ''Palatul roşu'' din Hemeiuş, unde l-au avut invitat pe Cristian Adolf, absolvent al Academiei Forestiere din Essen, Germania. Acesta şi-a dedicat o mare parte a vieţii sale pentru a transforma moşia Hemeiuş într-un unicat. Specii rare de arbori şi arbuşti au fost aclimatizate, iar colecţia de trandafiri a fost considerată una dintre cele mai valoroase din Europa.
Datorită valorii sale ştiinţifice, statul a rechiziţionat în 1919 domeniul Hemeiuş, lăsând în proprietatea familiei Schonburg - Wandenburg - Cantacuzino doar palatul, din care, după 1944, prinţii au fugit în străinătate.
Clădirea a deservit armata rusească, ce l-a devastat în interior, adăpostind, după retragerea trupelor ruseşti, un orfelinat pentru copii, intrând ulterior în administrarea silvicultorilor.
De-a lungul timpului, conacul a suferit degradări, mai ales în urma seismelor din anii 1977 şi 1999. Din anul 1955, atât palatul, cât şi parcul devin proprietatea filialei Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), respectiv Staţiunea de Cercetări Silvice Hemeiuş.
În anul 2000 filiala băcăuană a Romsilva iniţiază un proiect de restaurare a palatului, dorind să-l transforme într-un edificiu destinat culturii, odată cu introducerea Parcului dendrologic şi a fostelor grajduri într-un circuitul turistic permanent.
''Am pornit restaurarea după planurile iniţiale, dar gândind ca spaţiile generoase din incintă, complet distruse, să fie destinate concertelor camerale, expoziţiilor de artă, manifestărilor ştiinţifice, inclusiv celei mai reprezentative expoziţii cinegetice permanente cu trofee recoltate de-a lungul anilor de pasionaţi ai sportului vânătorii din pădurile zonei Văii Trotuşului, foarte bogată în vânat de mare calitate'', spune inginerul Viorel Ghelase, directorul Romsilva Bacău.
Din păcate, după 2005, lucrările s-au sistat. În prezent, palatul se află în conservare, după ce s-a realizat o mare parte din finisajele exterioare, proprietarul ICAS nedispunând de fondurile necesare.

*** Palatul Ghika din Comăneşti - o construcţie ce poartă semnătura arhitectului Albert Galleron, cel care a conceput atât Ateneul Român, cât şi clădirea BNR
Oameni îndrăzneţi, înzestraţi şi cu darul cercetării ori spirit revoluţionar, apărători ai culturii şi dezvoltării economice, membrii familiei Ghika au marcat, prin prinţul Dimitrie, şi arealul zonei oraşului Comăneşti. La comanda acestuia, arhitectul Albert Galleron, cel care a conceput ulterior planurile atât Ateneului Român, cât şi clădirea Băncii Naţionale, a gândit şi finalizat în 1890 Palatul din Comăneşti.
Edificiul este amplasat într-un frumos parc, iar clădirea este alcătuită din două niveluri, realizate din cărămidă şi piatră, în stilul Eclectismului vremii care domina spiritul Europei Occidentale la sfârşitul sec. XIX.
Faţada are spre nord un tun pe care se afla, iniţial, blazonul familiei şi un ceas distruse, din păcate, după anul 1946. Spre vest se află cea de-a doua faţadă a clădirii înzestrată cu un balcon care oferă o plăcută vedere a munţilor şi a Văii Trotuşului. Parterul se deschide cu un hol impresionant, în care se mai păstrează un şemineu de ceramică, iar pe perete sunt montate două capete mari de elan, trofee de vânătoare aduse de Nicolae D. Ghika, cât şi o oglindă mare de Veneţia.
Din acest hol se intră într-o cameră mare, având plafonul sprijinit pe coloane. Ferestrele luminoase deschid vederea spre munţi, oferind şi o superbă privelişte a parcului. Plafonul camerei este ornat cu stucaturi realizate cu ornamente florale. În această încăpere se mai află una dintre sobele de teracotă originale ale palatului şi o bibliotecă, unde, în perioada interbelică, se organizau activităţi culturale, susţinute de prinţesa Ioana Ghika împreună cu tinerele localnice.
Accesul spre etaj este asigurat de o scară de lemn, frumos lucrată, care, datorită marii oglinzi, oferă ansamblului senzaţia de grandoare. Geamurile care luminează scara din lemn aveau vitralii care au fost distruse parţial după 1960.
Străjuită de două coloane masive care susţin loggia de la etaj, intrarea în palat se face pe scări de piatră cu terase pardosite tot cu piatră.
La îndemnul biologului Grigore Antipa, Dimitrie Ghika şi fiul său Nicolae au făcut mai multe expediţii în Africa şi America de Nord, de unde au adus aproximativ 60 de specii de plante necunoscute până în acel moment, pe care le-au aclimatizat în parcul ce înconjoară clădirea ori le-au conservat, aşezându-le, alături de trofeele cinegetice capturate în timpul unor vânători în zonă ori în expediţiile din ţările exotice, într-un muzeu ad-hoc organizat în incinta reşedinţei lor din Comăneşti.
Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat şi finalul strălucirii palatului. Potrivit localnicilor, proprietarii au încărcat într-o garnitură a unui tren staţionat în gara din localitate, ce împrumuta din arhitectura palatului şi care era legată printr-un tunel secret, obiectele de valoare pe care le aveau. Însă trenul nu a mai ajuns niciodată la destinaţie, iar bunuri de mare valoare au dispărut.
În anii comunismului, palatul a primit numeroase destinaţii, printre care centru de primire minori orfani de război, şcoală profesională, şcoală generală, sediu al Casei pionierului. Abia în anul 1979 au început lucrări de restaurare şi amenajare, din 1989 funcţionând ca Muzeu de Etnografie şi Artă sub numele ''Dimitrie N. Ghika''.
Declarat monument istoric, Palatul Ghika din Comăneşti a făcut obiectul unui litigiu între autorităţi şi urmaşii familiei stabiliţi în străinătate, care au revendicat domeniul.

*** Palatul Ghika din Dofteana - în aşteptarea farmecului apus
Palatul Ghika din comuna Dofteana a fost ridicat într-un areal de un pitoresc aparte la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Nicolae Ghika, guvernator al Băncii Naţionale a României, membru al familiei de boieri care a dat ţării zece domnitori.
Situată pe Valea Trotuşului, impunătoarea clădire a fost proiectată în stilul romantic de la graniţa dintre secolele XIX şi XX.
Construcţia a fost gândită de un arhitect italian, folosindu-se materiale aduse din străinătate, ca un castel de vânătoare pe patru niveluri, demisol, parter, etaj şi mansardă, dar şi cu două turnuri asimetrice. Cel din dreapta faţadei principale are o scară în spirală ce duce de la demisol la un foişor în aer liber dispus în vârful construcţiei. Pe faţade sunt amplasate balcoane şi terase ce deschid privelişti către munţii din preajmă, cât şi către lacul din Parcul dendrologic, o colecţie formată din peste 660 de specii de arbori ce se întinde pe o suprafaţă de 24 de hectare.
Lambriurile din lemn, şemineul din granit şi o scară interioară în formă de U sunt puţinele elemente de decor existente la palat, în afara spectaculosului aspect exterior.
Edificiul a avut o istorie zbuciumată după ce proprietarii săi au fost nevoiţi să fugă din ţară la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Între anii 1941-1944, aici a fost stabilit Comandamentul armatei germane a Wehrmachtului. La retragere, soldaţii germani au luat cu ei cele mai valoroase obiecte de artă din castel. Au venit ruşii, au luat şi ei ce a mai rămas valoros, după care în 1949 întreg domeniul a fost naţionalizat, trecând în proprietatea statului. Apoi, palatul a fost spital TBC, casă de copii şi sanatoriu de reumatologie infantilă.
Devastat de oameni şi de foc, somptuoasa clădire din marmură şi cărămidă roşie a rămas, ca aspect exterior, dreaptă în faţa destinului său nefericit, descoperind şi în prezent trecătorului o privelişte încântătoare căreia trecutul tumultos nu i-a ştirbit din farmec. La palatul Ghika din Dofteana, s-a turnat filmul ''Domnişoara Christina", probabil primul ''horror" românesc, ecranizare după Mircea Eliade.
În prezent palatul din Dofteana se află în proprietatea unui om de afaceri din zonă, care l-a cumpărat de la primărie, pentru că niciun urmaş al foştilor proprietari nu l-a revendicat. În urmă cu cinci ani, acesta a demarat lucrări de restaurare. Din nefericire, un incendiu cumplit a dezafectat imobilul şi l-a descurajat pe proprietar.
''Acestea sunt monumentele noastre istorice...atât de pline de valoare materială şi de sens istoric, cu încunjurimile lor devastate, cu cuprinsul lor pustiit, cu patina veacurilor aşternută pe fiecare, atât de variate şi originale în ceea ce priveşte tipurile lor. Unde le veţi vedea, să le recunoaşteţi, să le respectaţi şi să le ridicaţi, dacă aveţi puterea, din ruina şi părăsirea lor'', scria Nicolae Iorga în preajma anului 1935.
Cuvintele cărturarului privind atenţia ce trebuie dată patrimoniului naţional sunt valabile şi în prezent, îndemnând oficialităţi şi proprietari să proiecteze salvarea unor asemenea edificii din colbul uitării şi de la degradare. AGERPRES/(AS - autor: Cornel Cepariu, editor: Georgiana Tănăsescu)