Timişoara, 18 ian /Agerpres/ - La doar 26 de ani, pianista Adelina Suvergel are în palmares peste 45 de recitaluri de clasă, 15 recitaluri de pian solo, concerte pentru pian şi orchestră susţinute cu orchestre de studenţi, dar şi cu orchestre filarmonice, concerte cu scop caritabil, concursuri naţionale şi internaţionale pentru pian, festivaluri de muzică de cameră, fiind şi director de comisii în festivaluri de pian.
Artista timişoreancă este convinsă că România are nevoie de o generaţie nouă de pianişti, recomandaţi doar de propriile performanţe profesionale. Într-un interviu acordat AGERPRES, tânăra pianistă vorbeşte despre faptul că în România nu există un manual de pian, cu caracter unitar, dar şi despre ambiţia ei de a rămâne în ţară pentru a revoluţiona sistemul.

AGERPRES: La doar 26 de ani aveţi un palmares foarte bogat, munciţi pe mai multe fronturi, sunteţi doctorand în ultimul an la Facultatea de Arte 'George Enescu' din Iaşi. Ce proiecte aveţi în plan?
Adelina Suvergel: Acum sunt implicată în Proiectul Naţional 'Vreau şi eu să cânt la pian', care se va desfăşura în toate oraşele din România. Este vorba despre un manual care va ieşi pe piaţă în patru volume, fiecare destinat unui anumit grad de dificultate: începători, intermediari, avansaţi şi ediţia specială pentru preşcolari şi conţine atât informaţii teoretice, cât şi partituri şi este însoţit de un CD audio. Odată cu manualul lansez şi volumul 'Pianul de la Bach la Bartok' pentru nivel de facultate.

AGERPRES: Cum au lucrat până acum elevii, studenţii şi profesorii, dacă nu a existat un manual unitar de pian?
Adelina Suvergel: Iniţiativa de a scoate acest manual îmi aparţine şi totul a plecat de la dorinţa de a-mi uşura munca de profesor, pentru că eu, ca dascăl, nu am un manual la dispoziţie şi întotdeauna trebuia să am cu mine diverse Metode de pian şi partituri, pentru fiecare categorie de elevi.
La şcolile populare de artă, spre exemplu, ora de curs durează 50 de minute pe săptămână pentru fiecare copil şi este prea puţin ca să faci şi repertoriu, să-l scoţi pe scenă, să dea recitaluri, să se vadă şi un progres şi să te asiguri că cunoaşte foarte bine şi partea teoretică a muzicii, nu doar cea practică pe care o exersăm la oră. De aceea am creat ceva care să mă ajute. Nu s-a gândit nimeni să structureze informaţia într-un mod logic. Metodele deja existente conţin piese şi noţiuni care se leagă foarte greu şi trebuie un an ca să înveţi toate notele, şi în cheia Sol şi în cheia Fa, ceea ce înseamnă foarte mult.
Prin aceste manuale am vrut neapărat să realizez o revoluţionare a sistemului de învăţământ. Manualele pe care le avem sunt foarte vechi, metodele de lucru sunt şi mai vechi. Trebuie să ajutăm copiii să nu-şi piardă interesul pentru muzică, pentru că dacă durează foarte mult să înveţe ceva sau e prea greu, îşi pierd interesul.

AGERPRES: Cum aţi început dumneavoastră să deveniţi pianistă?
Adelina Suvergel: În ziua în care am venit pe lume, medicul cu care m-a născut mama i-a propus tatălui meu, care este violonist, să-i vândă pianul. Aşa că, am crescut cu pianul în casă, dar nu m-am apropiat de el până pe la 8 ani, când părinţii s-au şi hotărât să-l vândă. Când pasiunea pentru pian s-a trezit în mine, tata a început să-l acordeze şi a remarcat că ceea ce cânta el la vioară, eu executam exact la pian. Am luat ore un an şi am dat examenul de admitere în clasa a V-a la Liceul de Muzică 'Ion Vidu' din Timişoara, apoi am urmat Facultatea de Muzică şi acum sunt la doctorat.

AGERPRES: Este mai uşor să înveţi pianul când eşti mai mic, sau când eşti mai mare, pentru că înţelegi mai bine?
Adelina Suvergel: Poţi înţelege mai bine când eşti mai mare, dar dacă ai o bază stabilită de mic copil, îţi este mult mai uşor. Cel mai greu este să studiezi zilnic, de la un an la altul programul devine tot mai greu şi ca să faci faţă trebuie să studiezi tot mai mult.
Şi la pianişti este ca şi la sportivi; trebuie să se dezvolte anumite grupe de muşchi, trebuie folosiţi şi încălziţi zilnic acei muşchi şi tendoane. A cânta la pian nu înseamnă doar folosirea degetelor; este implicat braţul şi antebraţul şi sistemul din spate, de unde vine relaxarea.

AGERPRES: Într-o profesie ce pare 'boemă', cum lucrează un pianist pentru a atinge performanţa?
Alina Suvergel: Trebuie să fii o persoană extrem de ordonată în muncă, pentru ca să dezvolţi o carieră. Trebuie să ştii ce faci în fiecare zi: ce am de făcut astăzi nu contramandez, iar ceea ce am de făcut mâine nu amân. Trebuie să găsim metodele cele mai rapide şi eficiente. A cânta la pian nu înseamnă doar să dai din degete, ci sunt necesare mult mai multe informaţii, cum să procedăm pentru ca mâna că curgă fluent, să nu se oprească.

AGERPRES: Cum le sunt transmise aceste informaţii elevilor?
Adelina Suvergel: Sunt foarte multe informaţii, care de multe ori nu se dau, nu se transmit corect mai departe. La pian, toată lumea îţi zice cum să ţii mâna, dar nu ţi se spune ce ar trebui să simţi cu fiecare deget ca să ştii că este corect, cum ar trebui să-ţi simţi tu muşchii, degetele, în legătură cu pianul. Este mult mai mult decât a atinge clapele pianului şi de a obţine sunetul.
Am fost şi eu director în comisii la diverse concursuri şi am auzit spunându-se: 'sunetul diferă' de la un concurent la altul. De aceea, eu sunt dispusă să dau metoda mea mai departe, nu să o ţin pentru mine. Sunt carenţe care vor afecta mai târziu învăţământul vocaţional şi tocmai de aceea trebuie să reacţionăm înainte de a se întâmpla ceva grav. Sunetul diferă de la un pianist la altul pentru că unii îşi folosesc doar greutatea degetului, alţii şi pe cea a braţului, iar alţii sunt învăţaţi cum să controleze o clapă. Un profesor nu te poate învăţa ce trebuie să simţi când atingi clapele, dar poate să te îndrume şi să-ţi explice din propriile senzaţii ce ar trebui să simţi şi tu şi ce ar trebui să faci, cum ar trebui să studiezi ca să ajungi să simţi şi tu la fel.

AGERPRES: Dumneavoastră aţi reuşit să realizaţi acest transfer de informaţie senzorială?
Adelina Suvergel: Cu toţi elevii mei încerc să fac asta. De aceea am şi avut rezultate remarcabile într-un timp foarte scurt. Se spune că fiecare profesor are tehnica lui, dar asta nu ar trebui să se întâmple. Există o singură tehnică pentru a putea ajunge să cânţi la pian, dar există o mie de pretenţii.

AGERPRES: Aţi ajuns deja la doctorat, ceea ce presupune şi muncă de cercetare. Ce se poate cerceta în muzică?
Adelina Suvergel: Eu sunt pe doctorat profesional, ceea ce înseamnă că trebuie să am un cuvânt de spus, să aduc ceva original pentru interpretarea unor lucrări. Eu nu caut piese care se cântă la pian, ci cum se cântă anumite piese pentru pian. Pentru asta trebuie făcută atât cercetare, cât şi aport personal, prin concerte. Fiecare referat este însoţit de un recital, la noi, care trebuie imprimat audio sau video.

AGERPRES: Poate pianistul să redea o piesă mai cuceritor decât a conceput creaţia compozitorul?
Adelina Suvergel: Da. Munca de cercetare ne ajută în primul rând pentru a descifra partiturile în totalitate - să citim atât notele, frazarea, nuanţele şi să citim printre rânduri. Există anumite indicaţii şi anumite semne de agogică (ritmică, n.r.) muzicală care ne explică foarte clar cum trebuie cântată piesa respectivă. Dacă ştim să citim aceste informaţii, o să ştim şi să cântăm. Dacă ştim stilistică, o să ştim că fiecare compozitor are o amprentă personală, fiecare a compus într-un stil diferit şi a cântat într-un stil diferit. Noi trebuie să ajungem la esenţa lucrurilor şi să ştim cum a cântat, spre exemplu, Brahms, atunci, şi cum s-ar putea cânta azi, fără să afectăm sau să degradăm aceste interpretări. Noi trebuie să dăm informaţia cât mai concretă şi adevărată mai departe.
Pentru asta trebuie să ştim foarte multe lucruri - elemente din viaţa compozitorului, pe ce s-a axat, ce mijloace de expresie existau atunci, ce instrumente, cum sunau ele, de multe ori trebuie să suplinim nişte sonorităţi pentru nişte instrumente care nu mai există.

AGERPRES: Vă gândiţi să plecaţi din ţară şi să vă dezvoltaţi o carieră?
Adelina Suvergel: Vreau să rămân cadru didactic, pentru că am început o revoluţie în acest domeniu şi vreau să o duc până la capăt. Asta mă ţine profesoară, în continuare, pentru că am început nişte lucruri pe care alţii nu le fac şi vreau să le duc la bun sfârşit, să avem o generaţie nouă de pianişti, care să aibă un cuvânt de spus mai departe. O generaţie nouă de pianişti înseamnă de la tehnica perfectă la altă mentalitate, să ştim că atunci când se cântă la pian nu este neapărat nevoie să facem diferenţă între instituţii, între copiii care vin să cânte la pian - că este de la liceu de muzică, de la şcoala de arte de la facultate sau că face cu un profesor în particular.
Am fost două ediţii director artistic la un concurs internaţional de interpretare care s-a născut din ideea de a face un concurs pentru cei care studiază muzică de hobby. Am fost foarte plăcut impresionaţi, pentru că cei care studiază muzică de hobby au fost cu mult mai pregătiţi decât cei profesionişti, veniţi de la liceele de muzică. Asta m-a făcut să cred că avem nevoie de o nouă generaţie de pianişti şi de oameni, în care să nu se mai facă aceste diferenţe între instituţii, ci să se vadă produsul final, care trebuie să conteze. Încă vreau să dau o şansă acestei ţări şi cred că avem nevoie de oameni tineri cu iniţiativă, care să facă ceva.
Deocamdată, proiectul 'Vreau şi eu să cânt la pian' a fost foarte bine primit peste tot; este foarte important să avem aici oameni care speră şi sunt pozitivi şi vor să dea ceva mai departe, pentru că să distrugi ceva este foarte uşor, dar să construieşti ceva este infernal de greu azi. Nu renunţ, pentru că peste doi, trei ani ne vom da seama că niciodată nu am avut un manual de pian în România după care să înveţe generaţii. Trebuie să schimbăm puţin macazul pentru că trăim nişte vremuri care ne obligă să ne mişcăm repede şi să fim eficienţi dacă vrem să facem ceva. Acum trebuie să se delimiteze foarte clar cine poate de cine nu poate, iar pentru diferenţiere avem nevoie de oameni foarte bine pregătiţi şi vreau să ajut la pregătirea lor. AGERPRES/(AS-autor: Otilia Halunga, editor: Karina Olteanu)