Bucureşti, 19 dec /Agerpres/ - Rafinăria Vega din Ploieşti este cea mai veche unitate de prelucrare a ţiţeiului care încă funcţionează în România, fiind pusă în funcţiune în 1905, acum 111 ani. De atunci, ea a fost martoră a două războaie mondiale, a ocupaţiilor străine, a fost naţionalizată, modernizată, închisă în timpul tranziţiei de după 1990, redeschisă un an mai târziu şi în final privatizată.

Chiar dacă are o capacitate mică, de doar 300.000 de tone pe an, Vega şi-a găsit locul în peisajul rafinăriilor din România specializându-se pe alte produse decât benzina şi motorina. Înainte de 1990, în România erau 11 rafinării, care, după Revoluţie, s-au închis rând pe rând până au mai rămas patru. Dintre ele, Vega este singura de dimensiuni mici, însă, spre deosebire de celelalte, axate pe carburanţi, aici sunt fabricate alte tipuri de produse: bitum pentru asfalt, solvenţi de toate tipurile şi combustibili pentru focare. Pentru multe dintre aceste produse, Vega este singurul fabricant din ţară.

Marcel Pavel a petrecut la Vega 32 de ani de viaţă şi a fost directorul unităţii până în 2008. El ne povesteşte că rafinăria a fost pusă în funcţiune în anul 1905, după ce construcţia a durat cam un an: "Tehnologiile de distilare erau cu totul altele. Nu existau coloane, nu existau cuptoare, ci nişte bazine, căzi metalice, se făcea focul direct sub ele şi se recuperau produsele, fără niciun standard de calitate. Era vorba de benzină, motorină, petrol lampant, păcură".

Primele puţuri de petrol aveau o presiune atât de mare încât ţiţeiul ieşea singur la suprafaţă. Apoi oamenii coborau cu găleata în puţ să aducă la suprafaţă petrolul şi, ulterior, ei au folosit roata şi calul pentru a scoate găleţile. Ţiţeiul era adus la rafinărie cu căruţa, la început, apoi cu vagoane de tren.

Capacitatea rafinăriei Vega era foarte mare pentru acele vremuri, 900.000 de tone pe an. Vega a fost în special construită pentru ţiţeiuri dulci, nesulfuroase. S-a dezvoltat permanent până la primul război mondial. "În război, unde să vină inamicii? Pe rafinării, ca să taie sursa de petrol pentru transport. A fost parţial dărâmată. Apoi s-a reconstruit, ţinând pasul cu tehnologiile care veneau de afară", mai povesteşte Pavel.

În al Doilea Război Mondial, aici erau ruşii iniţial, apoi au venit nemţii şi au început s-o exploateze ei, pentru a folosi petrolul românesc ca şi combustibil pentru vehiculele folosite în război. În august 1943 a fost bombardată de peste 160 de avioane americane şi engleze şi distrusă în proporţie de 90%.

"Nemţii, ca să evite bombardarea rafinăriei au făcut undeva pe câmp, mai încolo, mai spre nord, au făcut nişte machete şi aici au făcut perdele de fum şi de abur ca să-i păcălească să bombardeze altceva. Nu prea i-au păcălit. Nemţii au doborât atunci două treimi din avioane, se aşteptau şi aveau aici o baterie puternică antiaeriană. Chiar după '90 am avut o vizită formată din 7-8 aviatori americani care mai erau în viaţă şi au vrut să vadă ce au bomdardat şi au venit aici la Vega", mai spune fostul director.

Prin rafinărie, din loc în loc, se mai văd încă vechi cazemate folosite de nemţi pentru a apăra dispozitivul, iar una dintre ele chiar are urme de gloanţe. Şi unele rezervoare mai sunt îmbrăcate cu ziduri sau frânturi de ziduri, care au avut rol de apărare. De altfel, întreaga rafinărie este plină de vestigii rămase din timpul războiului. "La un moment dat, am vrut să dărâmăm o astfel de rămăşiţă de zid, ca să nu cadă peste oameni, am zis noi. Am adus picamere şi alte utilaje şi oricât am încercat, nu am putut să dărâmăm zidul. Era special făcut pentru bombardamente", spune şi Laurenţiu Colţănel, actualul administrator al rafinăriei.

Chiar şi acum, încă se mai pot găsi muniţii de război prin rafinărie. "Ultima bombă a fost găsită în 2003, când au fost înlocuite nişte coloane. La noi lucrările se fac cu foarte mare atenţie, pentru că ne gândim tot timpul să nu dăm de muniţie neexplodată", adaugă Colţănel.

Din al Doilea Război Mondial, rafinăria a ieşit dărâmată în proporţie de 90%. Cât au stat nemţii aici au făcut modernizări şi investiţii foarte mari. Şi la ora aceasta există pe platformă două instalaţii care nu au nevoie de pompe ca sa scoată produsele din coloanele de distilare, pentru că produsele curg gravitaţional în câteva rezervoare făcute în subteran. "De atunci lumea se gândea la consum redus de utilităţi", zâmbeşte Colţănel.

După război, a venit naţionalizarea, urmată de alte perioade de modernizare. "Prin '58 a fost o campanie de modernizare, după aceea prin '77 o perioadă de modernizare, chiar mai mare, atunci s-a construit instalaţia de normal hexan şi s-a făcut şi o secţie de producţie de catalizatori. Chiar exista obligaţia ca toate rafinăriile din ţară, erau vreo 13 la ora aia, să nu mai cumpere catalizatori din afară, ci de la Vega. Dacă noi nu puteam produce trebuia să dăm negaţie că nu îl producem, numai aşa puteau să îl cumpere din afară, din import. Şi după '99, după privatizare, iarăşi a urmat o perioadă de modernizări şi am ajuns la un stadiul la care suntem acum. Noi ne mândrim cu ea, mai ales eu, că am crescut aici... Eram copil când am venit aici", mai spune Pavel.

A terminat facultatea în 82 şi, iniţial, a fost repartizat la rafinăria Midia, de la Năvodari. "Sunt ploieştean şi m-am luptat să vin în Ploieşti. La acea dată, Ploieştiul era decretat ca fiind oraş închis, unde nu primeai repartiţie, ca să populeze cu specialişti şi zonele deficitare. Midia era în câmp, am stat opt luni acolo, dar mi-au ajuns. Bătea vântul...", îşi aminteşte el.

Cea mai mare perioadă de criză prin care a trecut rafinăria a fost perioada 1997-1998, după ce a fost inclusă pe lista alcătuită de Guvernul de la acea dată cu cele 17 întreprinderi care trebuiau închise. Aceasta deşi rafinăria nu avea nicio datorie, nici la furnizori, nici la stat. Însă, în '98, ea a fost repornită, pusă pe lista de privatizări şi cumpărată în anul 1999 de grupul Rompetrol. În 2003, Dinu Patriciu, proprietarul grupului, a luat decizia ca Vega să nu mai producă benzină şi motorină, care oricum se produceau la rafinăria Petromidia din acelaşi grup, ci să se axeze pe produse de nişă, care puteau fi obţinute din produsele de la Petromidia, aducând astfel valoare adăugată.

"De fapt şi de drept, între Vega şi Petromidia există, la ora actuală, aproape o sinergie totală. Aceste distilate medii pe care noi le luăm de la Petromidia le valorificăm superior şi obţinem produse cu valoare superioară faţă de ce s-ar putea obţine la Petromidia. Funcţionarea Petromidiei la capacitatea actuală este în strânsă legătură cu funcţionarea rafinăriei Vega. Mereu încercăm, împreună cu colegii de la Petromidia, să vedem ce produse noi putem procesa", spune şi Laurenţiu Colţănel. Vega produce acum în jur de 20 de produse, cel mai important fiind bitumul, inclusiv din cel modificat cu polimeri, care rezistă mult mai mult pe şosele.

Deşi are doar 39 de ani, Colţănel a venit la Vega în 2005 şi conduce rafinăria de opt ani. După terminarea Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti, în 2001, el s-a angajat iniţial la rafinăria Petrobrazi din grupul OMV Petrom, apoi a venit să lucreze pentru Ecomaster, compania de servicii ecologice a grupului Rompetrol.

"Când am venit prima oară la Vega, mă minunam cu fiecare pas pe care îl făceam în interiorul platformei, pentru că vedeam lucruri care ni se predaseră în primul an la Istoria petrolului şi pe care acum le vedeam efectiv cu ochii mei. Veneam în 2005 dintr-o rafinărie la momentul respectiv mult diferită faţă de Vega, din Petrobrazi, şi puteam face o comparaţie. Acolo vedeai noul, instalaţii mari, aici vedeam tradiţia, istoria. Din 2005 şi până în 2016 s-au întâmplat multe lucruri, rafinăria s-a dezvoltat pentru că a fost nevoie, dată fiind perioada tumultuoasă", spune tânărul petrolist.

Are dreptate. Rafinăria este, toată, un tablou complet al trecerii timpului. Şi vezi toate etapele: de la instalaţii vechi, americane, din 1920 ("Funcţionează foarte bine şi astăzi, după aproape 100 de ani, este incredibil", spune Laurenţiu Colţănel), la cazematele, zidurile şi rezervoarele din timpul războiului, construite de nemţi, la coloanele din perioada comunistă, dar şi la tehnologia de ultimă generaţie pentru producerea de bitum modificat cu polimeri.

De exemplu, într-o singură clădire funcţionează două echipamente care fac acelaşi lucru, dar în moduri total diferite. Unul dintre ele, de ultimă generaţie, este condus pe calculator, doar prin click-uri de mouse, iar celălalt, mai vechi, trebuie pornit şi reglat din câteva butoane de pe un tablou de comandă. La cuptoare, flacăra poate fi reglată manual prin închiderea sau deschiderea gurilor de ventilaţie, iar oamenii îşi dau seama după culoarea flăcării câte grade sunt acolo şi dacă temperatura este optimă.

La intrarea într-o clădire de comandă, pe o bară sunt agăţate câteva cârlige, pe care petroliştii le folosesc ca să deschidă robineţi. "Cârligul este unealta de bază", ne spun oamenii, râzând. "Aşa ceva nu înveţi la facultate. Dar eu ştiam ce este cârligul şi cât de important este, pentru că mama mea a lucrat la rafinăria Petrobrazi", spune, complice, şi Colţănel.

Chiar dacă unele echipamente au zeci de ani în spate, mulţi angajaţi de pe platformă sunt foarte tineri. "El e şef de instalaţie. Are 26 de ani", ne spune Colţănel despre un tânăr cu care ne intersectăm în rafinărie. "Avem aici foarte mulţi tineri printre şefii de instalaţii. Sunt foarte bine pregătiţi". De altfel, Universitatea de Petrol şi Gaze este una foarte grea, foarte tehnică, iar cea de la Ploieşti are renume mondial şi pregăteşte studenţi chiar şi din ţările cu o bogată tradiţie în zona petrolieră.

Chiar şi Colţănel a preluat frâiele rafinăriei la o vârstă destul de fragedă, la 31 de ani: "Am venit la Vega în ianuarie 2008, ca manager de proiect la Ecomaster, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an directorul general de atunci al Rompetrol Rafinare, Cosmin Turcu, a vrut să aducă un suflu nou, de oameni tineri, în management. Aşa am preluat conducerea rafinăriei".

Iată cum a reuşit una dintre cele mai vechi rafinării din ţară să rămână în viaţă până astăzi şi să fie una dintre cele patru rafinării care mai funcţionează în România, din cele 11 care erau înainte de Revoluţie. În plus, în ultimii 15 ani au fost închise în Europa peste 60 de rafinării, multe dintre ele cu capacităţi mai mari decât ale rafinăriei Vega. Cu investiţii străine, privatizări, modernizări, schimbare de paradigmă - de la producerea de carburanţi la produsele speciale, având materia primă asigurată de la sora mai mare din grup, Petromidia. Şi nu în ultimul rând, cu oameni vechi în meserie, care au crescut aici, dar şi cu tineri pasionaţi, care vor să continue investiţiile. AGERPRES/(AS - autor: Florentina Cernat, editor: Nicoleta Gherasi)