Craiova, 3 ian /Agerpres/ - ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, a acordat un interviu AGERPRES în care vorbeşte despre atitudinea faţă de rolul bisericii în societate, despre preocupările creştinilor pentru sărbători, dar şi despre drepturile omului şi despre slăbiciunile omului transformate în drepturi. ÎPS Irineu a vorbit, de asemenea, şi despre dezbaterea pe tema construcţiei de biserici versus construcţia de spitale sau de şcoli, despre proiectele Mitropoliei Olteniei din ultimii ani şi despre conştiinţa naţională.

AGERPRES: Înaltpreasfinţia voastră, cum aţi caracteriza anul 2015 pentru Mitropolia Olteniei în ceea ce priveşte proiectele pe care le-a avut biserica în această zonă?
ÎPS Irineu: Cu ajutorul lui Dumnezeu aş spune că anul care şi-a încheiat fila calendaristică a fost un an bun, în contextul acesta al vieţii de zi cu zi şi al greutăţilor pe care le îndurăm şi cu toată lumea le ştim. În primul rând ne-a ajutat bunul Dumnezeu ca în pacea lui Dumnezeu să putem să rezolvăm lucruri foarte importante. Am dus mai departe proiectele pe care le-am avut şi am generat altele noi, pentru că viaţa este într-o dinamică a ei, nu se opreşte. Vrem să continuăm şi să ducem pe mai departe acest mandat pe care Dumnezeu ni l-a dat. Ne gândim întotdeauna la oameni, ne gândim la bunurile pe care strămoşii noştri ni le-au dat, ne gândim la societatea în care trăim, toate acestea fiind preocupări de căpetenie în viaţa unui ierarh. Nu poţi să rămâi în afara cunoaşterii, nu poţi să rămâi în afara învăţământului, nu poţi să rămâi în afara vieţii sociale. Aşadar considerăm că din toate acestea am făcut câte ceva şi ne-am străduit să realizăm şi să împlinim câte ceva. Sper că nu am lăsat o anumită porţiune din aceste preocupări să rămână în spate, căci este foarte important ca să le duci pe toate într-un ritm în care poţi să realizezi ceva şi să dai pe mai departe posibilitate ca să continui programul respectiv. Aşadar, liniile pe care le-am urmat de la instalarea noastră şi până astăzi, cum spuneam ale vieţii sociale, ale vieţii religioase, mănăstireşti, ale vieţii parohiale, ale vieţii intelectuale, le-am dus cu multă stăruinţă şi cu multă osteneală. S-au făcut biserici, s-au terminat biserici, acesta fiind specificul nostru de altfel. Noi ne propunem să facem şi spitale, ne propunem să facem şi grădiniţe, ne propunem să facem chiar şi universităţi, însă trebuie să ştim precis: o risipire sau o conversie înspre altceva decât suntem noi pregătiţi să facem ar fi foarte grea la ora actuală. De asemenea, trebuie să subliniem că noi nu putem să luăm sarcina statului. Deci biserica are nevoie de ajutorul credincioşilor şi de contribuţia credincioşilor care se cumulează în bugetul statului. Bugetul statului nu este format din averea unor oameni, ci este contribuţia credincioşilor Bisericii Ortodoxe şi a altora. Aşadar, nu ne mai imaginăm niciodată că noi dacă primim ceva de la stat primim de gratis sau de pomană. Este tot ceea ce credinciosul nostru a dat acolo potrivit legilor şi potrivit dispoziţiunilor legale. De aceea subliniez acest lucru ca să se înţeleagă: noi,apărând patrimoniul naţional, apărăm identitatea naţională. Nu putem să avem o istorie cu totul adevărată şi credibilă în faţa noastră şi în faţa lumii fără vestigiile istorice. Unii oameni şi unele popoare caută aceste vestigii cu sume mari de bani. În ţara noastră nu se cheltuiesc atâţia bani cât alţii cheltuiesc pe nimica toată. Deci noi dacă apărăm şi refacem o biserică din lemn din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, din secolul al XIX-lea, dacă reparăm o mănăstire din secolul al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea, dacă reparăm o icoană, dacă restaurăm o carte, dacă restaurăm ceva, o operă de artă, toate acestea sunt ale poporului nostru. Biserica nu poate fi în afara poporului lui Dumnezeu. Nu există instituţia bisericii fără credincioşi. Deci această instituţie bisericească este formată din cler şi credincioşi. Dacă noi ne silim, înseamnă că societatea ar trebui să se bucure că mai sunt oameni cu conştiinţă. Nu neapărat o conştiinţă strict bisericească, ci este vorba de o conştiinţă naţională, patriotică. Aşadar, când vorbim despre această realitate, ne gândim foarte bine la ceea ce noi suntem şi ceea ce noi avem ca mesaj şi ca mandat în viaţa noastră. Prin urmare, noi ne bucurăm în acest an că am avut posibilitatea, cu ajutorul credincioşilor, cu ajutorul statului, cu ajutorul atâtor lucruri care s-au strâns aşa cum furnicile strâng în muşuroiul lor şi cum albinele strâng mierea din toate părţile. Credincioşii au fost activi în această lucrarea a noastră şi ne bucurăm şi noi le mulţumim foarte mult, pentru că îi vedem cât de harnici sunt atunci când constată că păstorul lor se îngrijeşte de viaţa lor. Este adevărat că sunt şi oameni care ne pizmuiesc, care văd cu oarecare scrâşnire de dinţi faptul că trebuie să ai religie în şcoală, faptul că trebuie să ai asistenţă socială în spital, în armată, în penitenciar, dar nu ne puteam da seama cât de importantă este activitatea aceasta pentru credincioşi. O speranţă într-un moment delicat al vieţii este o şansă în viaţă. Dacă noi dăm o şansă în viaţă acestor tineri, acestor copii, noi vom fi într-adevăr fericiţi când vom vedea că în urma noastră a rămas ceva. Să ne gândim numai la problema pensionării: cine va plăti pensiile noastre de mai târziu, dacă noi nu îi învăţăm să muncească, să iubească ţara aceasta? Noi nu vom putea avea un viitor luminos dacă nu ne uităm în spate la rădăcina noastră. Arborele nu-şi desfăşoară coroana dacă nu ştie că în pământ are o rădăcină atât de dezvoltată, încât coroana să poată fi pusă în evidenţă şi să fie susţinută. Aşa şi noi trebuie să ne îngrijim de viitorul nostru, să dăm sens vieţii noastre din toate punctele de vedere: să sprijinim familia în primul rând prin educaţie, prin asistenţă. Ne doare sufletul când vedem pe unul despărţit de celălalt, pentru că este foarte greu ca atunci când la slujba de cununie s-a spus ca doi să fie una, iar atunci acel unul sau una când se despart în două nu mai avem decât jumătăţi. Şi este mai greu când ne gândim la celălalt aspect dureros: că aceste jumătăţi îşi hărţuiesc copiii să treacă când de partea unuia, când de partea celuilalt, iar în cele mai triste cazuri copiii ajung să fie crescuţi de taţi, când prin definiţie nicio pasăre, nicio altă vietate nu îşi creşte puişorii pe seama tatălui. Nu că acum aş vrea să inversez rolurile. Dar mă gândesc la nişte exemple care ar trebui să ne fie foarte la suflet. Aşadar iată câteva din elementele pe care le-am putea privi dintr-o dată la acest sfârşit de an, ce am făcut şi ce vom face în continuare. Cred că ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu avem decât cuvinte de mulţumire faţă de Atotputernicul care reglează şi dirijează viaţa noastră chiar şi atunci când suntem slabi. Aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: când sunt slab, atunci sunt tare. Evident că mai avem multe de făcut şi nici nu am putea fi triumfalişti, să fim acum cuprinşi de slavă deşartă că am făcut ceva, căci iarăşi spune Sfânta Scriptură: şi dacă am fi făcut toată legea, şi dacă am fi făcut toate lucrurile, tot robi netrebnici suntem, că nu am făcut decât ceea ce trebuia să facem.

AGERPRES: Cum vedeţi această dezbatere pe tema construcţiei de biserici versus construcţia de spitale, de şcoli etc.?
ÎPS Irineu: Într-o societate multilateral dezvoltată - să folosesc acest cuvânt foarte cunoscut - este imposibil să ai ceva în detrimentul celuilalt. Cum spuneam, bisericile nu sunt întreţinute de stat şi nici nu sunt finanţate de stat decât atât cât se poate câte un ajutor. De ce oare societatea pune în ecuaţie biserica cu spitalul şi cu şcoala, câtă vreme şcoala şi spitalul sunt ale statutului şi statul trebuie să se îngrijească de ele. Când punem biserica în sondajele acestea, facem o mare greşeală. Biserica nu este instituţie a statului ca să intre în sondaje, biserica este instituţie divino-umană şi nu are legătură de subordonare faţă de stat. Noi avem autonomia noastră, de aceea vrem ca biserica să nu fie luată în calculul acesta strâmt şi foarte dezamăgitor.

AGERPRES: Este luată în calcul din punct de vedere al finanţării...
ÎPS Irineu: Despre ce finanţare vorbim? Dacă noi vorbim despre finanţarea unui spital, păi este finanţare totală. Nu îi dăm doar un ajutor spitalului şi îi cerem să se descurce. Cât la sută din acest PIB este dat bisericii? Noi aici, Mitropolia Olteniei, dacă este să luăm în calcul această finanţare, se ridică la câteva miliarde de lei vechi. Atât! Ce putem să spunem în acest moment şi în această ecuaţie despre o finanţare a statului faţă de biserică câtă vreme toată lumea spune: 'Se dă bisericii!'. Da, evident, dacă se urmăreşte prin toate canalele să se spună: 'Uite ce a primit biserica, uite ce a făcut biserica!' şi să calculeze fiecare cu creionul pe hârtie şi să ia în contextul unui spital de nu ştiu unde. Este ca şi când noi, biserica, suntem responsabili că s-au desfiinţat spitalele. Biserica este responsabilă că s-au desfiinţat spitalele? Biserica este responsabilă pentru că aceşti lideri politici, fie că sunt preşedinţi de consilii judeţene, fie că sunt miniştri, fie că sunt premieri sau preşedinţi de stat nu se ocupă de acest lucru? Păi de ce nu se ocupă? De ce trebuie neapărat să arătăm cu degetul spre biserică şi să scoatem în evidenţă că ăştia nu îşi fac datoria? Păi spuneţi-le lor ce ar trebui să facă şi lăsaţi-ne să ne gestionăm noi cum ar trebui să fie. De acum înainte noi să ne facem o previziune şi să spunem: de acum înainte cinci ani nu mai lucrăm nimic, trebuie să facem spitale şi şcoli. Da, este adevărat, dacă este să putem noi face spitale, păi trebuie să ne dea sprijinul respectiv. Orişice om cu mintea sănătoasă gândeşte când îi spui de ce nu ai făcut aia. Trebuie să şi întrebi: ţi-am dat suficientă credibilitate şi ajutor ca să faci aia? Numai să facem nişte acorduri la nivel de minister şi să spunem: Domne, de anul acesta facem numai spitale. Însă toate acestea nu fac parte dintr-un program sănătos al unei edificări constructive a spiritului naţional, ci antagonist, ca să găsim oameni sau instituţii cu care noi să ne luptăm şi să nu vadă altceva ce lucrăm noi în spate. Şi este foarte interesantă această viziune. Însă una peste alta, noi îi iubim şi pe aceia care ne spun de rău, pentru că tot ai noştri sunt. Poate că au ceva de comentat, poate că au ceva de corectat în acest lucru, însă trebuie să îi încurajăm şi să le spunem că nu vrem să luăm locul nimănui în statul român, niciunei instituţii. Dacă facem o biserică, nu vrem să luăm locul primăriei, dacă facem un cămin de bătrâni, nu vrem să luăm locul asistenţei sociale al Consiliului Judeţean, dacă facem o grădiniţă nu vrem să luăm locul inspectoratului şcolar. Aşadar, ne bucurăm de toţi şi participăm cu bucurie la fiecare moment de bucurie al societăţii noastre şi al cetăţii noastre, al oraşului nostru. Aşadar, gândesc că trebuie pus puţin la punct această 'răzvrătire' a unor factori care caută să aplatizeze toată identitatea noastră naţională. Trebuie să ne gândim că atunci când nu aveam stat, aveam biserică. Este foarte important acest lucru. Când s-au înfiinţat statele aici - naţionale româneşti - cum le ştim cnezatele şi voievodate, exista biserică. Şi când cetatea nu a avut ziduri, noi am avut biserică. Aşadar ar trebui să ne uităm mai bine la identitatea noastră patriotică şi naţională şi să fim mai puţin caustici la asemenea realizări. Ba dimpotrivă, să zicem 'mulţumim lui Dumnezeu că încă mai este cineva care se mai ocupă de ţara aceasta'.

AGERPRES: În această perioadă a sărbătorilor de iarnă, care gravitează în jurul sărbătorii Naşterii Domnului, în spaţiul public se pune foarte mare accent pe agitaţia care vizează pregătirile materiale. Care ar trebui să fie atitudinea creştinului, ce ar trebui să facă?
ÎPS Irineu: E normal ca în preajma marilor sărbători omul să se preocupe de ceva. Acum nimeni nu a făcut un sondaj să vadă cât de mult se preocupă credincioşii pentru sărbătoare. Noi am văzut din punct de vedere comercial că unii îşi cumpără de sărbătoare, unii se duc şi îşi agonisesc ceva de mâncare pentru sărbătoare. Şi evident ceea ce este mediatizat, aceea este într-un fel oarecare credibil, adică mâncăm marfa pe care ne-o oferă unii. Dar există şi o mare parte a credincioşilor care se preocupă şi de alte aspecte. Am văzut, din fericire, tineri care au postit tot postul, care s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Eu însumi spovedesc credincioşi pe care i-am avut înainte, care mai vin şi mai departe. Deci îmi fac timp şi pentru asta. Nu de altceva, ci pentru că îi iubesc pe cei care îi spovedesc şi în al doilea rând, pentru că sunt în contact cu lumea, ştiu şi eu ce se petrece în cetate. Este foarte important acest lucru. Deci sunt mulţi tineri care se spovedesc, tineri care se pregătesc pentru Sfânta Liturghie, credincioşi care au postit tot postul. Şi aş putea face fără să greşesc o evaluare că sunt peste 80 la sută care ţin cu mare sfinţenie tradiţiile noastre bisericeşti, tradiţie însemnând nu neapărat ceva trecut, ci ceva actual. Pentru că una este să te gândeşti la cel care te-a învăţat carte, alta este să citeşti un manual după care ai învăţat şi alta este să conştientizezi cine a alcătuit manual respectiv. Deci asta face parte din tradiţia noastră, iar tradiţia noastră este atât de bogată şi atât de evidentă, încât putem spune că în orice parte al lumii ne-am afla, dacă îl vedem pe un credincios, pe un domn, o doamnă, că el cântă colinde, ştim precis că e ortodox român. Iată cât de puternică este înrădăcinată în inima noastră credinţa. Aşadar, preocuparea noastră pentru sărbătoare este într-adevăr un dat. Orice om când îşi face ziua onomastică îşi face şi el un costum sau poate că îşi ia ceva, cel puţin marchează ziua respectivă. Cu atât mai mult când e în preocuparea sa Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi nolens-volens trebuie să te aliniezi la acest lucru, pentru că Naşterea însăşi şi Învierea însăşi te provoacă la acest lucru. Este o sărbătoare care acţionează şi în interior energetic, te determină. Este imposibil ca apropiindu-se Crăciunul să nu îţi vină în minte colindele pe care le-ai învăţat în copilărie şi este imposibil să nu fredonezi când auzi la televizor acele cântece minunate care ne-au legănat copilăria noastră. Este imposibil ca venind Crăciunul, cât ai fi de necredincios totuşi, să nu zici 'La mulţi ani!'. Dacă nu e Crăciun pentru cel necredincios de ce spune 'La mulţi ani!'? Întrebare! Am văzut o dată un comentariu pe un blog în care cineva spunea tot felul de inepţii, scria Hristos cu H mic, iar la sfârşit zicea 'La mulţi ani şi sărbători fericite de Crăciun!'. Mi s-a părut ca o pledoarie...erau pături de fum, pături de fum şi deodată iese focul. Şi atunci am gândit 'Iată, domnule, cum ţâşneşte adevărul din sufletul lui!. Nu atunci când el critică, când el aruncă cu otravă, ci atunci când el zice la final 'sărbători fericite de Crăciun"! Ce să înţelegem de aici? Că românul este creştin prin definiţie şi că el este bun, însă de multe ori societatea sau împrejurările vieţii l-au făcut ca să fie puţin mai acid şi îl înţeleg, pentru că nu poţi să trăieşti într-un sistem sau într-un loc în care să fii învăluit de atâtea informaţii din tot felul de surse, dacă nu ai o oarecare stabilitate să poţi rezista. Însă ne rugăm pentru toţi aceştia ca ei să înţeleagă mesajul şi sunt convins că dacă noi suntem capabili să îi iubim, cu mult mai mult Dumnezeu îi iubeşte, dacă noi suntem capabili să îi iertăm, cu atât mai mult Dumnezeu ne iartă. Deci iată care ar fi ethosul acestei sărbători.

AGERPRES: Cum vedeţi provocările cărora trebuie să le facă faţă astăzi statul laic?
ÎPS Irineu: Statul trebuie în primul rând să îşi facă datoria de stat. N-ar trebui să existe o reţetă şi deci nu putem da reţete, pentru că contextul social, politic internaţional şi naţional este diferit de la un moment la altul, se pot schimba datele problemelor, pot să apară evenimente noi şi aşa mai departe. Orice analist se poate contrazice şi poate constata el însuşi că nu are dreptate datorită evenimentelor care sunt atât de fugace şi atât de instabile. Deci nu putem da o reţetă. Nici nu ar trebui să ne implicăm aşa de mult. Dar un sfat îl dăm: să aibă în vedere omul, să aibă în vedere dreptul natural al omului, nu artificial, nu dreptul acela care este produs de social sau de sociologie, pentru că sociologia nu are definiţia clară a persoanei când vorbim de social, de societate, de sociologie vorbim de o entitate care are sau nu are indivizi. Deci când vorbim de dreptul natural al omului, atunci vorbim despre omul făcut de Dumnezeu şi respectul statului trebuie să fie nu numai faţă de nişte indivizi, persoane care fac parte din statul respectiv, ci să se gândească că deasupra statului este Dumnezeu. Deci Dumnezeu nu se amestecă cu statul, dar statul dacă nu ţine cont de Dumnezeu nu ajunge la o finalitate pozitivă, ci întotdeauna este paralel cu ceea ce Dumnezeu învaţă. Deci a vorbi despre ceva în acest sens este o părere şi în al doilea rând o subliniere că în toată activitatea omului şi a statului trebuie să ţinem cont de contextul în care trăim şi acest context este viaţa. Viaţa nu o putem schimba, este un dat al lui Dumnezeu şi viaţa nu o putem produce în laboratoare. Viaţa există şi noi trebuie să o realizăm şi să o simţim aşa cum este dată de Dumnezeu. Aşadar, o viaţă corectă, o viaţă curată şi o viaţă luminată nu se poate dobândi decât numai în relaţie cu Dumnezeu. Şi lucrul acesta nu îl spun eu că sunt cleric, ci este o realitatea logică şi filozofică. Nu există filozofie care să nu vorbească despre cel Atotputernic, cu atât mai mult în contextul actual, în care nu trăim numai ca simple vieţuitoare să mâncăm şi să bem, ci trăim intelectual, trăim raţional, trăim cu conştiinţă. Dacă conştiinţa este, cum spunea J.J.Rousseau, instinct divin, glas nemuritor şi ceresc, definiţie pe care o găsim în fiecare manual de drept, cu atât mai mult trebuie să ne dăm seama că acest glas nemuritor şi ceresc nu este produsul biologicului, că biologicul are dimensiunea lui, ci este un dat ontologic pentru că numai omul are conştiinţă. Şi atunci când vorbim despre darea aceasta cea bună a lui Dumnezeu, ne referim efectiv la amprenta pe care Dumnezeu a lăsat-o în noi, iar această judecată de valoare este efectiv ceea ce Dumnezeu a lăsat din chipul Său în noi. El este în chipul pe care ni l-a dat şi în asemănarea la care noi trebuie să ajungem.

AGERPRES: Având în vedere toate acestea, cum ar trebui privite Drepturile omului?
ÎPS Irineu: Drepturile omului şi bine au zis cei care le-au alcătuit, ale omului, nu ale patimilor...deci trebuie să facem o deosebire foarte clară: Drepturile omului nu sunt rupte din dreptul natural al omului. De aceea spuneam că nu trebuie să privim dreptul prin prisma sociologicului, ci trebuie să îl privim în identitatea lui, chiar dacă unii azi spun că dreptul natural a fost deja trecut şi este expirat. Nu este adevărat. Atâta vreme cât omul există, există şi drept natural şi există şi dreptul lui Dumnezeu. Omul nu s-a creat pe sine, nu a apărut dintr-o întâmplare, nu este produsul hazardului, deci trebuie să ne lămurim asupra acestor lucruri şi atunci dacă vorbim de Drepturile omului şi vrem să fie apărate şi vrem să fie cunoscute de toţi şi recunoscute, atunci nu îl putem scoate pe Dumnezeu din ecuaţia aceasta. Dar care este dreptul lui Dumnezeu pentru că El este Cel care ne-a creat? Cum spuneam, nu ne-am creat noi pe noi! Şi dacă Dumnezeu ne-a creat pe noi, de ce oare nu ne referim când privim drepturile noastre în oglinda lui Dumnezeu sau de ce nu Îl vedem pe Dumnezeu oglindit în drepturile noastre? De altfel, Drepturile omului, după originea lor şi după forma lor de redactare, sunt din Sfânta Scriptură. Nu au fost luate aceste drepturi dintr-o reflecţie filozofică, dintr-o reflecţie poetică, ci au fost luate din Sfânta Scriptură. Deci acolo găsim toate drepturile, relaţiile cu drepturile din Sfânta Scriptură. Este evident că este o relaţie de părinte-fiu din Sfânta Scriptură, adică de Tatăl cel Ceresc şi de copiii săi. Păi dacă vrem cu adevărat să promovăm aceste drepturi, trebuie să le vedem totuşi în acest transcendent, în această putere personală care este Dumnezeu, şi dacă vrem într-adevăr ca viaţa aceasta să fie luminată şi conştientă trebuie neapărat să o privim în cel care poate să lumineze şi poate să conştientizeze intelectul şi raţiunea noastră. Însă când vedem anumite anomalii cum ar fi dreptul unora împotriva celorlalţi, dreptul bogaţilor împotriva celor săraci, dreptul părinţilor asupra copiilor, dreptul copiilor asupra părinţilor, nu mai vorbesc de dreptul unora care au diferite patimi, păcate sau, cum am zice noi, slăbiciuni împotriva celor care promovează adevărul, binele, frumosul... Nu condamnă nimeni pe cineva pentru viaţa lui personală, pentru că noi nu suntem Dumnezeu şi numai Dumnezeu ne judecă pentru patimile noastre, slăbiciunile noastre, dar cum este posibil, vorbind despre raţionalitatea drepturilor omului, să iei ca bază o slăbiciune a omului? Întrebare! De ce trebuie să luăm noi ca bază o slăbiciune a omului şi să facem din ea un drept recunoscut al bietului om? Nu ne preocupă educaţia şi oamenii mor needucaţi, nu ne preocupă sărăcia şi oamenii mor săraci. Nu există drept al săracului, nu există o dimensiune a cât poţi să îl exploatezi pe cel sărac şi totuşi ne interesează drepturile patimilor! Foarte interesantă această alchimie! Cred că ar trebui să medităm mai mult! Nu vreau să spun şi nici nu vreau să fac deloc referire la un om care are asemenea gândire, nu neapărat patimă, pentru că patima este ceva exterior omului, gândul este la baza tuturor contradicţiilor noastre noetice. Dacă noi vrem să gândim un proiect, atunci din minte trebuie să alcătuim planul. Aşa şi când este vorba să facem ceva pentru noi sufleteşte sau să ne dăm curs unor instincte. Omul, dacă este cu totul raţional, el trăieşte viaţa biologică fără să fie infestat de biologic. Aşadar, aceste instincte care sunt în subconştient, nu le putem lăsa să iasă la suprafaţă sau să le punem în evidenţă. Eu gândesc că cei care promovează prea mult aceste idei sau aceste gânduri se expun foarte mult. Pentru că la un moment dat este o revoltă şi a celorlalţi: Bine, bine, dumneata eşti aşa cum eşti, dar de ce trebuie eu să fiu de acord cu dumneata? Pe de altă parte, nu trebuie să fim agresivi faţă de ei. Nu trebui să gândim că în Sfânta Scriptură nu sunt amintiţi aceşti oameni, confraţi ai noştri sau patimile lor. Sunt, deşi sunt oarecum înfierate acolo, dar niciodată Sfânta Scritpură nu ne îndeamnă să îi batjocorim, să îi defăimăm şi să ne luptăm împotriva lor, dar nici nu putem sta cu mâinile la piept şi aplauda ca la circ când ei arată că sunt nu ştiu ce în mod public? Atunci când vrei să arăţi ceva în public, că eşti ceva, arăţi că eşti deştept, că eşti frumos (la concursuri de frumuseţe), arăţi că eşti înţelept, dar nu arăţi că eşti ce?

AGERPRES: Care sunt proiectele pe care le aveţi în acest an în Mitropolia Olteniei?
ÎPS Irineu: În primul rând trebuie să le continuăm pe cele pe care le-am adus până aici, construcţiile acestea şi nu ne vom opri, pentru că Dumnezeu nu ne-a pus să facem decât ceea ce este voia lui. Apostolul Pavel zice: Fiecare să rămână în ceea ce a fost ales sau în ceea ce i s-a dăruit; apostolul să fie apostol, proorocul să fie prooroc, învăţătorul să fie învăţător, ierarhul să fie ierarh, credinciosul să fie credincios. Evident că toţi laolaltă formăm această frumuseţe, acest buchet de flori, acest buchet de valori. Toate acestea sunt în ethosul nostru românesc. Nu vom putea avea niciodată un popor frumos, o societatea frumoasă, dacă nu vom putea avea toate elementele. Un buchet de flori căruia îi lipseşte o culoare este ştirb. Aşa şi societatea noastră: dacă nu va avea biserică, dacă nu va avea şcoală, dacă nu va avea spitale, are ceva lipsă. Ne vom strădui în continuare să promovăm şi această idee, ne vom face datoria în toate laturile, pentru că este foarte necesar să ai un spital de calitate să te tratezi acolo, dar trebuie să vedem şi oamenii care sunt acolo, nu numai zidurile şi noi trebuie să luăm aminte că dacă reconstruim biserici, trebuie să ne îngrijim în primul rând de biserica cea vie, adică de oameni, de sufletele oamenilor. O biserică fără credincioşi este orice în afară de biserică. Aşadar, Mântuitorul Hristos vrea ca biserica să fie plină de credincioşi, adică în armonie cu toate puterile cereşti, cu îngeri, cu oameni, cu cele văzute şi nevăzute. Aşa şi spitalul: trebuie să aibă nişte oameni conştienţi că tratează oameni, nu boli sau suferinţe. Vedem că de multe ori te duci la spital şi te tratează de suferinţă fără să gândească că eşti om, iar dacă ai murit nu este nicio problemă, sunt pierderi planificate. Într-o şcoală în care nu avem profesori de calitate (ceee ce ne trebuie pentru aceşti copii, exemple, modele), degeaba avem acea şcoală. Deci nu trebuie să ne gândim la edificii, ci trebuie să ne gândim la sufletul poporului acestuia care efectiv are nevoie de grija şi ajutorul nostru. Să le dăm copiilor noştri ceea ce noi am primit pe când eram mici: iubirea părinţilor, a bunicilor şi a societăţii. Dacă nu vom avea aceasta, putem să avem spitale, şcoli...ce credeţi că în Franţa sunt atâtea spitale şi şcoli? Nu sunt...şi am dat exemplu acesta, pentru că am stat acolo şi cunosc mai bine. Dar pretutindeni oamenii se străduiesc să facă ceva care să îmbrace întreaga frumuseţe a existenţei umane: omul care are viaţă religioasă se îngrijeşte de viaţa religioasă la care şi cel de altă credinţă are şi el dreptul să se roage. Foarte bine, nu crede ca mine, dar pentru aceasta nu îl asupresc şi nici nu îl urăsc, ci ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu, ca ei să vadă adevărul, iar noi să fim mai atenţi faţă de cei care sunt în jurul nostru - că sunt bolnavi, că sunt copii, că sunt femei, că sunt bărbaţi, că sunt bătrâni, toţi au nevoie de grija şi ajutorul nostru. Aşadar, vom continua cu ajutorul Maicii Domnului şi a Sfinţilor din Oltenia să ţinem făclia aprinsă şi trează a conştiinţei ortodoxe şi naţionale. AGERPRES/(A - autor: Maria Mitrică, editor: Adrian Drăguţ)