Târgu Mureş, 15 sep /Agerpres/ - Construită în satul Iara de Mureş în secolul al XVIII-lea şi strămutată apoi la Mura Mare, unde era pe punctul de a se ruina, bisericuţa de lemn a fost salvată în ultima clipă şi reclădită în unicul muzeu al satului din judeţul Mureş, găzduit de Muzeul de Etnografie 'Anton Badea' din Reghin.
Înainte de a fi adusă la Muzeul de Etnografie din Reghin, bisericuţa era în pericol de a dispărea de pe faţa pământului, aşa cum s-a întâmplat cu numeroase construcţii-monument de acest gen. Şi aceasta pentru că bisericuţa de lemn din Mura Mare nu a figurat nici măcar pe lista monumentelor istorice din anul 1955 şi nici nu a fost amintită în inventarierile realizate în anii 1962-1965, deşi aceasta figura într-un document istoric denumit "Şemantism", în anul 1760, cu menţiunea că deservea cele 50 de familii de români care locuiau în Iara, sat despre care se ştie că ulterior a fost locuit aproape în totalitate de maghiari.
Muzeograful Simona-Loredana Bogdan a declarat, pentru AGERPRES, că bisericuţa care a fost strămutată de la Iara de Mureş la Mura Mare a fost reconstruită în Muzeul din Reghin după planul iniţial: rectangular, cu absidă decroşată, cu pridvor, naos şi pronaos şi nu a suferit modificări.
În interiorul bisericuţei există urme de pictură datând din secolul al XVIII-lea, autorul fiind Toader Popovici Zugravul, iar în lăcaşul de cult mai regăsim icoane pe lemn semnate de Popa Gheorghe din Şerbeni şi Marcu Vlaşcovici. Dincolo de rolul ei muzeal, bisericuţa de lemn a primit hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi găzduieşte slujbe religioase.
Primul semnal de alarmă asupra bisericuţei din Mura Mare, ca de altfel şi asupra altor monumente asemănătoare aflate pe punctul de a dispărea, a fost tras de cercetătorul Ioan Eugen Man, cel care a editat o lucrare unică la nivel naţional, 'Biserici de lemn din judeţul Mureş', care cuprinde planşe şi proiecte tehnice ale celor 65 de bisericuţe de lemn din judeţul Mureş, majoritatea aflate în patrimoniul cultural naţional.
Potrivit cercetătorului, pe lângă planşe şi fotografii lucrarea cuprinde texte din arhive şi o serie de studii de specialitate, inclusiv despre cele 10 biserici de lemn aflate într-o stare extrem de proastă sau care deja au dispărut. În lucrare sunt cuprinse nu doar biserici monumente istorice, ci şi alte biserici de lemn importante, care din diverse motive nu au fost clasate ca monumente istorice, dar importanţa şi semnificaţia lor nu este de neglijat.
În judeţul Mureş sunt peste 60 de astfel de biserici, din care 70% au nevoie de intervenţii de urgenţă pentru reabilitare şi conservare.
Pe lângă bisericuţa de lemn, în sătucul din muzeul reghinean descoperim construcţii care reprezintă adevărate monumente de tehnică şi artă, 'prin masivitate, prin perfecţiunea execuţiei şi chiar prin realizarea lor artistică'.
În imediata apropiere a bisericii se află o gospodărie din Hodac, din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate în cheotoare (loc unde se îmbină bârnele la colţurile caselor). Casa de Hodac respectă întocmai tradiţia zonei, fiind compusă din camera dinainte, tindă şi cămară, aşa cum arătau casele româneşti de pe Valea Gurghiului.
"Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcţionale şi estetice. Avem aici colţul cu pat, încărcat cu 8-12 perne lungi, cu căpătâie învrâstate în roşu şi negru, care înviorează interiorul prin contrastul între fondul alb şi cel colorat în roşu şi negru al câmpului ornamentat. La grindă avem canceele, care dau un aspect plăcut interiorului şi, fireşte, busuiocul aducător de noroc. Pereţii sunt ornamentaţi de jur-împrejur cu ştergare, farfurii şi icoane. Dintre piesele de mobilier remarcăm lada de zestre, scaunele, leagănul. Avem covoare, ştergare, feţe de masă, piese de îmbrăcăminte. Mai avem o zonă în care era amplasat războiul de ţesut, în special pe timpul iernii, iar în tindă o sobă, toate ustensilele necesare gătitului, dar şi leagănul copilului', a spus muzeograful.
În curte există o şură construită din bârne din lemn de fag, încheiate la capete în cheotoare, cu pereţii lipiţi şi văruiţi în albastru, care adăposteşte două grajduri dispuse de o parte şi de cealaltă a spaţiului liber destinat adăpostirii saniei pe timp de vară, a căruţei, plugului, grapei şi uneltele necesare în agricultură, etc.
O altă casă tradiţională din muzeu este Casa din Călimănel, o locuinţă de pe valea Mureşului superior, construită în anul 1837, care a fost adusă în muzeu în anul 1992.
"Se prezintă sub forma unei construcţii cu un nivel, cu două încăperi: casa dinainte şi bucătăria. În exterior are un târnaţ înfundat cu 5 stâlpi, deasupra lui sunt plasate florile, ornamente traforate. Pereţii construcţiei sunt din bârne din lemn de brad încheiate în cheutori, iar acoperişul este din draniţă. Camera dinainte găzduieşte un interior tradiţional săsesc cu mobilier pictat şi textile ornamentate prin cusături cu o bogată gamă de motive geometrice, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe în roşu mai ales şi foarte puţin în albastru şi o ladă de zestre pictată şi textile de interior săseşti. Acestea conferă spaţiului un aer de sărbătoare prin fondul alb al pânzei de casă, brodat în punct de cruciuliţă sau în frunza bradului cu fir roşu", a arătat Simona-Loredana Bogdan.
De asemenea, Casa maghiară din Gurghiu, construită în 1895, din bârne de brad, are 4 încăperi: casa dinainte, bucătăria, camera şi cămară, are acoperişul în 4 ape şi este acoperită cu draniţă.
Casa maghiară a fost reconstruită în muzeu în anul 2008, dar păstrează în interior piese originale de mobilier, textilele cu ornamente brodate în albastru şi roşu cu motive florale, geometrice, zoomorfe şi antropomorfe.
Viaţa satului din muzeu este completată de o moară care foloseşte forţa apei, adusă din localitatea Vătava de pe Valea Mureşului superior, care a fost construită în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1850-1870).
"Construcţia, ca şi ansamblu, adăposteşte mecanismul propriu-zis al morii, cu acoperişul, în 4 ape, din draniţă, având în interior axul roţii şi pietrele păstrate", a precizat muzeograful Kozma Jozsef.
De asemenea, în Muzeul de Etnografie din Reghin mai găsim Oloiniţa din Hodac, o instalaţie tehnică populară care foloseşte forţa apei, construită la începutul secolului XX (1901-1925). "Construcţia, ca şi ansamblu, adăposteşte mecanismul propriu-zis al oloiniţei, respectiv zdrobitoarea şi teascul. Ansamblul era acţionat prin forţa apei, dirijată prin jgheab către roata verticală cu palete, care pune în mişcare ciocanele care bat alternativ, zdrobind seminţele, obţinându-se julfa, din care, prin prăjire şi tescuire se face uleiul', mai spun muzeografii.
În micul sat mai există şi Teascul de la Batoş, de pe Valea Luţului, o instalaţie de tehnică populară utilizată la zdrobitul strugurilor, construită în anul 1863. Teascul era acţionat prin forţa manuală prin învârtirea unui şurub care acţiona bârna orizontală, care la rândul ei apăsa asupra strugurilor aşezaţi în coş. Acest teasc a fost reconstruit, cu elemente restaurate, în anul 2009.
Muzeul Satului, cu o suprafaţă de aproape un hectar, este o parte a Muzeului de Etnografie 'Anton Badea' din Reghin, înfiinţat în anul 1960, care deţine peste 8.000 de elemente de colecţie provenite din arealul judeţelor Mureş, Harghita şi o parte din Cluj, unele unicat, cu tot ce ţine de viaţa materială şi spirituală a satului, de la unelte tradiţionale, obiecte de uz casnic, piese de interior, până la monumente de arhitectură populară şi instalaţii ţărăneşti. AGERPRES / (A - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă) /FOTO PE FLUX/
Înainte de a fi adusă la Muzeul de Etnografie din Reghin, bisericuţa era în pericol de a dispărea de pe faţa pământului, aşa cum s-a întâmplat cu numeroase construcţii-monument de acest gen. Şi aceasta pentru că bisericuţa de lemn din Mura Mare nu a figurat nici măcar pe lista monumentelor istorice din anul 1955 şi nici nu a fost amintită în inventarierile realizate în anii 1962-1965, deşi aceasta figura într-un document istoric denumit "Şemantism", în anul 1760, cu menţiunea că deservea cele 50 de familii de români care locuiau în Iara, sat despre care se ştie că ulterior a fost locuit aproape în totalitate de maghiari.
Muzeograful Simona-Loredana Bogdan a declarat, pentru AGERPRES, că bisericuţa care a fost strămutată de la Iara de Mureş la Mura Mare a fost reconstruită în Muzeul din Reghin după planul iniţial: rectangular, cu absidă decroşată, cu pridvor, naos şi pronaos şi nu a suferit modificări.
În interiorul bisericuţei există urme de pictură datând din secolul al XVIII-lea, autorul fiind Toader Popovici Zugravul, iar în lăcaşul de cult mai regăsim icoane pe lemn semnate de Popa Gheorghe din Şerbeni şi Marcu Vlaşcovici. Dincolo de rolul ei muzeal, bisericuţa de lemn a primit hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi găzduieşte slujbe religioase.
Primul semnal de alarmă asupra bisericuţei din Mura Mare, ca de altfel şi asupra altor monumente asemănătoare aflate pe punctul de a dispărea, a fost tras de cercetătorul Ioan Eugen Man, cel care a editat o lucrare unică la nivel naţional, 'Biserici de lemn din judeţul Mureş', care cuprinde planşe şi proiecte tehnice ale celor 65 de bisericuţe de lemn din judeţul Mureş, majoritatea aflate în patrimoniul cultural naţional.
Potrivit cercetătorului, pe lângă planşe şi fotografii lucrarea cuprinde texte din arhive şi o serie de studii de specialitate, inclusiv despre cele 10 biserici de lemn aflate într-o stare extrem de proastă sau care deja au dispărut. În lucrare sunt cuprinse nu doar biserici monumente istorice, ci şi alte biserici de lemn importante, care din diverse motive nu au fost clasate ca monumente istorice, dar importanţa şi semnificaţia lor nu este de neglijat.
În judeţul Mureş sunt peste 60 de astfel de biserici, din care 70% au nevoie de intervenţii de urgenţă pentru reabilitare şi conservare.
Pe lângă bisericuţa de lemn, în sătucul din muzeul reghinean descoperim construcţii care reprezintă adevărate monumente de tehnică şi artă, 'prin masivitate, prin perfecţiunea execuţiei şi chiar prin realizarea lor artistică'.
În imediata apropiere a bisericii se află o gospodărie din Hodac, din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate în cheotoare (loc unde se îmbină bârnele la colţurile caselor). Casa de Hodac respectă întocmai tradiţia zonei, fiind compusă din camera dinainte, tindă şi cămară, aşa cum arătau casele româneşti de pe Valea Gurghiului.
"Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcţionale şi estetice. Avem aici colţul cu pat, încărcat cu 8-12 perne lungi, cu căpătâie învrâstate în roşu şi negru, care înviorează interiorul prin contrastul între fondul alb şi cel colorat în roşu şi negru al câmpului ornamentat. La grindă avem canceele, care dau un aspect plăcut interiorului şi, fireşte, busuiocul aducător de noroc. Pereţii sunt ornamentaţi de jur-împrejur cu ştergare, farfurii şi icoane. Dintre piesele de mobilier remarcăm lada de zestre, scaunele, leagănul. Avem covoare, ştergare, feţe de masă, piese de îmbrăcăminte. Mai avem o zonă în care era amplasat războiul de ţesut, în special pe timpul iernii, iar în tindă o sobă, toate ustensilele necesare gătitului, dar şi leagănul copilului', a spus muzeograful.
În curte există o şură construită din bârne din lemn de fag, încheiate la capete în cheotoare, cu pereţii lipiţi şi văruiţi în albastru, care adăposteşte două grajduri dispuse de o parte şi de cealaltă a spaţiului liber destinat adăpostirii saniei pe timp de vară, a căruţei, plugului, grapei şi uneltele necesare în agricultură, etc.
O altă casă tradiţională din muzeu este Casa din Călimănel, o locuinţă de pe valea Mureşului superior, construită în anul 1837, care a fost adusă în muzeu în anul 1992.
"Se prezintă sub forma unei construcţii cu un nivel, cu două încăperi: casa dinainte şi bucătăria. În exterior are un târnaţ înfundat cu 5 stâlpi, deasupra lui sunt plasate florile, ornamente traforate. Pereţii construcţiei sunt din bârne din lemn de brad încheiate în cheutori, iar acoperişul este din draniţă. Camera dinainte găzduieşte un interior tradiţional săsesc cu mobilier pictat şi textile ornamentate prin cusături cu o bogată gamă de motive geometrice, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe în roşu mai ales şi foarte puţin în albastru şi o ladă de zestre pictată şi textile de interior săseşti. Acestea conferă spaţiului un aer de sărbătoare prin fondul alb al pânzei de casă, brodat în punct de cruciuliţă sau în frunza bradului cu fir roşu", a arătat Simona-Loredana Bogdan.
De asemenea, Casa maghiară din Gurghiu, construită în 1895, din bârne de brad, are 4 încăperi: casa dinainte, bucătăria, camera şi cămară, are acoperişul în 4 ape şi este acoperită cu draniţă.
Casa maghiară a fost reconstruită în muzeu în anul 2008, dar păstrează în interior piese originale de mobilier, textilele cu ornamente brodate în albastru şi roşu cu motive florale, geometrice, zoomorfe şi antropomorfe.
Viaţa satului din muzeu este completată de o moară care foloseşte forţa apei, adusă din localitatea Vătava de pe Valea Mureşului superior, care a fost construită în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1850-1870).
"Construcţia, ca şi ansamblu, adăposteşte mecanismul propriu-zis al morii, cu acoperişul, în 4 ape, din draniţă, având în interior axul roţii şi pietrele păstrate", a precizat muzeograful Kozma Jozsef.
De asemenea, în Muzeul de Etnografie din Reghin mai găsim Oloiniţa din Hodac, o instalaţie tehnică populară care foloseşte forţa apei, construită la începutul secolului XX (1901-1925). "Construcţia, ca şi ansamblu, adăposteşte mecanismul propriu-zis al oloiniţei, respectiv zdrobitoarea şi teascul. Ansamblul era acţionat prin forţa apei, dirijată prin jgheab către roata verticală cu palete, care pune în mişcare ciocanele care bat alternativ, zdrobind seminţele, obţinându-se julfa, din care, prin prăjire şi tescuire se face uleiul', mai spun muzeografii.
În micul sat mai există şi Teascul de la Batoş, de pe Valea Luţului, o instalaţie de tehnică populară utilizată la zdrobitul strugurilor, construită în anul 1863. Teascul era acţionat prin forţa manuală prin învârtirea unui şurub care acţiona bârna orizontală, care la rândul ei apăsa asupra strugurilor aşezaţi în coş. Acest teasc a fost reconstruit, cu elemente restaurate, în anul 2009.
Muzeul Satului, cu o suprafaţă de aproape un hectar, este o parte a Muzeului de Etnografie 'Anton Badea' din Reghin, înfiinţat în anul 1960, care deţine peste 8.000 de elemente de colecţie provenite din arealul judeţelor Mureş, Harghita şi o parte din Cluj, unele unicat, cu tot ce ţine de viaţa materială şi spirituală a satului, de la unelte tradiţionale, obiecte de uz casnic, piese de interior, până la monumente de arhitectură populară şi instalaţii ţărăneşti. AGERPRES / (A - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă) /FOTO PE FLUX/
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.