Drobeta Turnu Severin, 6 iul /Agerpres/ - Rapsodul Domnica Trop trăieşte în mijlocul munţilor Mehedinţiului, la Izverna, într-o casă bătrânească, răzleţită de restul lumii. De câte ori are posibilitatea, când cineva străin îi trece pragul, mărturiseşte că s-a născut cu cântecul pe buze, mama ei fiind una dintre bocitoarele de seamă ale satului. Prima ei ieşire pe scenă a fost la 27 de ani, când învăţătorul Vasile Căpăstraru i-a prezentat-o Mariei Ciobanu şi lui Ion Dolănescu, în 1973, când în sat s-a organizat un spectacol folcloric.
"Aceşti mari artişti m-au dus, tot în 1973, la Festivalul Maria Tănase din Craiova, unde mi s-a înmânat un premiu special şi de atunci am început să cutreier ţara în lung şi lat, prin intermediul radioului, desigur, că nu pot pleca de acasă, să-l las pe Gheorghe, bărbatu-miu, singur cu vitele şi toate cele", a declarat pentru AGERPRES Domnica Trop.
Repertoriul cântăreţei este bogat în piese muzicale străvechi, multe fiind împrumutate de interpreţi renumiţi din ţară. Are puţine discuri, dar cântecele ei au devenit celebre în lumea iubitorilor de folclor autentic.
"Cele mai renumite sunt: Mărie, Mărie, S-o legat, neică, legat, Ursitoare, ursitoare, Fire-al naibului de dor, Şarpe, şarpe din dudău. Le-am cântat şi le cânt şi acum. În ele se află sufletul neamului meu, freamătul codrului din apropiere, zborul păsărilor ce-mi umbresc câteodată ochiul", spune dada Domnica, aşa cum îi spun oamenii de sat.
Pereţii odăilor sunt tapisaţi cu chilimuri ţesute de mâna ei şi a fetelor, iarna, ,,când afară şuieră vântul ca zmeul din povestea lui Eminescu" şi nu e nimic de făcut pe lângă casă.
"Când m-am dus la Bucureşti, Marioara Murărescu mi-a promis că mă aşteaptă în gară, dar ca să mă recunoască mi-a cerut să vin îmbrăcată în costum popular. Aşa am făcut. Se uita lumea la mine ca la urs, eu nu ştiu acum dacă costumul popular pe care-l moştenisem de la mama era de vină sau fiindcă mă văzuseră la televizor", şi-a amintit Domnica Trop.
În lada cu zestre păstrează în jur de 20 de costume populare, de fiecare dintre ele având legată câte o amintire. "Sunt unice şi valoroase. Mulţi au vrut să mi le cumpere, dar eu am refuzat. Ar fi ca şi cum mi-aş vinde fiinţa", spune Domnica Trop şi descopăr în vocea ei încrâncenarea ţăranului care nu vrea ,,să se despartă de eternitatea lui".
Dar viaţa la ţară a Domnicăi Trop nu este uşoară, "au coborât ca un blestem" peste trupul ei firav, măcinat de diabet. Statul îi dă o pensie de până la 500 lei, dar jumătate din "banii ăştia scumpi se duc pe medicamente".
"Eu nu am pretenţie să fiu plătită, pentru că înlăuntrul meu sute de cântece îmi sunt zestre. Ar trebui ca cineva să se gândească şi să le salveze. Eu mor mâine, poimâne şi ele vor pieri odată cu mine", spune dada Domica şi îşi şterge pe furiş o lacrimă, întorcând faţa spre vârful munţilor peste care coboară o lună plină, de vară, asemeni unui bănuţ de aramă suspendat în infinitul de deasupra lumii. Şi în timp ce privirile rămân suspendate pe crestele munţilor, ca un izvor se aude, de lângă noi, glasul magic, inegalabil, al celui mai celebru rapsod din Mehedinţi: "Foaie verde ca aluna, sara când răsare luna,/ Sara scârţăie fântâna şi mândra face cu mâna./Cu mâna, cu mânica, să mă duc până la ea.// Ca să-i sărut guriţa, ca să-i sărut guriţa, mai,/Guriţa şi ochiu-al drept, care mă face ca s-aştept,/ Guriţa şi ochiu-al stâng, care mă face să plâng".
Cântecul "Sara când răsare luna" a fost preluat şi de Angelica Stoican, de Niculina Stoican şi de nepotul dadei Domnica, Petrică Mîţu Stoian. "Acesta şi celălalte în care mi-am lăsat inima şi dorul vor fi duse mai departe, ele vor umbla prin lume şi nu ştiu, zău, dacă cineva îşi va mai aminti că au pornit de aici, din Izverna, locul unde am deschis ochii şi am rămas, că dacă eu plecam, nu ştiu dacă locurile acestea nu s-ar fi părăsit", a afirmat cu nostalgie Domnica Trop.
În noiembrie 2013 Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial i-a acordat Domnicăi Trop titlul de Tezaur Uman Viu. I s-a spus că a fost cinstită cu distincţia asta fiindcă a devenit un reper al muzicii populare româneşti şi păstrător al cântecului autentic vechi, specific Olteniei de sub munte.
"Am auzit că UNESCO a avut iniţiativa asta care a fost promovată pentru identificarea şi promovarea unor valori culturale, păstrătoare şi transmiţătoare de modele cultural tradiţionale. Aşa o fi, dar eu m-aş fi mulţumit dacă mi-ar fi dat şi nişte pomi fructiferi, să-i sădesc mai încolo, în latura căşii, să-mi facă umbră şi fructe", a mai arătat Domnica Trop.
Şi în timp ce aşteptam noaptea să se aşeze peste sat, undeva mai la vale, de parcă cineva anume regizase totul, se aude la radio vocea inconfundabilă a Domnicăi Trop, suavă şi dulce: "Marie, Marie,/Ia spunde tu mie,/Care floare înfloare/Noaptea pi răcoare,/Noaptea pi răcoare//Floarea crinului/Şi cu a dorului, măi, Şi cu a dorului/Aia floare înfloare/Noaptea pi răcoare/Marie, Marie...".
O las pe dada Domnica să rupă o floare de muşcată, "uite aşa trece şi viaţa omului", zice, şi părăsind ograda peste care veşnicia pare legată de prispă, cobor dincolo de basm, în satul de munte din marginea universului. AGERPRES/ (A-autor: Florian Copcea, editor: Antonia Niţă)