Bucureşti, 23 nov /Agerpres/ - Capitalurile străine au contribuit masiv la dezvoltarea sectorului petrolier din România, în condiţiile în care instalaţiile din ţara noastră erau mult sub cele din alte ţări, a declarat, într-un interviu pentru AGERPRES, Dan Ovidiu Pintilie, doctor în istoria petrolului.

Chiar dacă România avea o producţie de ţiţei ridicată la începutul secolului al XX-lea, infrastructura era inferioară, iar necesarul de investiţii era mare, a mai spus istoricul.

El a relatat, în interviu, cum au venit în România primii investitori în sectorul petrolier şi cum au fost atrase investiţii uriaşe din partea celor mai mari companii de la acea vreme din lume.


AGERPRES: Ce a însemnat sectorul petrolier şi cel de rafinare în România în prima parte a secolului al XX-lea?
Dan Ovidiu Pintilie: În România, ţiţeiul a fost cunoscut din vremuri îndepărtate. Numeroase izvoare de ţiţei au atras atenţia asupra acestui lichid şi, treptat, el a fost folosit în viaţa cotidiană. Documentele de arhivă, începând cu cele mai vechi mărturii documentare despre existenţa unor izvoare de ţiţei aflate în Moldova, semnalează prezenţa la început "a unor fântâni de păcură", apoi a unor exploatări de păcură şi în Muntenia, în judeţul Prahova. În secolul al XVIII-lea, sunt amintite în documente şi primele exploatări de ţiţei. Adâncul pământului românesc ce a dovedit existenţa ţiţeiului sau a păcurei - denumire mai des folosită - a cunoscut toată filiera posibilă a extracţiei: "gropoaie", băi, puţuri, galerii şi sonde.

În dezvoltarea exploatării ţiţeiului în România se pot distinge, cu aproximaţie, unele etape, sistemul de referinţă al acestora fiind dat de produsele obţinute din ţiţei şi de dezvoltarea tehnicii de dezvoltare şi prelucrare, utilizat în industria petrolieră. Astfel, o primă etapă se întinde până în 1857, dată când România apare în statisticile internaţionale ca ţară producătoare de ţiţei şi când ia fiinţă prima rafinărie din ţara noastră. Caracteristic pentru etapa respectivă era extracţia ţiţeiului prin mijloace rudimentare şi în cantităţi mici.

Prima înregistrare statistică a extracţiei mondiale de ţiţei s-a efectuat în România, în anul 1857, cu o cantitate oficială de 275 de tone; a urmat apoi în 1859 Rusia, cu 3.800 tone şi SUA cu 274 tone. Trimiteri de butoaie cu ţiţei peste hotarele Principatelor s-au înregistrat în documentele vamale din 1825, 1832, 1840 etc. Primele distilerii de petrol s-au înjghebat în Moldova prin 1840, iar la Ploieşti a fost construită în 1856 cea dintâi rafinărie, ce a produs lampant pentru iluminatul Capitalei.

A doua etapă, etapa petrolului lampant, a început din momentul extragerii din ţiţei a substanţei necesare iluminatului. Ea a durat din 1858 până în anul 1895, data apariţiei primei legi a minelor şi s-a caracterizat prin intensificarea extracţiei din puţuri şi prin săparea primelor sonde. În acest răstimp, sporul producţiei rezultate îndeosebi din exploatarea celor patru regiuni petrolifere: Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău nu a depăşit nivelul celor 80.000 tone obţinute în 1895. O altă caracteristică de bază a perioadei respective a constituit-o caracterul naţional al industriei petrolului. Analiza etapei menţionate oferă concluzii interesante. Astfel, până în 1860, principalii exploatatori de ţiţei din ţara noastră au fost ţăranii liberi, cunoscuţii "băieşi" sau gropari. După 1860, exploatarea ţiţeiului necesita capitaluri tot mai însemnate şi, ca urmare, rolul ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor unor bogate terenuri petroliere.

Etapa a treia sau etapa benzinei s-a produs după anul 1895, şi se desfăşoară şi în zilele noastre. În această etapă s-a produs internaţionalizarea, înstrăinarea uneia dintre cele mai valoroase bogăţii naţionale româneşti - petrolul. Procesul a început după promulgarea celei dintâi legi miniere din România, Legea lui Petre P. Carp - lege care a favorizat pătrunderea capitalurilor străine în industria petrolieră autohtonă. Un rol important în dezvoltarea industriei de petrol l-a avut inventarea motorului cu ardere internă.

În anul 1897, Diesel a brevetat motorul, care-i poartă numele, funcţionând exclusiv pe bază de motorină. Astfel, produsele petroliere au căpătat o largă utilizare în industrie, căi ferate, marină etc.

Exploatările petrolifere se găseau situate pe coama sudică şi estică a Carpaţilor, începând din judeţul Dâmboviţa şi până la limita nordică a judeţului Bacău. În timp ce şantierele din judeţele Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău au dovedit existenţa unor zăcăminte petrolifere de durată, exploatările efectuate în judeţele Vâlcea, Râmnicu-Sărat, Putna şi Neamţ nu au dat rezultate concludente.

AGERPRES: Ce contribuţie a avut capitalul străin la dezvoltarea industriei petrolului în România?
Dan Ovidiu Pintilie: Afluenţa capitalurilor străine în industria petrolului din România a contribuit netăgăduit la dezvoltarea acestei ramuri a economiei naţionale. Rolul capitalurilor străine a fost pozitiv în perioada de început a industrializării moderne, a exploatării ţiţeiului românesc, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

În privinţa afluenţei capitalurilor străine în industria petrolului din România, avem de-a face cu două etape diferite ca intensitate.

Prima etapă, 1895-1903, s-a caracterizat prin investiţii străine importante, dar nu considerabile. În anul 1903, în industria petrolului din România activau 31 de firme româneşti şi străine dintre care: 12 româneşti, cu un capital investit de 12.800.000 lei aur; două austro-ungare, cu un capital investit de 18.800.000 lei aur; şase olandeze cu un capital investit de 14.800.000 lei aur; patru britanice cu un capital investit de 6.100.000 lei aur; două belgiene cu un capital investit de 4.800.000 lei aur şi una franceză cu un capital investit de 300.000 lei aur.

Încă din anul 1900 începuseră asalturile trusturilor străine pentru acapararea petrolului românesc. Standard Oil solicita imperativ să i se cedeze terenurile petrolifere ale statului într-un moment de "jenă financiară", mulţi oameni politici fiind gata să le cedeze pentru a scăpa de încurcăturile financiare trecătoare. Apoi au venit băncile germane care au preluat terenuri petrolifere şi au înfiinţat societăţi pentru producţie, rafinare şi transport a acestei materii prime. Neputând avea concesionarea terenurilor petrolifere ale statului, trusturile străine au acaparat terenurile particulare, după care au trecut la înfiinţarea de societăţi petroliere. Astfel, sunt societăţile cu capital german: Steaua Română, care s-a transformat începând cu 1920 în societate cu capital francez, englez şi elveţian, Concordia, care s-a transformat într-o societate cu capital belgian, francez şi englez, Astra Română cu capital englez şi olandez, Româno-Americană cu capital american, Colombia cu capital francez, Orion cu capital olandez, Nafta cu capital franco-belgian, Aquila cu capital franco-român.

Perioada 1903-1916 reprezintă a doua etapă de afluenţă a capitalurilor străine în petrolul românesc şi se caracterizează prin investiţii masive. Semnalul l-a dat "Deutsche Bank", care a preluat de la vechii proprietari englezi conducerea societăţii "Steaua Română", în urma stăruinţelor regelui Carol I de Hohenzollern, apoi, în câţiva ani a părut o întreagă reţea de societăţi petroliere pe acţiuni. Unele dintre acestea erau sau au devenit puternice filiale ale principalelor trusturi petroliere internaţionale precum: "Standard Oil Co." (proprietar din anul 1904 al societăţii "Româno-Americane"); "Rostchild" (proprietar al societăţilor "Aquila franco-română" şi "Colombia"); "Royal Dutsch Shell" (proprietar din anul 1910 al societăţii "Astra Română") şi banca "Disconto Gesselchaft - S. Bleichroder" (care crease încă din 1899 Societatea "Internaţionala", în 1904 Societatea "Creditul Petrolifer", în 1905 Societatea "Vega" şi în 1907 Societatea "Concordia"). Investiţiile de capital în industria petrolieră au urmat o linie ascendentă în această perioadă, ceea ce a permis valorificarea unor întinse terenuri petrolifere.

AGERPRES: Ce ne puteţi spune despre evoluţia producţiei de ţiţei şi a exporturilor româneşti de produse petroliere la începutul secolului XX?
Dan Ovidiu Pintilie: Producţia de ţiţei a României a crescut treptat de la 249.028 tone în anul 1900 la 412.462 tone în 1903 şi 982.315 tone în 1907. Cu toate că producţia la hectar ajunsese la Buştenari, la 22.000 tone, numărul mic de sonde 366 productive în 1905-1906 faţă de 247 în lucru, 72 suspendate şi 164 părăsite, în total 839 sonde şi de întinderea mereu crescândă a terenurilor petrolifere, producţia de aproape 1.000.000 tone era departe de producţiile obţinute în Rusia şi Galiţia cu toate că România era a treia ţară producătoare. În anii 1904 şi 1905, locul I la export îl va ocupa Belgia, apoi Olanda, Italia, Austro-Ungaria, Franţa, Turcia şi Germania.

Exportul României de produse petroliere începând cu anul 1900 şi până în anul 1905 a fost într-o creştere permanentă. Astfel, producţiile totale au fost următoarele: 24.719 tone în 1900-1901, 29.814 tone în 1901-1902, 32.235 tone în 1902-1903, 40.988 tone în 1903-1904 şi peste 50.000 tone în 1904-1905. S-au vândut în ordine: petrol lampant - 18.831 tone, petrol brut - 18.002 tone, benzină - 3.237 tone, uleiuri - 779 tone, reziduuri - 1674 tone.

În exerciţiul 1906-1907, importul de petrol românesc a fost cu 60% mai mic decât în 1905-1906 din cauza inferiorităţii, calităţii şi ambalajului defectuos. Rafinarea petrolului rusesc era mai mare cu 125% faţă de 85% petrol românesc, făcând-o mai atractivă, mai bună şi mereu solicitată de populaţie. Importul de petrol românesc se făcea în lăzi cu câte 2 bidoane a câte 30 litri sau numai în bidoane.

Participarea capitalurilor în industria petrolieră până în anul 1906 a fost următorul: german - 74.000.000 lei; francez - 31.000.000 lei; olandez - 22.000.000 lei; român - 16.000.000 lei; italian - 15.000.000 lei; american - 12.000.000 lei; belgian - 5.000.000; englez - 3.000.000 lei; divers - 6.500.000 lei. Total - 185.500.000 lei.

AGERPRES: Care au fost momentele de cotitură în istorie pe partea de rafinare, de exemplu bombardamentele din al doilea război mondial?
Dan Ovidiu Pintilie: Bombardamentele aviaţiei anglo-americane, după "Duminica neagră" de la 1 august 1943 s-au accentuat considerabil începând cu 1 aprilie 1944. Pagubele, socotite la valoarea de înlocuire în epoca în care s-au produs bombardamentele, la rafinării, ateliere, depozite şi şantiere s-au cifrat la 26.790.000.000 lei. Bombardamentele din perioada mai-august 1944 au afectat, de asemenea, unele dintre rafinăriile de lângă Ploieşti, precum şi instalaţiile acestora care, de asemenea, au însemnat pagube însemnate în activitatea acestora.

Începând din anul 1939, rafinăriile din România nu au mai fost în situaţia de a înregistra perfecţionări simţitoare, iar distrugerile războiului au lovit din plin rafinăriile importante. Ca urmare, s-a creat un decalaj şi mai pronunţat, astfel încât, începând cu sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, s-au prelucrat cantităţile de ţiţei cu instalaţiile şi metodele din 1939 şi chiar mai vechi.

Industria petrolieră românească, în perioada 1940 - 23 august 1944 a avut de suportat şi urmările "colaborării" dictatului economic impus de Germania în toamna anului 1940, iar mai apoi consecinţelor inerente create de starea de război. Evenimentele de la 23 august 1944 au determinat industria petrolieră să-şi reia activitatea sub noi auspicii, eforturile canalizându-se spre refacerea rafinăriilor şi a instalaţiilor bombardate, cu materiale ce au putut fi recuperate sau au putut fi procurate, în cantităţi foarte mici. Performanţele realizate în acest domeniu au fost demne de admiraţie, majoritatea rafinăriilor distruse putând fi repuse în stare de funcţiune la sfârşitul anului 1944 sau începutul anului 1945.

AGERPRES: Producţia din rafinării a fost destinată cu preponderenţă consumului intern al ţării sau exportului?
Dan Ovidiu Pintilie: Producţia de ţiţei, prelucrată în rafinăriile situate în chiar centrele petroliere, începând cu cele instalate la Ploieşti, Câmpina, Târgovişte, Bucureşti, Râmnicu Sărat, Braşov, Dej, Satu Mare sau cele din judeţul Bacău întotdeauna a avut drept scop de a acoperi nevoile interne, surplusul fiind îndrumat spre export. Cam 94% din producţia de ţiţei trecea prin instalaţiile de cracare a rafinăriilor, această proporţie micşorându-se cu 2-3% în anii când, pentru motive conjuncturale, s-a exportat ţiţei pentru rafinăriile din ţările vecine. O proporţie de 3-7% din ţiţeiul produs se exporta ca atare, sau sub formă de ţiţei reconstituit, îmbogăţit cu produsele uşoare, pentru a asigura un randament mai mare la prelucrare.

Derivatele produselor petroliere exportate au reprezentat o proporţie de aproximativ două treimi din totalul produselor valorificate. Excepţii au fost în anul 1920, când consumul intern a absorbit 63,81% şi în anul 1935, când acesta a fost de doar 18,29%. În cifre, consumul intern în 1920 a fost de 435.515 tone iar în anul 1935, de 1.479.885 tone.

Producţia cea mai mare a României s-a înregistrat în anul 1936, cu o cantitate record de 8.703.000 tone. Exportul de ţiţei din acel an, a fost de 628.585 tone, faţă de 335.437 tone în 1938. În anul 1936, exportul produselor petroliere, inclusiv ţiţei, al României, a înregistrat 6.884.000 tone, iar consumul intern, 1.545.600 tone. Cifra consumului intern, cuprinde 975.056 tone păcură, din care o bună parte a folosit-o CFR-ul, însă nu include păcura utilizată în procesul fabricaţiei, care în anul 1936 a fost de 323.918 tone.

AGERPRES: Cum a evoluat capacitatea de rafinare a Romaniei şi în funcţie de ce factori?
Dan Ovidiu Pintilie: Rafinarea ţiţeiului a început imediat după apariţia legii din 1895. Primele instalaţii determinând apariţia unei industrii în România care de la câteva mii de tone anual capacitate de distilare pentru lampant va ajunge în anul 1900 la o prelucrare de aproximativ 200.000 tone. La sfârşitul lui aprilie 1916 existau în România 61 de rafinării dispersate şi cu capacităţi diferite, de la 500.000 la 840.000 tone pe an.

Primul exportator de petrol lampant la Marsilia va fi Teodor Mehedinţeanu, după Franţa, urmând apoi exporturi de lampant în Germania, Turcia etc. În Turcia până în anul 1907 singura ţară care exporta lampant era Rusia, dar din octombrie 1907, după ce se obţineau cantităţi mari de lampant prin rafinare, România exporta 25%, SUA 10%, Austro-Ungaria 10%, iar Rusia furniza doar 55%.

În anul 1907, în Franţa începuse o polemică asupra întrebuinţării petrolului ca şi combustibil pe vapoarele marinei de război, mai ales pe noile cuirasate. Ziarul parizian "Le Journal" s-a pronunţat împotriva utilizării petrolului drept combustibil afirmând că: "după 15 ani de încercări practice, sistemul a trebuit să fie sistat pe vapoarele franceze". În octombrie 1907, inginerul A. Guiselin care luase parte la Congresul Petrolului de la Bucureşti din acel an scria: "sosesc din Bucureşti, am văzut România şi instalaţiile de încălzit cu petrol (reziduuri), am vizitat vapoarele de comerţ care întrebuinţau permanent acest sistem de încălzire şi sunt încântat". Singura explicaţie până acum era că: "comandanţii şi şefii arsenalelor aveau teamă de petrol".

În ceea ce priveşte rafinăriile, dacă în anul 1910/1911 din 1.243.570 tone petrol se fabricau numai 21.996 tone uleiuri minerale, în anul 1921 numai din 1.046.992 tone ţiţei se extrăgeau 93.219 tone uleiuri minerale. În anul financiar 1912/1913, din 1.765.183 tone ţiţei s-a extras numai 440.985 tone uleiuri minerale.

Vintilă Brătianu în broşura sa "Petrolul şi politica de stat" arăta că în 1913 că din producţia totală de 906.753 tone de păcură s-au consumat în rafinării 15.000 tone, în întreaga ţară 560.492 tone şi s-au exportat 311.912 tone.

Potrivit statisticilor, exportul de reziduuri petroliere a mers descrescător în timpul războiului mondial şi al neutralităţii noastre spre a fi reluat după 1919, sărind de la 9.642 tone cât era exportul în 1919/1920 la 25.426 tone în 1920/1921, iar în anul 1921 s-au exportat 15.211 tone de reziduuri.

După război, în anul 1920-1921 industria de petrol consumă 115 din producţia totală de ţiţei şi păcură, adică peste 126.000 tone reziduuri, faţă de un consum anual al celorlalţi consumatori de numai 297.000 tone. Pe când industria stagnează din lipsă de reziduuri, pe când transporturile nu se mai puteau face suficient nu numai din lipsă de vagoane, dar şi din lipsa păcurii la CFR, pe când industriaşii de petrol voiau să se reducă consumul de păcură, petroliştii consumau mari cantităţii de reziduuri.

România ocupa în anii 1910 şi 1911 locul cinci mondial, în 1912 şi 1913 locul patru, iar în 1920 va ocupa locul şase (după Iran care producea 1.685.219 tone ţiţei), între ţările producătoare de petrol. În anul 1913, producţia noastră de petrol reprezenta 3,72% din producţia mondială dar în anul 1920 va scădea la 1,1%. Producţia mondială a crescut necontenit de la 50.796.276 tone în anul 1913 la 98.594.000 tone în anul 1920 graţie creşterii producţiei Mexicului care în 1910 producea 500.000 tone în 1913 ajungea la 3.000.000 tone, iar în 1920 la peste 24.000.000 tone.

AGERPRES: Ce a însemnat România faţă de restul Europei pe partea de rafinare de-a lungul istoriei?
Dan Ovidiu Pintilie: Producţia de ţiţei, prelucrată în rafinăriile situate în chiar centrele petroliere, începând cu cele instalate la Ploieşti, Câmpina, Târgovişte, Bucureşti, Râmnicul Sărat, Braşov, Dej, Satu Mare sau cele din judeţul Bacău întotdeauna a avut drept scop de a acoperi nevoile interne, surplusul fiind îndrumat spre export. Cam 94% din producţia de ţiţei trecea prin instalaţiile de cracare a rafinăriilor, această proporţie micşorându-se cu 2-3% în anii când, pentru motive conjuncturale, s-a exportat ţiţei pentru rafinăriile din ţările vecine. O proporţie de 3-7% din ţiţeiul produs se exporta ca atare, sau sub formă de ţiţei reconstituit, îmbogăţit cu produsele uşoare, pentru a asigura un randament mai mare la prelucrare.

Derivatele produselor petroliere exportate au reprezentat o proporţie de aproximativ 2/3 din totalul produselor valorificate. Excepţii au fost în anul 1920, când consumul intern a absorbit 63,81% şi în anul 1935, când acesta a fost de doar 18,29%. În cifre, consumul intern în 1920 a fost de 435.515 tone, iar în anul 1935, de 1.479.885 tone.

Producţia cea mai mare a României s-a înregistrat în anul 1936, cu o cantitate-record de 8.703.000 tone. Exportul de ţiţei din acel an, a fost de 628.585 tone, faţă de 335.437 tone în 1938. În anul 1936, exportul produselor petroliere, inclusiv ţiţei, a României, a înregistrat 6.884.000 tone, iar consumul intern, 1.545.600 tone. cifra consumului intern cuprinde 975.056 tone păcură, din care o bună parte a folosit-o C.F.R-ul, însă nu include păcura utilizată în procesul fabricaţiei, care în anul 1936 a fost de 323.918 tone.

AGERPRES: Câte rafinării asigurau prelucrarea ţiţeiului în România în acea perioadă?
Dan Ovidiu Pintilie: În anul 1933, prelucrarea ţiţeiului în România era asigurată prin 57 de rafinării dintre care 12 mari, 16 mijlocii şi restul mici. Principalele rafinării aparţineau unor opt societăţi pe care le redăm mai jos şi care au prelucrat în anul 1933, următoarele cantităţi: Astra Română avea o capacitate de 1.800.000 tone şi a prelucrat 1.481.126 tone; Concordia - capacitate de 1.328.000 de tone, a prelucrat 767.652 tone; Româno-Americană - capacitate 1.000.000 de tone, a prelucrat 745.529 de tone; Unirea - capacitate 941.000 de tone, a rafinat 743.515 tone; Petrol-Block - capacitate 754.000 tone, a rafinat 353.210 tone; Colombia - capacitate 660.000 tone, a prelucrat 315.924 de tone; Creditul Minier - capacitate de 339.000 de tone, prelucrat 260.122 de tone.

Instalaţii de cracare a păcurei în vederea obţinerii de benzine aveau în funcţiune doar patru societăţi care tot în anul la care ne referim mai sus au cracat 755.922 tone păcură, obţinându-se 196.500 tone benzină, adică o proporţie de 25%.

Produsele finite ce se obţineau în rafinăriile existente atunci în România erau în medie următoarele: benzină uşoară şi medie 17,34%, benzină grea 4,78%, lampant 15,84%, motorină 15,95%, păcură 33,60%, uleiuri, parafină, asfalt, cocs şi alte produse 2,48%. Pierderile de fabricaţie reprezentau 6,90% iar păcura arsă în rafinării drept combustibil în procesul de fabricaţie 3,11%.

Circulaţia automobilelor era redusă în acea perioadă din cauza crizei economice dar şi a taxelor fiscale foarte ridicate, astfel că se ajunsese la o diminuare a consumului de benzină, iar din totalul consumului de păcură, 1/3 revenea CFR care o utiliza la locomotive. Din totalul vânzărilor de produse petroliere, piaţa internă absorbea doar 18,47%.

Industria rafinării ţiţeiului în România a urmat cu întârziere ritmul perfecţionării aduse instalaţiilor şi metodelor de obţinere a derivatelor în marile ţări producătoare. Deşi scopul final al prelucrării era de a produce cantităţile şi randamentele cele mai bune, nu s-a putut atinge acest deziderat, deoarece nu puteam beneficia de ultimele progrese realizate. Desigur, că în instalaţiile aflate în funcţiune la rafinării ca "Astra Română", "Vega", "Steaua Română", s-au obţinut rezultate satisfăcătoare, atât calitativ cât şi cantitativ.

Tehnica de rafinare în România se prezenta cu un bilanţ deficitar, rafinăriile negăsindu-se la nivelul tehnicii moderne, instalaţiile trebuind să fie perfecţionate. Unele instalaţii de cracare, depăşite tehnic, nu permiteau transformarea în benzine superioare cu cifre octanice ridicate sau în uleiuri, a întregii cantităţi de păcură, disponibilă şi utilizată, de regulă, neeconomic, drept combustibil sau exportată. Cu toate progresele înregistrate în prelucrarea petrolului, acestea nu erau suficiente, iar pierderile se cifrau la un procent destul de ridicat, dacă avem în vedere cantitatea de gaze de distilare care erau arse.

Cracarea în România, în ianuarie 1938, reprezenta în procente 24% pentru o producţie de 2.500 de vagoane. Aceasta revenea la 62 de rafinării care deţineau un total de 10 unităţi de cracare. Faţă de industria mondială, România stătea sub normal, sporirea unităţilor de cracare fiind un imperativ pentru industria de rafinare. Franţa avea un procent de 49,9 %, respectiv în 17 rafinării existau 14 instalaţii de cracare. Se preconiza în România că sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938 reprezenta începutul perioadei de 'maxim de valorificare la un minim de prelucrare.

În ianuarie 1938, instalaţiile de cracare din cele cinci rafinării care le posedau, aveau o capacitate de prelucrare de 700.000 tone păcură anual, dar mai trebuiau construite instalaţii pentru a mării capacitatea la 800.000 tone.

Sub o altă formă, fenomene similare s-au resimţit şi în activitatea şantierelor petroliere. Dacă acestea, în trecut, erau aprovizionate cu materiale şi unelte speciale, procurate de la societăţi cu reputaţie mondială, legăturile fiind întrerupte din 1939, stocurile s-au epuizat. Produsele obţinute în perioada războiului din materii prime raţionalizate, s-au folosindu-se improvizaţii, nu au corespuns aşteptărilor, ca urmare au apărut uzuri premature şi dificultăţi în procesul de foraj atât pentru explorare cât şi pentru exploatare. În aceste condiţii, după şase ani de lipsuri de materiale de calitate, necesitatea importului se făcea din ce în ce mai simţită.

În afară de vechile legături cu furnizorii din S.U.A., Anglia, Franţa, Belgia, Suedia, Elveţia, etc. au apărut şi posibilităţi de a procura materiale începând cu sfârşitul anului 1944 şi din U.R.S.S., Cehoslovacia şi Ungaria.

AGERPRES: Cât de necesar a fost capitalul străin în industria petrolieră din România, în condiţiile în care nu prea exista capital românesc?
Dan Ovidiu Pintilie: Capitalul străin investit în industria petrolieră din România, datorită lipsei cronice de capital autohton, apreciem că a fost necesar. Această investiţie a avut efecte benefice atât pentru investitorii străini cât şi pentru partea română. Industria de petrol din România a adus aporturi mai importante decât oricare altă ramură de producţie a ţării în ceea ce priveşte: crearea resurselor de plată în străinătate, ajungând să acopere până la 62% din valoarea întregului export; participarea la veniturile statului şi ale căilor ferate cu sume considerabile; sporirea şi îmbunătăţirea utilajelor industriale, prin investirea unor sume importante; locuri de muncă pentru zeci de mii de salariaţi direct implicaţi în activitatea petrolieră. Numai Societatea 'Concordia' avea la un moment dat aproape 10.000 de salariaţi iar împreună cu familiile lor se ajungea la 45.000 de oameni care trăiau în strânsă legătură cu această activitate.

Exportul de produse petrolifere a adus României, mai mult decât orice ramură a exportului, mijloace de plată atât pentru importul cât şi pentru nevoile sale financiare. A fost apoi un fapt dovedit că cea mai mare parte din câştigurile ce au rămas industriei petroliere, după plata sarcinilor şi impozitelor a fost alocată investiţiilor noi.

Pentru finanţatorii străini, investiţiile făcute au fost deosebit de rentabile, fapt reflectat pe deplin de beneficiile realizate. Pentru România, aceasta a însemnat crearea şi consolidarea unei ramuri industriale performante, prin introducerea unor metode de exploatare şi tehnologii de prelucrare de mare randament. În general, societăţile petroliere nu au aşteptat să fie invitate de nimeni pentru a-şi moderniza utilajele şi a introduce, din propria lor iniţiativă, toate instalaţiile noi care au perfecţionat industria românească de petrol precum: instalaţii pentru extragerea benzinelor prin cracare; pentru fabricarea benzinelor cu un număr ridicat de octani; pentru fabricarea parafinei, asfaltului, uleiurilor, cocsului de petrol, acizilor naftenici etc.

"Concordia", ca şi celelalte 11 societăţi petroliere principale care au activat în România, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru: perfecţionarea la maxim a metodelor de prospecţiuni; sporirea numărului sondelor de explorare; introducerea şi folosirea instalaţiilor de extracţie cele mai moderne; modernizarea metodelor lor de prelucrare, rezistentă la concurenţa pe piaţa mondială; sursă de venituri pentru economia naţională.

AGERPRES: Care a fost contribuţia sectorului petrolier la economia ţării?
Dan Ovidiu Pintilie: Dacă marile venituri obţinute de la industria de petrol au fost sau nu întrebuinţate în interesele optime ale economiei naţionale româneşti, în special în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii şi a altor ramuri industriale, această problemă a fost de natură politică şi nu industria petrolieră putea fi socotită răspunzătoare. De asemenea, în ceea ce priveşte lipsa de iniţiativă edilitară şi gospodărească a conducerii oraşelor din regiunea petroliferă, nu societăţile petroliere au avut vreo răspundere. Rolul lor a fost numai acela de a plăti taxe şi impozite comunale, uneori cu totul disproporţionate. În nici o altă ţară industria petrolieră nu a contribuit la sarcinile publice în proporţia în care a contribuit industria petrolieră din România.

Dezvoltarea industriei petroliere a creat condiţii favorabile dezvoltării muncitorimii, fiind una din principalele surse de formare ale acestuia în România. Întreprinderile petroliere au fost în măsură să acorde salariaţilor lor nu numai un salariu mai bun decât celelalte categorii de industrii, pentru munci echivalente, dar ele le-au creat şi alte avantaje, cum au fost: pensii, fonduri de prevedere, asistenţă medicală, asistenţă în caz de boală sau accidente etc.

După septembrie 1944, societăţile petroliere au intrat în sfera intereselor economice şi politice a U.R.S.S> care şi-a exercitat controlul prin numirea în Consiliile de Conducere a unor cetăţeni sovietici. Toată activitatea şi cercetarea a fost subordonată intereselor sovietice, care au determinat includerea majorităţii societăţilor petroliere în cadrul 'Sovrompetrol', prin preluarea capitalurilor lor. 'Sovrompetrol' a jucat un rol nefast prin intermediul căruia ţiţeiul şi derivatele lui luau calea U.R.S.S. Desfiinţarea societăţilor petroliere s-a făcut prin naţionalizarea din 11 iunie 1948, când a încheiat o activitate care ar fi avut o foarte bună dezvoltare în viitor. AGERPRES/(AS - autor: Florentina Cernat, editor: Mariana Nica)