Alba Iulia, 28 iun /Agerpres/ - Cel mai vechi aşezământ monahal ortodox din Transilvania, mănăstirea Rîmeţ, îşi serbează praznicul duminică, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, unul din cele două hramuri ale bisericii celei noi, la ridicarea căreia au contribuit, între 1982 şi 1992, credincioşi din toate provinciile româneşti.
De altfel, ca urmare a faptului că biserica cea nouă a mănăstirii este rodul daniilor din întreaga ţară, aceasta îmbină cele mai expresive elemente ale stilurilor de construcţie din cele trei provincii româneşti. Astfel, tipul de acoperiş cu poala mult evazată, împreună cu şirul de ocniţe din registrul superior al faţadelor, este întâlnit la bisericile din Moldova. Pridvorul deschis şi împărţirea faţadelor în două registre printr-un brâu median apare la lăcaşurile de cult din Muntenia. Respectivul brâu este alcătuit din 'funia împletită', întâlnită la bisericile din Maramureş, încadrată de două şiruri de 'dinţi de fierăstrău'.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în data de 29 iunie 1982 de către episcopul de Alba Iulia, Emilian Birdaş, aflat la Rîmeţ pentru a săvârşi parastasul de şapte ani al părintelui Dometie Manolache, fost duhovnic la Rîmeţ.
Construirea unei noi biserici era impusă de creşterea numerică a monahiilor şi de afluxul crescut de credincioşi. Proiectul a fost realizat de către preot inginer Ioan Grecea.
După terminarea construcţiei în 1986, a început, doi ani mai târziu, pictarea bisericii, executată în frescă de către pictorul Grigore Popescu, lucrare finalizată în toamna lui 1991.
La exact zece ani de la punerea pietrei de temelie, în 29 iunie 1992, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, a avut loc târnosirea bisericii, slujbă oficiată de Patriarhul Teoctist, împreună cu mitropoliţi şi episcopi, membri ai Sfântului Sinod. Tot atunci, a avut loc canonizarea Sfântului Ghelasie de la Rîmeţ.
Biserica adăposteşte o raclă cu mai multe sfinte moaşte, precum şi o copie pictată cu foiţă de aur şi argint după icoana Pantanassa (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer şi făcătoare de minuni, primită din partea Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos în 2007.
Anual, de 29 iunie, la Rîmeţ vin în pelerinaj sute de credincioşi din diverse zone ale ţării, mulţi dintre aceştia urmând să rămână la mănăstire şi în 30 iunie, când Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ghelasie, ale cărui moaşte se află la Rîmeţ.
Biserica mai are un hram, de Adormirea Maicii Domnului, în 15 august.
Aşezământul monahal este situat în Munţii Trascăului, la circa 20 de kilometri distanţă de oraşul Teiuş, accesul fiind făcut pe un drum judeţean modernizat în urmă cu câţiva ani.
Primii călugări, care se pare că au venit de la Muntele Athos, s-au stabilit la Rîmeţ la începutul secolului al XIII-lea, ridicând pentru început o biserică de lemn. De altfel, de la aceşti pustnici eremiţi provine şi toponimia locului. Doi dintre aceşti monahi, Romulul şi Ghenadie, au plecat apoi de aici în nordul ţării, unde au ridicat o mănăstire distrusă de tătari la 1225.
Biserica cea veche a fost construită la începutul secolului al XIV-lea. O inscripţie slavonă din 2 iulie 1377, consemnată pe un al treilea strat de pictură al cărui substrat este peretele de piatră, aminteşte de Sfântul Ghelasie, arhiepiscop al locului: 'Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie, 2'.
O consemnare în litere de piatră aflată deasupra uşii aminteşte despre cea 'dintâi zugrăvire a bisericii', la 1487.
Mihai Viteazul este unul dintre cei care au oferit danii mănăstirii, cum ar fi o restaurare a lăcaşului de cult de către trei meşteri trimişi de voievod - Petru Armeanul, Mina şi Nicolae din Creta. În secolul al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a dăruit mănăstirii o livadă. Un secol mai târziu însă, mănăstirea suferă stricăciuni, fiind distrusă în două rânduri de tunurile generalului Bukov, respectiv la 1762 şi 1785. În final, Curtea de la Viena aprobă trecerea mănăstirii în grija localnicilor, biserica fiind astfel reparată pentru a fi folosită ca biserică de mir.
Arhitectura vechii biserici aminteşte de cele din Ţara Haţegului şi Zarandului din secolele XIII-XIV. Biserica este mărturie a unei faze mai evoluate a arhitecturii româneşti din Transilvania, ce se dorea, la momentul construirii, un exemplu de ieşire de sub influenţa gotică. Pictura prezintă o importanţă deosebită pentru istoria artei medievale. Ea oferă mărturii a opt straturi de pictură, datate în secolele XIII-XIV, ca urmare a unor repictări succesive.
Primul strat de pictură realizat la 1300 are o scenă încadrată din punct de vedere stilistic în sfera celei occidentale, mai exact nord-italiene. O continuare a acesteia poate fi socotit şi fragmentul din 1311. Cel de-al treilea strat de pictură, ce apare în pronaos şi se încadrează în stilul bizantin de epocă, are o dublă semnificaţie, ajutând la datarea lăcaşului de cult şi amintind de arhiepiscopul Ghelasie. Potrivit lui Nicolae Iorga, acesta ar fi primul ierarh român ortodox cunoscut în Transilvania. Următorul strat de pictură a fost realizat în perioada secolelor XV-XVI. În interiorul naosului, pe catapeteasma de zid este un fragment atribuit epocii lui Mihai Viteazul (1600). Sfântul Altar reprezintă un valoros ansamblu pictural postbrâncovenesc, datat 1741. Ultimul fragment de pictură, din 1908, se păstrează în naos.
Pictura vechii biserici, construită din blocuri de piatră spartă şi bolovani de râu, a fost afectată de-a lungul secolelor de umiditatea provocată de pânza freatică. Chiar dacă de-a lungul timpului au fost executate mai multe lucrări pentru eliminarea infiltraţiilor a fost necesară translarea bisericii. Astfel, în vara lui 1988, biserica veche, monument istoric, a fost salvată prin ridicarea ei cu 2,08 metri. Operaţiunea de ridicare a lăcaşului de cult, un bloc de piatră de 750 de tone, a fost realizată sub coordonarea inginerului Eugen Iordăchescu.
Cu ocazia săpăturilor care s-au făcut atunci au fost descoperite opt morminte, patru în interiorul bisericii şi patru în jurul ei, conţinând 20 de schelete. Specialiştii au stabilit că vechimea acestora este din secolele XI-XII, XIII-XIV şi XV-XVI. Deoarece nu s-a găsit niciun schelet de femeie şi nici alte obiecte s-a concluzionat că la Rîmeţ au vieţuit numai pustnici.
În vechiul lăcaş, la piciorul Sfintei Mese se află un izvor cu apă tămăduitoare, care nu a secat niciodată. Credincioşii care vin la mănăstire beau apă de la acest izvor, convinşi fiind că astfel vor primi vindecare sufletească şi trupească.
În perioada interbelică, în timpul unor lucrări de restaurare, a fost descoperit un craniu care răspândea o mireasmă plăcută. Tradiţia spune că, luat de apa ce ieşise în urma săpăturilor, craniul a ocolit de trei ori biserica şi s-a aşezat pe fereastra Sfântului Altar. Fără să ştie al cui este, călugării l-au aşezat într-un loc curat. Se povesteşte că, după o vreme, o femeie din Maramureş, Maria, care s-a vindecat de epilepsie după ce a atins craniul, a visat că acesta este al Sfântului Ghelasie.
Se spune că acest sfânt s-a mutat din viaţa aceasta în timp ce mergea să târnosească un locaş de rugă. Aflat călare pe un asin, trupul sfântului a fost adus până în faţa mănăstirii şi lăsat înaintea bisericii. Urma copitei asinului Sfântului Ghelasie imprimată în piatră se păstrează în muzeul mănăstirii.
Fondul principal al muzeului, deschis în 1955 şi care funcţionează în vechea şcoală, este constituit din colecţia de icoane pe lemn şi pe sticlă din secolele XVII-XVIII.
Aflată sub oblăduirea canonică a Arhiepiscopiei de Alba Iulia, mănăstirea este organizată pe principiile vieţii de obşte, fiind condusă de peste patru decenii de maica stareţă Ierusalima Ghibu.
În 3 octombrie 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost transformată din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.
În 1960, după aplicarea Decretului 410 privind scoaterea din mănăstiri a personalului monahal, mănăstirea este desfiinţată şi devine cabană turistică. Cea mai mare parte a călugăriţelor au fost mutate la Aiud ca lucrătoare la cooperativa de covoare 'Record'. Ele s-au putut reîntoarce la Rîmeţ în martie 1969, dar numai cu condiţia de a organiza aici o secţie de covoare. Nu era permis însă să se facă slujbe şi nici să se reia rânduiala călugărească. În 1972, mănăstirea este autorizată să funcţioneze. Pentru a recâştiga clădirile mănăstirii, maicile şi ieromonahul Dometie Manolache au construit o cabană turistică în afara mănăstirii, pe care au predat-o statului.
În anii care au urmat, a fost restaurată biserica veche, a fost refăcut paraclisul, s-au adăugat arhondaria, stăreţia, trapeza maicilor şi cea a pelerinilor, s-au extins chiliile, s-au construit o şcoală nouă pentru copii, o nouă clopotniţă şi un pod peste râu, s-au introdus lumina electrică, apa potabilă, canalizarea şi încălzire centrală. În 2007 a fost terminată noua stăreţie, unde se află şi cancelaria mănăstirii.
În prezent, obştea este compusă din peste o sută de maici şi surori. Pe lângă programul duhovnicesc, cele mai multe dintre călugăriţe lucrează la atelierele de ţesătorie, tricotaj, croitorie şi broderie. Mănăstirea deţine şi o stupină, aflată în grija unei maici.
Pelerinii care vin la Rîmeţ se pot caza, gratuit, fie la mănăstire, unde sunt disponibile în jur de 50 de locuri, fie la o cabană administrată tot de către mănăstire, situată la 400 de metri în amonte, şi unde preţul pentru o noapte de cazare este modic. Cei mai pretenţioşi pot opta pentru o pensiune situată la circa 2,5 kilometri distanţă de mănăstire, în comuna Stremţ. AGERPRES/ (AS - autor: Marinela Brumar, editor: Adrian Drăguţ)
De altfel, ca urmare a faptului că biserica cea nouă a mănăstirii este rodul daniilor din întreaga ţară, aceasta îmbină cele mai expresive elemente ale stilurilor de construcţie din cele trei provincii româneşti. Astfel, tipul de acoperiş cu poala mult evazată, împreună cu şirul de ocniţe din registrul superior al faţadelor, este întâlnit la bisericile din Moldova. Pridvorul deschis şi împărţirea faţadelor în două registre printr-un brâu median apare la lăcaşurile de cult din Muntenia. Respectivul brâu este alcătuit din 'funia împletită', întâlnită la bisericile din Maramureş, încadrată de două şiruri de 'dinţi de fierăstrău'.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în data de 29 iunie 1982 de către episcopul de Alba Iulia, Emilian Birdaş, aflat la Rîmeţ pentru a săvârşi parastasul de şapte ani al părintelui Dometie Manolache, fost duhovnic la Rîmeţ.
Construirea unei noi biserici era impusă de creşterea numerică a monahiilor şi de afluxul crescut de credincioşi. Proiectul a fost realizat de către preot inginer Ioan Grecea.
După terminarea construcţiei în 1986, a început, doi ani mai târziu, pictarea bisericii, executată în frescă de către pictorul Grigore Popescu, lucrare finalizată în toamna lui 1991.
La exact zece ani de la punerea pietrei de temelie, în 29 iunie 1992, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, a avut loc târnosirea bisericii, slujbă oficiată de Patriarhul Teoctist, împreună cu mitropoliţi şi episcopi, membri ai Sfântului Sinod. Tot atunci, a avut loc canonizarea Sfântului Ghelasie de la Rîmeţ.
Biserica adăposteşte o raclă cu mai multe sfinte moaşte, precum şi o copie pictată cu foiţă de aur şi argint după icoana Pantanassa (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer şi făcătoare de minuni, primită din partea Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos în 2007.
Anual, de 29 iunie, la Rîmeţ vin în pelerinaj sute de credincioşi din diverse zone ale ţării, mulţi dintre aceştia urmând să rămână la mănăstire şi în 30 iunie, când Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ghelasie, ale cărui moaşte se află la Rîmeţ.
Biserica mai are un hram, de Adormirea Maicii Domnului, în 15 august.
Aşezământul monahal este situat în Munţii Trascăului, la circa 20 de kilometri distanţă de oraşul Teiuş, accesul fiind făcut pe un drum judeţean modernizat în urmă cu câţiva ani.
Primii călugări, care se pare că au venit de la Muntele Athos, s-au stabilit la Rîmeţ la începutul secolului al XIII-lea, ridicând pentru început o biserică de lemn. De altfel, de la aceşti pustnici eremiţi provine şi toponimia locului. Doi dintre aceşti monahi, Romulul şi Ghenadie, au plecat apoi de aici în nordul ţării, unde au ridicat o mănăstire distrusă de tătari la 1225.
Biserica cea veche a fost construită la începutul secolului al XIV-lea. O inscripţie slavonă din 2 iulie 1377, consemnată pe un al treilea strat de pictură al cărui substrat este peretele de piatră, aminteşte de Sfântul Ghelasie, arhiepiscop al locului: 'Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie, 2'.
O consemnare în litere de piatră aflată deasupra uşii aminteşte despre cea 'dintâi zugrăvire a bisericii', la 1487.
Mihai Viteazul este unul dintre cei care au oferit danii mănăstirii, cum ar fi o restaurare a lăcaşului de cult de către trei meşteri trimişi de voievod - Petru Armeanul, Mina şi Nicolae din Creta. În secolul al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a dăruit mănăstirii o livadă. Un secol mai târziu însă, mănăstirea suferă stricăciuni, fiind distrusă în două rânduri de tunurile generalului Bukov, respectiv la 1762 şi 1785. În final, Curtea de la Viena aprobă trecerea mănăstirii în grija localnicilor, biserica fiind astfel reparată pentru a fi folosită ca biserică de mir.
Arhitectura vechii biserici aminteşte de cele din Ţara Haţegului şi Zarandului din secolele XIII-XIV. Biserica este mărturie a unei faze mai evoluate a arhitecturii româneşti din Transilvania, ce se dorea, la momentul construirii, un exemplu de ieşire de sub influenţa gotică. Pictura prezintă o importanţă deosebită pentru istoria artei medievale. Ea oferă mărturii a opt straturi de pictură, datate în secolele XIII-XIV, ca urmare a unor repictări succesive.
Primul strat de pictură realizat la 1300 are o scenă încadrată din punct de vedere stilistic în sfera celei occidentale, mai exact nord-italiene. O continuare a acesteia poate fi socotit şi fragmentul din 1311. Cel de-al treilea strat de pictură, ce apare în pronaos şi se încadrează în stilul bizantin de epocă, are o dublă semnificaţie, ajutând la datarea lăcaşului de cult şi amintind de arhiepiscopul Ghelasie. Potrivit lui Nicolae Iorga, acesta ar fi primul ierarh român ortodox cunoscut în Transilvania. Următorul strat de pictură a fost realizat în perioada secolelor XV-XVI. În interiorul naosului, pe catapeteasma de zid este un fragment atribuit epocii lui Mihai Viteazul (1600). Sfântul Altar reprezintă un valoros ansamblu pictural postbrâncovenesc, datat 1741. Ultimul fragment de pictură, din 1908, se păstrează în naos.
Pictura vechii biserici, construită din blocuri de piatră spartă şi bolovani de râu, a fost afectată de-a lungul secolelor de umiditatea provocată de pânza freatică. Chiar dacă de-a lungul timpului au fost executate mai multe lucrări pentru eliminarea infiltraţiilor a fost necesară translarea bisericii. Astfel, în vara lui 1988, biserica veche, monument istoric, a fost salvată prin ridicarea ei cu 2,08 metri. Operaţiunea de ridicare a lăcaşului de cult, un bloc de piatră de 750 de tone, a fost realizată sub coordonarea inginerului Eugen Iordăchescu.
Cu ocazia săpăturilor care s-au făcut atunci au fost descoperite opt morminte, patru în interiorul bisericii şi patru în jurul ei, conţinând 20 de schelete. Specialiştii au stabilit că vechimea acestora este din secolele XI-XII, XIII-XIV şi XV-XVI. Deoarece nu s-a găsit niciun schelet de femeie şi nici alte obiecte s-a concluzionat că la Rîmeţ au vieţuit numai pustnici.
În vechiul lăcaş, la piciorul Sfintei Mese se află un izvor cu apă tămăduitoare, care nu a secat niciodată. Credincioşii care vin la mănăstire beau apă de la acest izvor, convinşi fiind că astfel vor primi vindecare sufletească şi trupească.
În perioada interbelică, în timpul unor lucrări de restaurare, a fost descoperit un craniu care răspândea o mireasmă plăcută. Tradiţia spune că, luat de apa ce ieşise în urma săpăturilor, craniul a ocolit de trei ori biserica şi s-a aşezat pe fereastra Sfântului Altar. Fără să ştie al cui este, călugării l-au aşezat într-un loc curat. Se povesteşte că, după o vreme, o femeie din Maramureş, Maria, care s-a vindecat de epilepsie după ce a atins craniul, a visat că acesta este al Sfântului Ghelasie.
Se spune că acest sfânt s-a mutat din viaţa aceasta în timp ce mergea să târnosească un locaş de rugă. Aflat călare pe un asin, trupul sfântului a fost adus până în faţa mănăstirii şi lăsat înaintea bisericii. Urma copitei asinului Sfântului Ghelasie imprimată în piatră se păstrează în muzeul mănăstirii.
Fondul principal al muzeului, deschis în 1955 şi care funcţionează în vechea şcoală, este constituit din colecţia de icoane pe lemn şi pe sticlă din secolele XVII-XVIII.
Aflată sub oblăduirea canonică a Arhiepiscopiei de Alba Iulia, mănăstirea este organizată pe principiile vieţii de obşte, fiind condusă de peste patru decenii de maica stareţă Ierusalima Ghibu.
În 3 octombrie 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost transformată din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.
În 1960, după aplicarea Decretului 410 privind scoaterea din mănăstiri a personalului monahal, mănăstirea este desfiinţată şi devine cabană turistică. Cea mai mare parte a călugăriţelor au fost mutate la Aiud ca lucrătoare la cooperativa de covoare 'Record'. Ele s-au putut reîntoarce la Rîmeţ în martie 1969, dar numai cu condiţia de a organiza aici o secţie de covoare. Nu era permis însă să se facă slujbe şi nici să se reia rânduiala călugărească. În 1972, mănăstirea este autorizată să funcţioneze. Pentru a recâştiga clădirile mănăstirii, maicile şi ieromonahul Dometie Manolache au construit o cabană turistică în afara mănăstirii, pe care au predat-o statului.
În anii care au urmat, a fost restaurată biserica veche, a fost refăcut paraclisul, s-au adăugat arhondaria, stăreţia, trapeza maicilor şi cea a pelerinilor, s-au extins chiliile, s-au construit o şcoală nouă pentru copii, o nouă clopotniţă şi un pod peste râu, s-au introdus lumina electrică, apa potabilă, canalizarea şi încălzire centrală. În 2007 a fost terminată noua stăreţie, unde se află şi cancelaria mănăstirii.
În prezent, obştea este compusă din peste o sută de maici şi surori. Pe lângă programul duhovnicesc, cele mai multe dintre călugăriţe lucrează la atelierele de ţesătorie, tricotaj, croitorie şi broderie. Mănăstirea deţine şi o stupină, aflată în grija unei maici.
Pelerinii care vin la Rîmeţ se pot caza, gratuit, fie la mănăstire, unde sunt disponibile în jur de 50 de locuri, fie la o cabană administrată tot de către mănăstire, situată la 400 de metri în amonte, şi unde preţul pentru o noapte de cazare este modic. Cei mai pretenţioşi pot opta pentru o pensiune situată la circa 2,5 kilometri distanţă de mănăstire, în comuna Stremţ. AGERPRES/ (AS - autor: Marinela Brumar, editor: Adrian Drăguţ)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.