Mânăstirea Antim este o ctitorie a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, construcţia ei fiind plasată la sfârşitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu şi începutul domniilor fanariote în Ţara Românească.
Mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, a început construcţia mânăstirii pe un teren dăruit de vistierul Drăguşin Merişanu, care a dorit în acest fel să fie considerat printre ctitorii noului lăcaş. Terenul se afla în mahalaua popii Ivaşco, unde se găsea o veche biserică de lemn a paharnicului Staicu Merişanu, care murise înainte de 1704. Mitropolitul Antim a început construcţia bisericii în ultimele zile ale lui aprilie 1713.
Planurile de construcţie ale mânăstirii cuprindeau un întreg complex monahal cu toate cele necesare (chilii, magazii, grajduri, şoproane, tipografie şi bibliotecă) iar pentru toate acestea îi trebuia spaţiu larg. Prin urmare, încă din primăvara anului 1713, mitropolitul Antim va extinde terenul mânăstirii în mahalaua popii Ivaşco, obţinând şi alte documente în acest scop pentru locurile dăruite succesiv de Diicul Rudeanu(17 mai 1713), Constantin Logofătul şi soţia sa Smaranda (1 iulie 1713), Chircă Rudeanu, fost mare sluger (16 februarie 1715). Mitropolitul Antim a şi cumpărat o casă cu terenul aferent în vecinătatea mânăstirii, pe 10 august 1713, de la Manea Ciauşul şi fratele său Dumitru pârcălabul.
Pisania bisericii arată că în numai doi ani, biserica mare a mânăstirii a fost terminată şi sfinţită pe 20 iulie 1715. Până la moartea mitropolitului Antim, în toamna anului 1716, chiliile împrejmuitoare şi clopotniţa au fost şi ele în mare parte finalizate. În acest an, tiparniţa era instalată în chiliile mânăstirii, mărturie fiind cartea ieşită din teascurile acesteia, în anul 1716, cu titlul 'Istoria Sfântă'.
Efortul mitropolitului Antim pentru înzestrarea mânăstirii este impresionant. Lista cu datorii a mitropolitului, actele de donaţie şi hrisoavele domneşti din anii 1713-1716, confirmă faptul că la moartea mitropolitului Antim, ctitoria sa era în mare parte finalizată, resursele materiale şi financiare ale aşezământului fiind în conformitate cu ceea ce îşi propusese sfântul său ctitor. Sfântul Antim Ivireanul a înzestrat mânăstirea atât cu proprietăţi, dar şi cu o bibliotecă şi două tipografii, una grecească şi una românească, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire.
Chiar dacă cele două tipografii au fost transferate din mânăstire după anul 1720, vieţuitorii de aici continuă activităţile culturale prin copierea de manuscrise. Pe lângă şcoală de copişti care a funcţionat la Antim în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a existat şi o şcoală de pregătire a preoţilor.
În 1797, şcoală de pregătire a preoţilor de la Antim este transformată în seminar teologic, primul din Ţara Românească. Tot din acest an, începe o nouă etapă în viaţa mânăstirii ca metoc şi reşedinţă a episcopilor de Argeş.
Prin strădania episcopilor de Argeş, situaţia mânăstirii se îmbunătăţeşte treptat, episcopul Iosif refăcând turlele bisericii precum şi acoperişurile clădirilor (1812).
Între anii 1817-1820, Sfântul Grigorie Dascălul, pe atunci ierodiacon, îşi desfăşura activitatea cărturărească la Antim.
În timpul revoluţiei de la 1821, episcopul Ilarion al Argeşului, care a locuit la Antim, între anii 1820-1821, respectiv 1828-1845, este alături de Tudor Vladimirescu, fiind considerat sfetnicul de taină al acestuia. După anumiţi istorici, Mânăstirea Antim ar fi locul unde vlădica Ilarion şi domnul Tudor au pregătit proclamaţiile revoluţionare spre 'câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre'. Sub îndrumarea celor doi, monahul David pictează la Antim un steag cu stema ţării, fiind socotit un veritabil document programatic şi simbol al ideii de unitate politică a întregului popor român prin prezenţa celor trei culori naţionale.
În aceste vremuri ale începutului de secol XIX are loc o nouă restaurare a mânăstirii, lucrările fiind conduse de către episcopul Ilarion.
Între anii 1840-1860, la Antim sunt găzduite Arhivele Statului.
În anul 1850, au început lucrările de restaurare generală a bisericii, dar şi a paraclisului, sub supravegherea episcopului Clement al Argeşului (1850-1862). În urma finalizării lucrărilor de restaurare care au costat peste 200 000 galbeni, în 1863, biserica a fost resfinţită, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej sunt achiziţionate noi icoane şi candele, odăjdii, precum şi alte obiecte de cult şi cărţi.
După secularizarea averilor mânăstireşti în 1863, urmează o perioadă grea pentru mânăstirea Antim. Biserica Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe Postăvari situată în apropiere.
Importanţa mânăstirii creşte treptat în secolul al XX-lea, mai ales prin construirea în incinta ei a Palatului sinodal.
La 10 iunie 1910, a fost pusă piatra de temelie a acestei clădiri noi. După numai 2 ani, la 10 octombrie 1912, Palatul era sfinţit şi inaugurat de mitropolit primat Konon Arămescu-Donici. Aici se vor desfăşura, pentru o perioadă întrunirile episcopilor ortodocşi români, iar, ulterior, clădirea va adăposti biblioteca Sfântului Sinod (aprox. 40 000 de cărţi) precum şi Arhivele Bisericii Ortodoxe Române, Cancelaria Sfântului Sinod şi atelierele bisericeşti.
La 2 aprilie 1937, prin hotărârea Sfântului Sinod era aprobată reînfiinţarea Mânăstirii Antim de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea patriarhul Miron Cristea.
* * *
Mânăstirea Antim a favorizat apariţia mişcării spirituale şi duhovniceşti "Rugul Aprins" şi a reprezentat principalul cadru de manifestare al acesteia. La Antim, începând din anul 1945, a activat mişcarea isihastă numită 'Rugul Aprins', al cărei iniţiator şi animator a fost gazetarul şi scriitorul Alexandru Teodorescu, cu numele literar Sandu Tudor. Sandu Tudor a fost concentrat în 1939 şi, după absolvirea şcolii de ofiţeri de rezervă, a fost trimis pe front, cu gradul de locotenent, în septembrie 1944 a fost demobilizat şi a primit găzduire la mânăstire.
Aici a iniţiat mişcarea spirituală Rugul Aprins, pornind de la scrierea din Vechiul Testament despre rugul care ardea şi nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieşirea, 3, 1-3). Vedenia preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, pe Maica Domnului, căci, aşa cum acest rug nu se mistuia de arderea focului, tot aşa Fecioara Maria, făptură fiind, n-a fost mistuită atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Cei care au constituit nucleul acestui grup: părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Arsenie Papacioc, Adrian Fageţeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija, au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreţiei, în jurul lui Sandu Tudor şi arhimandritului Benedict Ghiuş, şi discutau teme de literatură şi spiritualitate.
La întâlnirile Rugului Aprins s-a alăturat, la invitaţia lui Sandu Tudor, şi protoiereul Ioan Kulâghin, care se refugiase din Rusia, în decembrie 1943, împreună cu mitropolitul Nicolae (Amasuschi) al Caucazului de Nord şi Azovului.
Între anii 1946-1948, la Antim, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim şi sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, duminica după-amiaza, în sala cea mare a trapezei mănăstirii, s-au desfăşurat 'la lumina zilei' conferinţe publice cu subiecte religioase şi morale, precum: 'Isihasmul'; 'Iisus - Logosul Întrupat'; 'Păcatul originar'; 'Rugăciunea Inimii'; 'Hristos în mijlocul nostru', apoi medalioane asupra marilor mistici ai Filocaliei şi altele.
La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros şi divers ca pregătire: preoţi, profesori secundari, medici, arhitecţi, ingineri, artişti plastici, studenţi şi credincioşi din Bucureşti. Între aceştia se aflau preotul Mihail Avramescu, de la biserica Schitul Maicilor, profesorul Virgil Stancovici, asistentul lui Anton Dumitriu la Universitate, şi pictoriţa Olga Greceanu. La unele întâlniri a asistat şi Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei, precum şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Dintre studenţi, o prezenţă constantă au avut: Paulin Lecca, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu şi Andrei Scrima - de la Teologie, Şerban Mironescu, Nae Nicolau, Mihai Rădulescu, Dan Pistol, Vladimir Streinu şi Paul Caravia - de la alte facultăţi bucureştene.
În anul 1948, în urma schimbărilor politice intervenite în ţară, care au adus cu ele, între altele, interzicerea asociaţiilor religioase, grupul şi-a văzut mult limitat cadrul de activitate.
Sandu Tudor a părăsit grupul, căci, după ce, la 25 iunie 1948, intrase frate în obştea mănăstirii Antim, iar la 2 septembrie 1948, la cererea sa, fusese tuns în monahism, cu numele Agaton, la 23 februarie 1950, cu aprobarea patriarhului Justinian, s-a transferat la schitul Crasna-Gorj, din Arhiepiscopia Craiovei, unde este hirotonit preot (ieromonah) de către mitropolitul Firmilian al Olteniei.
După plecarea părintelui Agaton, grupul s-a destrămat, în 1950 activitatea Rugului Aprins încetând definitiv la mânăstirea Antim.
Sandu Tudor, după ce a devenit ieromonahul Agaton, s-a aşezat la Sihăstria Neamţului, unde a îmbrăcat schima cea mare şi a devenit ieroschimonah, schimbându-şi din nou numele în Daniil.
Ridicat de către autorităţi, din casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu acesta şi cu fiul său, studentul Şerban, părintele Daniil Tudor a fost trimis în faţa Tribunalului Militar Bucureşti, într-un lot de 16 intelectuali (clerici şi mireni) denumit Lotul Alexandru Teodorescu. Judecaţi în zilele de 8 şi 9 noiembrie, acelaşi an, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică-duşmănoasă, au primit toţi pedepse cuprinse între 5 şi 25 de ani închisoare.
Părintele Daniil Tudor şi-a sfârşit zilele la 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, în urma unei hemoragii celebrare, necunoscându-se nici până astăzi locul unde a fost îngropat. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel)