Cernăuţi, 12 iun - Trimisul special Agerpres, Gina Ştefan, transmite: Comunitatea românească din regiunea Cernăuţi (Ucraina) se confruntă de ani de zile cu pericolul asimilării şi deznaţionalizării generat, în primul rând, de politica subtilă dusă de autorităţi de ucrainizare a şcolilor cu predare în limba română şi care, în ultima perioadă, a devenit tot mai acut.

La aceasta se adaugă şi faptul că în unele biserici româneşti deja se slujeşte parţial şi în limba ucraineană, că asociaţiile româneşti nu sunt sprijinite de autorităţile statului, că românii de aici se simt şicanaţi şi hărţuiţi şi că pot merge în România doar pe baza unei vize. La fel ca şi alte comunităţi istorice din jurul României, românii din regiunea Cernăuţi îşi doresc şi solicită un sprijin mai consistent din partea autorităţilor de la Bucureşti în chestiuni de care depinde păstrarea identităţii lor naţionale.

De cum ajungi în Cernăuţi, după ce parcurgi un drum tipic pentru Ucraina acestor ani, simţi vibrând sufletul românesc în clădiri, pe străzi sau în pieptul oamenilor, dar te frapează o serie de aspecte. Nu există inscripţii bilingve, iar cele aflate cândva pe bisericile româneşti şi alte clădiri istorice, au fost scoase şi nu au mai fost amplasate după restaurări. Pe placheta aflată pe o clădire din centrul oraşului, Mihai Eminescu este prezentat ca fiind un poet 'moldovean', iar pe statuia sa îi este scris doar numele, şi acesta cu litere chirilice. Şi tot în Cernăuţi, casa lui Aron Pumnul este o ruină, cimitirul, odată românesc, este azi în paragină şi deseori vandalizat, iar inscripţiile în limba română sunt tot mai des acoperite de înscrisuri în slavă. Memorialul ostaşilor români, inaugurat în 2008, care marchează o groapă comună cu trupurile neidentificate ale '400 de martiri ai neamului asasinaţi de NKVD în 1941 şi 695 de soldaţi români căzuţi în al doilea război mondial', este închis cu lacătul. De arborarea Drapelului românesc nici nu poate fi vorba, iar sentimentul pe care îl ai după câteva zile de şedere în Cernăuţi este că a existat şi încă există o politică a paşilor mărunţi prin care se îndepărtează elementul românesc din zonă.

Cei peste 200.000 de români din regiunea Cernăuţi trăiesc în patru raioane cu populaţie compactă sau majoritară şi spun că cel mai mare necaz pe care îl au în acest moment este acela că, încet-încet, şcolile cu predare în limba română sunt ucrainizate, comasate sau suspendate. Oamenii trag un semnal de alarmă şi avertizează că 'acum se decide soarta comunităţii şi dacă nu se face ceva urgent, în câţiva ani ne vom pierde'.

Arcadie Moisei este inspector în cadrul Departamentului de Învăţământ al Centrului Cultural Român 'Eudoxiu Hurmuzachi' din Cernăuţi şi cunoaşte foarte bine situaţia învăţământului în limba română din regiune. Profesor de istorie şi învăţător emerit al Ucrainei, Arcadie Moisei spune că iniţiativa introducerii de clase ucrainene în şcolile româneşti a aparţinut administraţiei statului în urmă cu mulţi ani, după care, încet-încet, părinţii au fost convinşi că, dacă îşi dau copiii să înveţe în limba ucraineană, au perspective mai bune pentru viitor. Ideea este însă, una falsă, spun specialiştii, pentru că un copil îşi însuşeşte mai bine cunoştinţele în limba maternă, după care poate studia orice limbă străină, având avantajul multilingvismului. Mai mult, testările efectuate recent în şcolile din Ucraina arată că elevii din şcolile româneşti au obţinut rezultate mai bune la limba ucraineană venind de la şcolile româneşti decât cei care studiază în această limbă.

'E o profanare să iei un copil care, timp de şase ani, acasă, la fotbal, cu copiii, a vorbit româneşte şi apoi să-l duci la şcoală şi să înveţe şi să vorbească numai în ucraineană. Nu va fi un elev mai bun, faţă de ucraineni va fi mai tâmpit, ca să spun aşa. Şi aşa ne-am simţit şi noi cândva, când veneam din şcolile româneşti la Cernăuţi, în cele ucrainene. Te simţi inferior, mai prejos de ei. Când eşti mai mare este altceva, dar un copil de clasa I e handicapat de la început, nu îşi însuşeşte cunoştinţele, porneşte cu un start greşit', afirmă Arcadie Moisei. Acesta avertizează că, dacă o comunitate îşi pierde şcoala, atunci satul va dispărea, întrucât copiii părăsesc zona şi nu se mai întorc.

'Dacă nu mai avem şcoli, nu ne pierdem complet, dar rămânem fără dinţi şi fără măsele, adică ne vor asimila. Ei se bucură când dansăm, când cântăm, pentru dânşii este un factor exotic, dar aşa condiţii ne-au creat în ceea ce priveşte învăţământul, că putem să ne pierdem limba maternă', susţine Arcadie Moisei.

Ca şi când acest lucru nu ar fi de ajuns, autorităţile ucrainene au început un proces de comasare a şcolilor, în numele reducerii cheltuielilor, iar primele care i-au căzut victime au fost şcolile româneşti.

Astfel, şcolile româneşti din satele Bălcăuţi, Stălineşti şi Nesvoia au fost recent desfiinţate ca entităţi de sine stătătoare şi au devenit filiale ale unei şcoli mixte româno-ucrainene, decizia fiind luată total arbitrar, fără ca părinţii să fie consultaţi. Şi asta în condiţiile în care minoritatea ucraineană din România beneficiază de toate drepturile pentru păstrarea identităţii naţionale, inclusiv cele privind învăţământul în limba maternă, la care se adaugă alocări substanţiale de la bugetul de stat.

'Tot scriem la autorităţi, la minister, dar nu ne au în vedere absolut deloc. Noi le spunem că, potrivit legislaţiei ucrainene şi legilor europene ratificate de Ucraina, trebuie protejate şcolile minorităţilor naţionale, pentru a nu fi asimilate, pentru că spre asta merge, spre asimilare. Nu ni se răspunde în esenţă niciodată, suntem purtaţi dintr-o parte în alta, iar perspectiva noastră este destul de proastă', spune Arcadie Moisei.

Problema este semnalată şi de academicianul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Centrului Cultural Român 'Eudoxiu Hurmuzachi' din Cernăuţi, care avertizează că în câţiva ani se va ajunge la situaţia în care bunicii nu se vor mai înţelege cu nepoţii.

'Politicienii ucraineni fac tot posibilul ca numărul nostru să scadă de la un an la altul şi duc această politică prin diverse căi foarte subversive. Cea mai dureroasă şi cu consecinţe absolut distrugătoare este lichidarea reţelei de învăţământ în limba română. În acest scop, ei fac tot posibilul pentru a-i convinge pe părinţii noştri, ca să ne-o facem cu mâna noastră. Mulţi dintre părinţi au fost induşi în eroare şi merg la directorul şcolii, depun cerere pentru ca copiii lor să continue studiile în limba ucraineană, nu în română. Iată ce paradox, e o mancurtizare a noastră şi în cazul acesta e foarte greu să protestezi împotriva autorităţilor, să demonstrezi politica lor subversivă, pentru că ei se ascund foarte abil în spatele unor părinţi şi a unor români inconştienţi care şi-au pierdut demnitatea lor naţională', afirmă Vasile Tărâţeanu.

Potrivit datelor istorice, în 1940 în regiunea Cernăuţi erau 114 şcoli cu predare în limba română, anul trecut funcţionau 67, pentru ca acum, în 2016, să se ajungă la 63 de şcoli româneşti şi 18 bilingve, acestea din urmă având perspectiva ucrainizării complete.

'Avem 63 de şcoli cu limba de predare română şi 18 bilingve, din care una e ucrainizată complet, în altele se merge spre asta şi mai avem şcoli care au perspectivă de ucrainizare totală. Paralel cu aceea că sunt multe sate unde majoritatea populaţiei este română, dar şcolile au fost în ucraineană. Aşa s-a început din anii 40 şi aşa a rămas', explică Arcadie Moisei.

După o scurtă oprire la Cernăuţi pornim spre satul Ciudei, acolo unde are loc un spectacol folcloric, parte a unui proiect derulat de Institutul Cultural Român, prin Direcţia 'Românii din Afara Graniţelor', în care părinţii români au fost încurajaţi să îşi dea copiii la şcoli româneşti şi să nu mai cadă pradă ideii conform căreia aceştia vor fi dezavantajaţi în parcursul lor profesional dacă nu învaţă în limba statului.

Pe scena casei de cultură din localitate, academicianul Vasile Tărâţeanu le spune părinţilor veniţi la spectacol că cel mai mare păcat este să renunţi la limba maternă, la credinţa strămoşească, la propria istorie a neamului şi îi avertizează că tot mai mulţi au pornit pe o cale greşită, a înstrăinării de propria lor fiinţă.

'Noi trebuie să rămânem ceea ce am fost lăsaţi de bunul Dumnezeu: români şi punctum, cum spunea Eminescu. Să respectăm legile acestui stat, cetăţenii căruia suntem, să studiem limba de stat ucraineană, pentru asta este obiectul 'limba şi literatura ucraineană', dar celelalte obiecte, pentru a le însuşi mai bine, trebuie să le studiem în limba noastră maternă, limba pe care am auzit-o prima oară (...) şi în care ne-au învăţat părinţii noştri. Şi tot părinţii greşesc acum, când s-au luat după sfaturile unor politicieni de doi bani care spun că învăţând în limba română, copiii lor nu vor avea perspectivă. Greşesc şi denaturează politica statului ucrainean, pentru că nicăieri în Constituţia statului ucrainean nu scrie că populaţiile autohtone, minorităţile naţionale, trebuie deznaţionalizate şi asimilate. Cu părere de rău, acest lucru se întâmplă în multe localităţi', afirmă Vasile Tărâţeanu.

La rândul său, istoricul Dumitru Covalciuc îi mustră pe părinţii care aleg să-şi dea copiii în clase cu predare în limba ucraineană şi le reaminteşte faptul că multe sate s-au ucrainizat, după ce în ele au fost deschise şcoli cu predare în limba de stat.

'Mă mir ce se întâmplă cu dumneavoastră. Toţi umblaţi după paşapoarte româneşti, la toţi vă trebuie, dar copiii îi luaţi de mânuţă şi îi duceţi la şcoală ucraineană. Copiii de români au triplat numărul de elevi în şcoala ucraineană. De ce, oare, se întâmplă asta? Oameni buni, când s-au deschis clase mixte într-o serie de sate, acestea s-au ucrainizat până la primul război mondial. Limba este veşmântul naţiei, limba ne ocroteşte, hai să ţinem la naţie, la neamul nostru. Chiar dacă nu ni se mai scrie naţionalitatea în buletine, haideţi să ţinem la neamul nostru', le transmite părinţilor istoricul Dumitru Covalciuc.

În timp ce pe scena Casei de Cultură are loc un spectacol folcloric, primarul din sat ne arată biblioteca localităţii şi ne spune că este nevoie de cărţi româneşti pentru elevii din clasele primare şi apoi insistă să vedem un muzeu care a rămas din vremea sovietică, dar care ar avea nevoie de o reactualizare şi de o prezentare nedistorsionată a adevărului istoric. În muzeu nu există deloc explicaţii în limba română, chiar dacă primarul ne spune că 'şcolile româneşti au dorinţă de cărţi şi de vorbă românească'.

Un domn mai în vârstă mă roagă să mergem într-un loc mai retras şi îmi spune cu voce joasă că toţi românii tânjesc după limba română şi că aici se simt 'pierduţi', 'fără susţinere', de parcă ar fi 'sub jug'. Îmi povesteşte că mama, tatăl şi bunicul său şi-au dorit foarte mult să meargă să vadă Ţara Mamă, dar nu au avut bani, şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu el, chiar dacă are rude în România pe care nu le-a văzut de 15 ani.

Mergem mai departe, în satul Pătrăuţii de Sus, unde pe scenă este invitat un tânăr istoric şi jurnalist, Marin Gherman, care reprezintă exemplul că poţi să ai performanţe dacă întâi eşti dat la şcoala gimnazială românească, pentru ca apoi să urmezi instituţii de învăţământ superior în limba statului.

'Vreau să dezmint acest clişeu, această dezinformare că doar datorită limbii de stat poţi ajunge departe. Vă îndemn să respectaţi valorile şi simbolica ucraineană, să cunoaşteţi limba ucraineană, dar să o învăţaţi în baza limbii materne. Aşa am învăţat-o eu. Doar datorită limbii materne, cunoscând limba română la perfecţie, veţi putea învăţa o limbă străină. (...) Nu trebuie să credeţi neapărat în acel mit că doar datorită şcolii făcute în limba ucraineană poţi avea succes', le spune părinţilor Marin Gherman.

Alte probleme semnalate de reprezentanţii comunităţii româneşti se referă la faptul că în bisericile româneşti şi-a făcut loc, încet-încet, limba ucraineană, 'pentru ca preoţii să aibă mai mulţi enoriaşi', că românii nu au reprezentanţi direcţi în Parlamentul de la Kiev, că asociaţiile româneşti nu sunt susţinute financiar de autorităţi, aşa cum se întâmplă cu ucrainenii din România şi că românii din Ucraina pot merge în România doar pe baza unei vize, pentru care trebuie să plătească o taxă.

Există, însă, şi un exemplu demn de evidenţiat, care demonstrează că poţi să treci de atitudinea inflexibilă a autorităţilor ucrainene, dacă nu te laşi descurajat şi eşti consecvent în a-ţi cere drepturile legitime, recunoscute prin Constituţie. Comuna Mahala, cu o populaţie de 7.200 de locuitori, dintre care 98 la sută sunt români, este condusă din 2006 de Elena Nandriş, o femeie aprigă, care s-a luptat ani de zile pentru ca pe primăria din sat să poată fi arborat steagul românesc, cu stema locală şi anul atestării, 1472.

De altfel, Mahala este singura primărie din regiunea Cernăuţi unde este arborat drapelul României, alături de cel ucrainean şi are un imn propriu al satului, care este afişat de cel al Ucrainei. 'Trei ani am dat explicaţii pentru asta. Dar eu nu am încălcat nicio lege. Constituţia ne permite, trebuie numai să ai îndrăzneala să faci ce trebuie', spune primăriţa Elena Nadriş, care adaugă: 'de la România nu am nevoie de bani, ci de susţinere. Ca să se vadă că nu sunt singură şi mă zbat aici ca peştele pe uscat'.

Întorşi la Cernăuţi, poposim la sediul Centrului Cultural Român 'Eudoxiu Hurmuzachi', o iniţiativă privată care a luat fiinţă cu mari eforturi. Aceasta este una dintre cele trei clădiri din oraş pe care este arborat drapelul românesc, alături de Consulatul General al României şi Societatea pentru Cultură Românească 'Mihai Eminescu'. Aici suntem aşteptaţi, cu lacrimi în ochi, de Eugenia Cimborovici Teodoreanu, fostă profesoară şi jurnalistă, preşedinta Fundaţiei 'Gheorghe Asachi' din Herţa, care ne spune că soţul ei, cetăţean român, tocmai a fost întors de la vama Siret, unde i s-a comunicat că are interdicţie de a intra în Ucraina pe o perioadă de cinci ani. Nimeni nu i-a prezentat motivele pentru care s-a luat această decizie, fiind doar informat că este o hotărâre a 'organului superior de stat al Ucrainei'. Femeia este grav bolnavă, iar soţul ei îi este însoţitor şi consideră că atitudinea autorităţilor ucrainene reprezintă un abuz, este lipsită de umanitate şi nu are nicio legătură cu legislaţia europeană şi cu principiile democratice, despre care vorbesc autorităţile din Ucraina.

'Nu este niciun motiv, noi peste tot am fost împreună şi eu ştiu ce a făcut, ce a vorbit. Absolut nicio motivaţie nu poate să fie într-o ţară care se pretinde să fie democrată. Voi face demersuri peste tot unde este posibil (...). Atitudinea este departe şi de umanitate, doar nu trăim în junglă, trăim într-o ţară care se doreşte să fie civilizată şi se doreşte în Europa. Nu ştiu cum e posibilă aşa o atitudine, doar nu suntem în lumea a treia', afirmă Eugenia Cimborovici Teodoreanu.

Despre astfel de situaţii aveam să mai aflu pe timpul şederii mele la Cernăuţi, nefiind puţine cazurile în care cetăţenii români primesc interdicţie de a intra în Ucraina, iar românii din zonă sunt 'şicanaţi şi hărţuiţi', chiar dacă 'România ajută Ucraina din toate punctele de vedere, financiar şi logistic'.

Toţi românii din regiunea Cernăuţi cu care am vorbit spun că nu au nevoie de bani din partea României ci, mai degrabă, de o susţinere mai consistentă a autorităţilor de la Bucureşti în chestiuni de care depinde păstrarea identităţii lor naţionale, cum ar fi problema ucrainizării şcolilor.

'Nu vedem un sprijin puternic din partea României. Am avea nevoie să intervină la administraţia noastră, pentru că se spune că suntem în Europa, susţinem legile europene, suntem democraţi, facem tot, dar sunt doar declaraţii. Dacă am avea un ajutor din partea României sau chiar a Republicii Moldova, aşa am avea un punct de sprijin care i-ar determina pe ucraineni să se gândească că nu pot face diverse lucruri pe ascuns', a explicat Arcadie Moisei.

Aflat la Cernăuţi pentru derularea unor proiecte culturale, directorul Direcţiei 'Românii din Afara Graniţelor' din Institutul Cultural Român, Radu Baltasiu, a punctat că România are o prezenţă flexibilă şi inteligentă prin ICR - Direcţia Românii din Afara Graniţelor în teritoriile locuite de români, mai ales în comunităţile istorice şi că este nevoie de punţi între românii din ţară şi cei din afara graniţelor.

'Cultura, mediul în care noi lucrăm, oferă foarte multe perspective de acţiune pe care încă nu le fructificăm deplin, în condiţiile în care autorităţile de stat ale statelor unde se află asemenea comunităţi au aşteptări în acest sens. Revenind la obiectivul concret al prezenţei noastre aici, în momentul de faţă ICR desfăşoară două acţiuni simultane: de încurajare a părinţilor să-şi menţină copiii la şcolile româneşti, prin spectacol şi dialog cu intelectualitatea reprezentativă, reprezentanţii autorităţilor şi, pe de altă parte, contribuie la resuscitarea memoriei semnificative - este o premieră absolută prezenţa primului teatru al ţării - Teatrul Naţional Bucureşti în satul Mahala şi la Cernăuţi, cu spectacolul '20 de ani în Siberia'. Vom continua să sprijinim astfel de proiecte-punte şi sper ca autorităţile să înţeleagă că românii şi ucrainenii împărtăşesc o memorie traumatică comună. Pe această bază se poate constitui o vecinătate pozitivă', a declarat Radu Baltasiu.

Ameninţaţi permanent de pericolul deznaţionalizării, supuşi la presiuni pe care unii nici nu şi le pot imagina într-un stat european, 'răstigniţi pe crucea istoriei', după cum singuri afirmă, cu gândul la patria istorică unde, de multe ori, nu pot ajunge, românii din regiunea Cernăuţi îşi păstrează cu încăpăţânare limba, tradiţiile, cultura şi portul. Iar către fraţii din Ţara Mamă au o singură rugăminte, pe care am auzit-o de mai multe ori: 'Să nu uitaţi de noi. Niciodată!'. AGERPRES (A-AS-autor: Gina Ştefan, editor: Karina Olteanu)