Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Târgu Mureş, 22 apr /Agerpres/ - Primul festival-şcoală româno-elveţian pentru muzicienii tineri 'Academia Sighişoara', unic în România, ajunge în această vară la a XXI-a ediţie. În spatele acestui important eveniment cultural se află o muncă titanică depusă de violonistul elveţian de origine română Alexandru Gavrilovici, fost prim concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Berna timp de 34 de ani.
Începuturile 'Academiei Sighişoara' se regăsesc în Festivalul de Muzică de Vară Sighişoara, iniţiat în 1993 de Alexandru Gavrilovici şi de flautista elveţiană Heidi Indermühle. Ulterior, dintr-un curs pentru studenţi din România şi Elveţia, susţinut de profesionişti în domeniu, recunoscuţi pe plan mondial, 'Academia Sighişoara' s-a transformat treptat într-un important festival, dar cu păstrarea caracterului de şcoală de vară. Prin Ambasada de la Bucureşti, Guvernul Elveţiei şi firme cu acţionariat elveţian din România au susţinut material an de an acest festival, în timp ce autorităţile române, cu excepţia Primăriei Sighişoara, privesc pasive de pe margine, deşi în fiecare vară numeroşi studenţi din România beneficiază, la Sighişoara, de experienţa unor profesori de talie mondială.
Începând cu ediţia din acest an, până în 2016, Academia de Muzică 'Gheorghe Dima' din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Asociaţia Cultura Viva Sighişoara (Elveţia), condusă de Alexandru Gavlilovici, a reuşit accesarea unei finanţări în valoare de 250.000 de franci elveţieni, pentru proiectul 'Academia Muzicală Sighişoara', în cadrul Programului de Cooperare Elveţiano-Român, Fondul Tematic pentru Parteneriate şi Experţi. În cadrul acestui grant, în România, pe lângă academia propriu-zisă, vor avea loc şi două premiere naţionale, respectiv achiziţionarea primului fortepiano din ţară, la Cluj-Napoca, şi organizarea primelor cursuri 'Alexander Technique', necesare conştientizării mişcării corporale a fiecărui muzician, în timp ce cântă la un instrument.

AGERPRES: Domnule Alexandru Gavrilovici, în 1993, alături de colega dumneavoastră Heidi Indermühle, aţi pus bazele Festivalului de Muzică de Vară Sighişoara, devenit ulterior 'Academia Sighişoara'. Ce anume v-a determinat să iniţiaţi acest festival-şcoală la Sighişoara şi de ce nu aţi ales, spre exemplu, Braşovul, care este oraşul natal, sau orice alt loc din ţară?
Alexandru Gavrilovici: În acea perioadă, în Elveţia, ca profesor, prestam activităţi de tip didactic în mai multe locaţii. M-a frapat ideea deosebit de practică şi de constructivă, pe care comitetele de direcţie elveţiene au avut-o, de a pune la dispoziţia dascălilor de muzică internatele şcolare şi infrastructura de cazare a şcolilor pe timpul verii pentru instruirea elevilor şi studenţilor.
Veneam de la un concert pe care l-am dat la Târgu Mureş sau la Cluj, nu îmi mai amintesc exact pentru că sunt de atunci 20 de ani (...) Am trecut prin Sighişoara şi amintirile au năvălit, pentru că, copil fiind, eram aici des în vacanţa de vară, iar Cetatea era cel puţin tot atât de fascinantă ca şi astăzi pentru un copil şi un adolescent. Am lansat această idee că ar fi bine să facem o astfel de şcoală de vară aici, mai ales că Cetatea este o incintă protejată. În acel an, 1993, România renăştea, dar nu a fost uşor să găsim locuri să putem aduna studenţi să îi cazăm, să îi hrănim şi să-i instruim, dar cu puţin curaj am pornit la drum.
Situaţia era atât de dramatică în privinţa capacităţii de cazare, încât studenţii din străinătate, toţi erau elveţieni, au fost trimişi să locuiască în case private, iar studenţii români trebuiau să rămână într-un internat şcolar, unde condiţiile nu erau tocmai grozave. Vreau să vă spun că ne-am confruntat cu o revoltă a studenţilor elveţieni că această partajare a avut loc. Eu cred că aceasta trebuia să aibă loc, dar am văzut un reflex de umanitate în rândul elveţienilor (...) Între timp lucrurile s-au schimbat, Liceul Haltrich (din Cetate, n.r) a fost renovat superb, s-au creat nişte pârtii de contact cu Primăria Sighişoara şi cu Liceul Haltrich, care ne-au adus la aceşti ani în care acţiunea noastră a început să îşi arate roadele.
Bineînţeles că fiind după atâţia ani reîntors în România, mi-am spus că nu ar fi rău să fiu secondat, să fiu acompaniat, de un elveţian adevărat pentru a crea o punte psihologică şi de ordin practic între cele două naţiuni. Heidi Indermühle pe atunci era profesoară de flaut reputată, acum este la pensie, şi asta ne-a permis din start să avem un număr de studenţi elveţieni destul de important şi fiind ceva nou acest lucru este foarte important, pentru că am câştigat şi timp. Dânsa având şi limba maghiară foarte familiară s-a îndrăgostit de Sighişoara şi a venit apoi aici foarte mulţi ani şi ne-a ajutat să construim această Academie.

AGERPRES: Iniţial 'Academia Sighişoara' a fost gândită ca un curs de master pentru elevii şi studenţii de la muzică din Elveţia şi România, apoi a devenit un festival important de muzică clasică, unic în România. Cine participă la 'Academia Sighişoara', ce avantaje are o astfel de participare şi ce activităţi presupune?
Alexandru Gavrilovici: De la început au venit cei care au ştiut de acest curs, în România se mai ştia din gură în gură, eu eram profesor în Elveţia, atunci şi i-am îndemnat pe elevi şi studenţi să vină în România să cunoască şi alte meleaguri, doamna Heidi Indermühle îi îndemna de asemenea. Deci era un element de ordin practic, nu avea nicio conotaţie politică sau de ordin material, pur şi simplu se venea din entuziasm, iar investiţia era doar de ordin ideal, adică profesorii care ni s-au alăturat după aceea foarte rapid practic îşi plăteau totul, dar erau interesaţi să vină la Sighişoara să cunoască Transilvania.
Ni s-au alăturat astfel Hans Elhorst, profesor de oboi, şi Gerardo Vila, profesor de pian. Fiind aici de câţiva ani a apărut şi întrebarea 'de ce nu cântăm ceva?' şi în acel moment, domnul primar al Sighişoarei de atunci, Constantin Ştefănescu, a avut o idee genială. M-a dus în sala festivă a Primăriei - m-a bucurat să văd o sală atât de frumoasă - şi mi-a spus că ar fi grozav ca acolo să fie şi un pian. În acel moment mi-am dat seama că ar fi într-adevăr grozav. Împreună cu doamna Heidi Indermühle şi cei doi profesori, Elhorst şi Vila, am luat decizia să pornim o acţiune de strângere de fonduri ca să adunăm bani pentru a cumpăra un pian în sala Primăriei Sighişoara. A fost o minune, în două luni, melomanii din Berna, care ne cunoşteau mai mult sau mai puţin pe Heidi Indermühle şi pe mine ne-au pus la dispoziţie acei 60.000 de franci elveţieni cu care am cumpărat acel pian. Mă bucur întotdeauna, atunci când am ocazia, să reamintesc acea investiţie a elveţienilor într-un loc necunoscut, însă pentru o cauză. Este vorba despre vorba de dragoste pentru muzică, încredere şi de deschidere pentru o ţară care renăştea după 1990.
Apoi, de la an la an, a trebuit să creştem perioada de desfăşurare a manifestării deoarece interesul a devenit tot mai evident, de la 4-5 zile de curs acum avem acum intervalul nostru, între 1-14 august, în care Academia de Muzică Sighişoara are loc. Studenţii beneficiază, în afară de ocazia de a învăţa de la cei mai buni şi de a cânta, şi de posibilitatea să îşi asculte profesorii, să facă muzică de cameră spontan în foarte multe colţuri ale Cetăţii Medievale, în turnurile de apărare ale Sighişoarei, dar se merge şi în afara cetăţii, în bisericile fortificate săseşti, în satele părăsite de saşi, unde poate muzica o să readucă înapoi ceva dintr-un trecut cultural glorios.
Ne-am străduit să aducem profesori cu o reputaţie foarte bună din cât mai multe academii de muzică de prestigiu din Elveţia, Germania, Austria, Anglia şi România. Este ca un fel de caleidoscop de interes muzical, în sensul că un profesor îl propune pe celălalt, niciodată nu se merge pe o coordonată hazardată, întotdeauna cineva cunoaşte pe cineva, s-a creat un fel de panglică, de care ne ţinem toţi şi fiecare a dorit să revină. Sincer vorbind, cele două săptămâni sunt totuşi puţin timp şi nu putem să îi invităm pe toţi odată.
Avantajele studenţilor ar fi că au acces la cursuri de măiestrie cu maeştri într-adevăr importanţi pentru care eu, în calitate de director artistic, sunt garant. Nu puţini sunt şi artiştii români din exil care se întorc şi readuc înapoi ceva ce au primit la începuturile Academiei de la profesorii de care îşi aduc aminte toţi cu mare respect şi recunoştinţă, readuc în România un fel de altoi. Consider că un student care trece pe aici este ca un pom o plantă altoită, care îşi câştigă alte proprietăţi de rezistenţă, de frumuseţe, în plan uman, de competenţă. Cred că acest lucru a dat roade. Şi, nu în ultimul rând, cei peste 1.000 de studenţi care au trecut pe aici şi-au făcut un nume important în viaţa artistică internaţională, unii s-au stabilit în alte părţi, alţii au rămas, însă acest fenomen de altoire a avut loc.
Datorită sprijinului autorităţilor locale, mă refer la Primăria şi Consiliul Local Sighişoara, şi a colaborării cu Liceul Haltrich costurile care trebuie prestate de un student sunt foarte mici în comparaţie cu ce se practică în plan general, în alte ţări europene. Noi calculăm totul global, iar în două săptămâni, la raportul preţ-calitate cred că suntem de două ori mai ieftini cel puţin decât în altă parte, în alte ţări. La Liceul Haltrich studenţii sunt primiţi cu o bucurie reală, cantina şi posibilităţile de cazare sunt excepţionale, iar cadrul este absolut unic deoarece se află în inima Sighişoarei şi totul este într-o incintă protejată, nu există trafic auto, drumurile sunt scurte între locurile de concert, de repetiţie şi locul de cazare, deci se face economie de energie şi există o anumită linişte sufletească de care fiecare avem nevoie când facem aceste lucruri.

AGERPRES: Ziua de începere a 'Academiei Sighişoara' este 1 august, Ziua Naţională a Elveţiei, iar Ambasada Elveţiei în România chiar a organizat anul trecut, la Sighişoara, dineul oferit de ambasador. Cum a început colaborarea dvs. cu Ambasada Elveţiei la Bucureşti?
Alexandru Gavrilovici: Contactul cu Ambasada Elveţiei la Bucureşti a avut loc treptat, crescendo. Ne-am bucurat aici, la Sighişoara, de sprijinul Fundaţiei Pro Helveţia şi a altor foruri elveţiene, care se ocupă cu sprijinul şi promovarea muzicii şi culturii elveţiene. Cursurile Academiei au devenit tot mai mari şi mai importante şi atunci am căutat sprijin în primul rând la aceste instituţii culturale elveţiene.
Faptul că aveam sprijinul de la Pro Helveţia ne-a obligat să informăm Ambasada Elveţiei despre aceste evenimente. Este un lucru foarte natural ca Ambasada Elveţiei să fie la curent cu ce activităţi susţine Elveţia în Sighişoara.
Întrucât de la an la an simţeam că o luăm de la început, în sensul că nu simţeam că există o continuitate, aveam multe întrebări şi era destul de greu să adaptăm un repertoriu care să fie şi interesant, ne-am gândit că ar fi momentul să găsim o stabilitate, măcar o perspectivă de câţiva ani, în care să ne putem canaliza toate energiile ţelului pe care ni l-am propus, Academia Sighişoara. Şi în acel moment m-am adresat Ambasadei Elveţiei pentru a fi sfătuit în acest sens ce se poate face. Am fost ascultat, s-a întâmplat că ambasadorul de atunci a venit personal la festival şi se pare că impresia pe care i-am făcut-o nu a fost dezavantajoasă pentru noi deoarece contactele au avut loc, schimbul de idei de asemenea şi tot prin Ambasada Elveţiei am aflat despre această posibilitate de a accesa fonduri în cadrul Programului de Cooperare Elveţiano-Român, Fondul Tematic pentru Parteneriate şi Experţi.
În momentul în care am primit din partea forurilor elveţiene şi a Ambasadei acest suport sincer şi deloc formalist, mi-am spus că trebuie totuşi să subliniem undeva, o recunoştinţă elementară pe care trebuie să o avem faţă de o ţară reputată, bogată însă, care, la fel de bine, putea să îşi investească banii în altă parte.
Deoarece lucrurile se întâmplau vara am reuşit să creăm această felie cu un început simbolic la 1 august, Ziua Naţională a Elveţiei. Pentru noi este un fel mai discret de a spune mulţumesc, pentru noi, muzicienii de aici, şi cred că suntem în acelaşi ton cu forurile locale din Sighişoara.

AGERPRES: Finanţarea festivalului este asigurată exclusiv din fonduri provenite de la guvernul elveţian şi din sponsorizări de la firme cu acţionariat elveţian din România. De ce partenerii români, şi mă refer în special la Ministerul Culturii, nu se implică în organizarea acestei acţiuni culturale de prestigiu?
Alexandru Gavrilovici: E o întrebare care ar trebui pusă domniilor lor, în primul rând. Anul trecut, la deschiderea Academiei Sighişoara a fost şi domnul ministru al Culturii (Daniel Barbu, n.r.) şi o doamnă subsecretar de stat, e totuşi o prezenţă, o susţinere, fie ea şi de tip platonic, însă fără să doresc să par frustrat în vreun fel, mi s-a spus deseori: 'Vai, dar nu am ştiut' mai ales de către bucureştenii mei, pe care îi informam mai mult sau mai puţin direct.
Cineva vorbea despre un fenomen care se numea pasivitate activă, dar nu aş vrea să cred că e acest lucru, aş vrea să cred că atunci când e vorba de cultură, guvernele - poate chiar şi în Elveţia - sunt mult prea rezervate în ceea ce priveşte sprijinul material. Ce s-a întâmplat la Sighişoara poate fi un exemplu de investiţie minoră, care a dus la un ecou uriaş, dacă ne gândim la investiţii. Prin cultură s-au deschis şi porţile economicului. Acum se foloseşte, dar este din nou o mare primejdie ca acest fenomen, cultura, să fie folosit ca berbec pentru a deschide porţile lumii economice. Eu zic că cei care se dedică culturii ar trebui să o slujească şi să nu o recupereze în sens material. Fără o investiţie de nu ştiu cât procente de idealism acest oxigen al sufletelor nu poate să înainteze. Din fericire aici se înaintează şi aici pot să revin la istoria pianului din Sighişoara, la care toţi marii artişti din România au cântat, fiindcă s-a aflat foarte repede că în Sighişoara există un pian nou pe care toţi ne putem răsfăţa şi ne putem arăta talentul.
Întrucât suntem sprijiniţi din Elveţia există probabil reflexul acesta în mintea unora, care le spune că Elveţia este o ţară bogată, care nu are aceleaşi probleme materiale precum România, deci nu are decât să dea. Eu spun, ca român - chiar dacă sunt cetăţean elveţian şi iubesc Elveţia - că în momentul în care ţi se întinde o mână trebuie să ştii să şi mulţumeşti. Nu o spun în sensul unui servilism, ci de a fi la aceeaşi înălţime de spirit cu cel care îţi dă, care îţi aduce. Ce înţeleg eu la elveţieni este că au o foarte dezvoltată conştiinţă că, istoric, trăiesc totuşi un moment privilegiat, când sunt în multe locuri atâtea nevoi. Însă şi în acest proiect de parteneriat în care ei investesc generozitatea este foarte mare. Iar eu, ca elveţian din România, spun 'mulţumesc Elveţia!'.

AGERPRES: Pentru următorii trei ani Academia Sighişoara va fi co-finanţată print-un grant elveţian în valoare de 250.000 CHF, în baza unui proiect depus de Asociaţia Cultura Viva Sighişoara din Berna (condusă de dumneavoastră) şi de Academia de Muzică 'Gheorghe Dima' din Cluj Napoca. Care sunt obiectivele acestui proiect?
Alexandru Gavrilovici: Obiectivele acestui proiect sunt de a ne apropia şi mai mult la nivel instituţional. Acestui fenomen de 'foc punctual' ne-am gândit să îi dăm o durată, să aibă şi o răspândire în plan instituţional în România, să nu fie doar ceva de genul 'au venit, au plecat şi gata'. Interesul este foarte mare din partea profesorilor elveţieni şi cred că după nişte prime timidităţi ale contactului, partenerii români vor accepta complet un parteneriat adevărat.
Proiectul 'Academia Sighişoara' este unul din cele 14 proiecte care au convins în plan administrativ pentru a fi susţinut. Când se vede în mod direct suma de 250.000 de franci se spune: 'Aoleu, ce mulţi bani! Ce facem cu ei?'. Nu e aşa, din aceşti bani se vor cumpăra instrumente muzicale, Academia de Muzică din Cluj-Napoca 'Gheorghe Dima' va avea o oportunitate excepţională de a cumpăra primul fortepiano din România, este un pian indispensabil pentru a cânta un repertoriu clasic, precum Schubert, Mozart, Beethoven, în sonoritatea şi în climatul epocii. Am început cu un pian pentru Sighişoara, acum Elveţia oferă României, prin Academia din Cluj-Napoca, primul fortepiano.
Prin proiectul care a câştigat finanţarea se vorbeşte, la obiective, şi de reducerea inegalităţilor care există între Occident şi România. Cu alte cuvinte, un artist român de talie internaţională, când cântă în România este mult mai prost plătit, ruşinos de prost plătit, decât în afară. Prin acest grant se pot oferi onorarii care aduc lucrurile la un anumit nivel de coeziune, să nu mai fie această prăpastie uriaşă, fiindcă artiştii care vin la Sighişoara merită cel puţin onorariile care se plătesc în Elveţia.

AGERPRES: Anul trecut, la ediţia a XX-a, la Sighişoara s-a consumat premiera mondială a spectacolului Drakool de Daniel Schnyder, compozitor elveţian. Compozitorul putea să lanseze premiera în altă parte, undeva unde cu siguranţă ar fi umplut sălile de spectacol şi ar fi avut încasări de excepţie. Care a fost motivul pentru care a ales Sighişoara?
Alexandru Gavrilovici: 'Recrutările' profesioniştilor se fac în lanţ, prin telefon. Cu domnul Daniel Schnyder ne cunoşteam bine, am făcut câteva turnee şi m-am gândit că ar fi persoana potrivită pentru a face un lucru deosebit, pentru Sighişoara, pentru un anumit moment. Este un om care trăieşte mai mult în avion (...) Nu degeaba a şi schimbat titlul de la 'Dracul' pe româneşte, a trecut pe 'Drakool' a pus un 'cool' şi a pus un 'k', asta e un fel de snobism pentru artiştii boemi. A fost în România de două-trei ori şi faptul că s-a angajat atât de serios să revină şi să facă acest efort vorbeşte de la sine despre interesul pe care l-a arătat şi îl arată României. Şi sunt sigur că va reveni, însă nu sunt sigur că am putea să ne permitem să îl angajăm în fiecare an, deoarece trebuie să mai aşteptăm un pic pentru reducerea diferenţelor dintre veniturile artiştilor, conform proiectului finanţate în cadrul Programului de Cooperare Elveţiano-Român.

AGERPRES: Ce va aduce nou ediţia din acest an (a XXI-a ediţie) a 'Academiei Sighişoara'?
Alexandru Gavrilovici: Noi funcţionăm pe un principiu al paşilor mici, în general păstrăm ce putem din ce a fost bun în anii anteriori şi încercăm să mai adăugăm câte ceva pentru a asigura un principiu de rotaţie. Pe de o parte nu putem pretinde ca aceeaşi profesori să revină mereu, însă întrucât sunt mulţi interesaţi îi rotim mereu.
Va reveni domnul Roland Moser, unul dintre compozitorii cei mai importanţi elveţieni, Katharina Gohl-Moser, rector al Academiei de Muzică din Basel, de asemenea profesori vor fi Xavier Dayer, Compoziţie (Berna) Adelina Oprean, vioară (Basel), subsemnatul, vioară (Berna), Mirel Iancovici, violoncel (Maastricht), Benjamin Engeli, pian (Basel), Viniciu Moroianu, pian (Bucureşti), Vladimir Lakatos, muzică de cameră (München), Irina Gavrilovici, canto (Viena), Sabine Kaipainen, Canto (Thun), Barbara Segal, mişcare scenică (Londra), Marie Trottmann, harpă (Neuchâtel) şi Costin Soare, chitară clasică (Bucureşti).
Un lucru extrem de interesant, la această ediţie va fi pentru prima dată un curs 'Alexander Technique' care va fi susţinut de profesoara Angela Schwartz din Basel. Acest curs de fapt a început la Cluj-Napoca, este vorba despre ceva - fără să fie ceva ezoteric sau mistic - este vorba de conştientizarea corporalităţii fiecărui individ, în procesul cântatului la un instrument muzical. Cine doreşte, trebuie să vină la Sighişoara. Este primul curs din România, care a început la Cluj-Napoca, împreună cu mine, eu m-am axat mai mult pe instrument, însă în spiritul acestei tehnici elevii au avut poarta de intrare la doamna Angela Schwartz. Am încercat să creăm o complementaritate, adică am luat-o pe doamna Angela Schwartz lângă mine ca să nu spună lumea că sunt nebun.
Întrucât copiii sunt foarte stresaţi, li se cer să facă foarte multe lucruri mult prea rapid, în plan corporal se întâmplă atunci foarte multe acumulări negative, care mai târziu se răzbună, prin dureri, prin incapacitatea de a cânta şi chiar şi prin incapacitatea de a merge până la maximul talentului pe care îl au. De la pubertate în sus - din cauza faptului că trebuie să fii performant, trebuie să placi comisiei, trebuie să îi placi profesorului etc. - acest stres creează nişte deprinderi de a trece prin zid cu orice preţ, chiar şi când uşa e alături. Noi încercăm să le trezim o conştiinţă corporală care să le permită să cânte bine şi cu plăcere la instrument, până la adânci bătrâneţi.
La Cluj interesul a fost enorm, au fost 80 de studenţi care s-au înscris pentru 3 zile de curs. Aceste lucruri se fac individual, de aceea cred că a fost un record mondial. La Sighişoara se va întâmpla altfel, pentru că va dura mai mult timp şi va fi cu un număr limitat de studenţi pentru ca doamna Angela Schwartz să îşi poată face meseria. La Cluj-Napoca pot să spun că a fost doar ca un fel de informare. Deci fortepiano şi 'Alexander Technique' sunt un pionierat în România. Impactul a fost uluitor la Cluj-Napoca.

AGERPRES: Muzica pop, rock etc., cea comercială în general, are foarte mulţi adepţi, iar din acest motiv mulţi consideră că muzica clasică nu li se potriveşte, unii cred că este demodat să asculţi o astfel de muzică, iar alţii susţin că nu merg la un concert simfonic pentru că, pur şi simplu, nu îl înţeleg? Ca profesionist, ce le-aţi spune acestor oameni?
Alexandru Gavrilovici: Cred că mulţi au spus deja că de fapt e calitatea cea care decide. În cazul muzicii uşoare este totuşi un fenomen îngrijorător deoarece prin mass-media câteodată sunt vândute ca piese de muzică de succes importante porcării. Sunt de acord cu succesele meritate ale muzicii uşoare, fiindcă sunt foarte mulţi creatori de calitate, însă nu este deloc evident că ceea ce primeşte ascultătorul, în primul rând la radio sau la televizor, este ce e mai bun. Implicarea comerţului în muzica uşoară este fatală pentru muzică, fiindcă muzica uşoară poate să fie foarte bună. În vremea mea erau Beatles, care au rămas, au fost cunoscuţi prin comerţ şi au rămas cunoscuţi prin comerţ, deci nu au fost aceste muşte de o zi, cum se spune în nemţeşte. Nu am nimic contra muzicii uşoare, însă trebuie ascultată cu o ureche critică. Azi ni se bagă în urechi o muzică pe care nu o dorim, în lift sau când mergem la toaletă în restaurant. Este un fenomen foarte grav fiindcă toceşte complet discernământul celui care ascultă. Muzică uşoară, da, dar de calitate.

AGERPRES: Aţi fost prim concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Berna din 1979 şi totuşi nu vă puteţi despărţi de România, vă reîntoarceţi mereu acasă unde susţineţi recitaluri. Consideraţi că muzica clasică are un viitor în România?
Alexandru Gavrilovici: Da, să o luăm de la sfârşit. Muzica clasică va avea, întotdeauna, un viitor, dar este, hai să zicem într-un mod extrem de ordinar, trivial, este precum cotele de la bursă; depinde cum este ascultată, depinde şi de conjunctură. Într-o ţară care trăieşte oarecum în belşug, în ziua de azi, apropierea de muzica clasică se face mai uşor deşi şi acolo se luptă mult pentru captarea, reţinerea publicului. În momentul în care însă mult prea multe probleme materiale se interpun, se pune problema întrebării pe care mi-aţi pus-o, şi anume dacă are viitor. Muzica clasică va exista întotdeauna deoarece este una dintre cele mai mari pe care umanitatea o are, iar întotdeauna cred că ne vom întoarce pentru a găsi un sens vieţii prin muzica aşa-zis clasică.
Fiecare dintre noi ar trebui să vedem, la capacităţile pe care le avem, dacă avem un rol de jucat. Pentru mine Sighişoara a devenit un fel de rol principal al vieţii, mai ales în ultima decadă. Este o cauză care m-a prins, care îmi cere multă energie, însă nu obosesc practic niciodată. Sper ca sănătatea să-mi permită să continui să contribui la dezvoltarea acestui proiect.
Da, cred că de fapt nu am fost plecat niciodată (din ţară, n.r.). Când am plecat noi, colegii, mai ales cei din generaţia mea, am fost prinşi de nevoia asta viscerală de a fi altoiţi. De a avea şi alte întâlniri, de a comunica poate şi într-o altă limbă care îţi schimbă în mod foarte subtil modul de a vedea lucrurile. De acea pot spune că nu am plecat niciodată. Însă, repet, ţara mea este totuşi Elveţia, am optat, am fost adoptat de această ţară, care mi-a dat foarte mult şi ţin foarte mult ca din aceste cadouri pe care le-am primit de la Elveţia să le pot aduce înapoi aici, în România.
În ce priveşte rolul meu de concert-maestru, m-am oprit acum un an, era şi timpul, obligat de vârstă, însă acest lucru îmi permite să mă ocup mai îndeaproape şi cu mai cu grijă de acest pom mai mult sau mai puţin altoit.

AGERPRES: Cine este Alexandru Gavrilovici, părintele 'Academiei 'Sighişoara', şi care sunt personalităţile care i-au influenţat viaţa?
Alexandru Gavrilovici: Eu, în România, am început studiul muzical sau contactul cu studiul muzical mai degrabă la 7 ani. De ce am ajuns să fiu pus la vioară, nu-mi mai amintesc, se povestea în familie că plimbându-mă am văzut într-o vitrină o vioară şi am cerut părinţilor că vreau asta, vreau asta. Numai că nu-i o poveste prea originală, am auzit-o în multe biografii, deci v-o servesc şi eu în mod direct. Dar asta s-a spus.
După aceea am avut norocul să am părinţi care au ţinut cu eroism ca eu să continui studiile muzicale, îmi amintesc şi acum pe nişte geruri năprasnice, cu o vioară într-o plasă, mergeam la lecţii la profesorul Sarvaş (Anton Adrian Sarvaş, n.r.), care ca om şi ca etică profesională mi-a rămas în suflet până astăzi. Un om din vechea generaţie, care l-a cunoscut îndeaproape pe George Enescu, care a fost fondatorul Conservatorului din Cernăuţi, care a studiat la Viena şi nu mai ştiu unde.
Ce vreau să povestesc despre dânsul, este investiţia fizică pe care o aducea în cultivarea elevilor săi. La sfârşit de săptămână, de exemplu, clasa domnului Sarvaş era convocată la dânsul acasă - în Parcul Libertăţii, o casă veche, pe colţ, boierească - şi se făcea muzică de cameră toată ziua. Era o chestie care astăzi pare monumentală din punct de vedere al investiţiei ideale, nu era nici plătit, nu era nici altcineva care să-l ajute în afară de doamna Sarvaş, care era violonistă. Toţi cei care am trecut prin mâinile dânsului, de altfel de o severitate deosebită, însă în spatele acestei severităţi se ascundea o dragoste neţărmurită faţă de elevi. De aceea ne lua duminica, la ora 10:00 începea un maraton de muzică de cameră şi terminam la 7:00 seara. Eram şi hrăniţi la faţa locului. Asta o făcea pentru elevii lui, domnul Anton Adrian Sarvaş.
După aceea au urmat fazele de creştere, pubertate, Beatles şi alte chestii, nu era foarte clar dacă voi rămâne, în ciuda efortului făcut de profesorul Sarvaş, însă tatăl meu, care era matematician, într-o zi a hotărât: 'Bine, dacă nu-ţi place vioara, de mâine ne pregătim pentru Politehnică şi începem la 6:00 dimineaţa cu un maraton de matematică'. Vă daţi seama că în 2-3 săptămâni m-am îndrăgostit de vioară din nou şi nici până astăzi nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau s-a întâmplat pur şi simplu aşa. În orice caz, îi sunt recunoscător că m-a întors la vioară prin teroarea matematicii.
După aceea am fost la Academia de Muzică din Bucureşti, la clasa reputatului Varujan Cozighian, concert maestru al Filarmonicii, apoi am fost în Filarmonica din Bucureşti 5 ani, timp în care - aici sunt puţin nostalgic - îmi amintesc că eram o grupă de tineri care nu se lăsau, adică pentru ei intratul în meserie era din nou un început. Nu am studiat ca să ajungem la orchestră, nu, eram la orchestră şi, practic, trăiam în Atheneu. Dimineaţa repetiţie, seara repetiţie, între timp studiu şi probabil că în felul acesta a apărut şi setea de a cunoaşte, mai departe. A fost timpul când se făceau şi concursuri internaţionale, am câştigat un concurs în Italia, nu prea important, dar ne-am văzut de treaba.
După aceea am reuşit să fug, cum se spune, de fapt nu am reuşit, că nu am fugit, am plecat încet şi eram şi singur. Fusesem trimis la un concurs de vioară în Sion, în Elveţia, şi acolo, înainte de ajunge la concurs, m-am întâlnit cu prietenii din Lausanne, elveţieni, care ştiind ce mă interesează, mi-au spus: 'Ar fi păcat să nu continui'. Nu mi-au spus să nu mă întorc, mi-au spus că ar fi păcat să nu continui. Eu am spus atunci: vreau să continui şi o să vedem ce o să se întâmple. Aveam 26 de ani. Şi am avut şi foarte mult noroc, am putut foarte rapid să găsesc, cum se zice aşa prozaic, un loc de muncă la Orchestra de Cameră din Lausanne şi foamea asta de întâlnire, de a cunoaşte, de a vedea, am început să o potolesc cu efort personal. În acel moment am fost şi la cursuri de măiestrie la Leonid Kogan, celebru violonist rus, dar care - bun, de decedaţi nu se vorbeşte niciodată de rău - era numai un om sever, însă nu-ţi arăta pe ce se baza severitatea.
Doi oameni m-au marcat însă cu totul în mod deosebit, unul a fost Nathan Milstein, unul din marii violonişti ai secolului ai XX, pe care, vedeţi, faptul de a fi în Elveţia a făcut ca acest lucru să fie posibil. Şi am făcut cursuri cu dânsul, da, am avut şi ocazia să-l întâlnesc în privat, la celebrul lutier Gerber din Lausanne. Sunt lucruri aşa care aproape te fac să te gândeşti la destin, pentru că în mod normal nu trebuie să se întâmple.
După aceea, în această ordine de idei, totuşi ca vârf al tuturor întâlnirilor şi experienţelor muzicale pe care le-am avut a fost Sergiu Celibidache. Erau cursuri de dirijat la care foarte mulţi români plecaţi sau veniţi din România ne întâlneam acolo şi, ca experienţă foarte simpatică, e aceea că deşi erau foarte mulţi, erau peste 100 de studenţi, cum să începi să faci cu cineva ceva, toată lumea făcea acelaşi lucru şi el trecea de la unul la altul şi mai corecta. Ajuns la mine, începe să spună ceva pe germană, îi răspund 'dacă se poate şi pe româneşte', zice 'da'. M-a corectat, aşa, îmi zice că e cam mort braţul şi mă întreabă: 'Ce faci?' Păi uitaţi, sunt concert maestru, la Berna, la vioară, răspund eu. 'Şi vrei să dirijezi?', mă întreabă. Iar eu zic că nu. 'Foarte bine, foarte bine', a exclamat maestrul.
Într-adevăr nu am vrut să dirijez şi nici nu aş vrea. Vioara este un tărâm atât de nelimitat, care îţi aduce, câtă vreme rămâi interesat, foarte mult. Nu am văzut, precum în orice proporţie totuşi păstrată, precum Milstein şi alţii sunt oameni care nu au dirijat, ei au căutat în vioară şi cam aşa e şi cazul meu. Însă ce am întâlnit la Celibidache, ca forţă de expresie, ca tenacitate, ca lipsă de compromis în a servi muzica, probabil că nu voi mai întâlni niciodată. AGERPRES/(A - autor: Dorina Matiş, editor: Karina Olteanu)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.