Paștele își trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care înseamnă "trecere".

Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu dintru neființă întru ființă, iar mai apoi, trecerea poporului israelitean din robia egipteană la libertatea deplină, scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.

Dacă mielul pascal a prefigurat, încă de atunci, sacrificiul și jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoarea de Paște a continuat să reprezinte, pentru fiecare om în parte și pentru întreaga omenire, o trecere, atât de la moarte la viață, cât și o trecere de la robia păcatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Trecerea de la rău la bine, de la păcat la virtute, se face printr-o stăruință continuă din partea omului, ajutat de harul dumnezeiesc, pentru purificarea și transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor și dobândirea curăției inimii.

Modul sărbătoririi Paștelui a fost diferit de-a lungul timpului, deși în esență s-a păstrat ca în primele veacuri. Pentru creștinii primelor secole, Învierea Domnului era cel mai mare eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia Bisericii creștine.

Noaptea de Paște era petrecută în biserici în priveghere și rugăciune. În cursul ei avea loc botezul catehumenilor (candidații la botez), iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea Sfintei Jertfe și cu lumini multe, semn al bucuriei și luminării duhovnicești.

Cei care primiseră botezul chiar în acea noapte își puneau acum haine albe și purtau făclii luminoase, penitenții (cei care fuseseră excluși un timp din comunitatea credincioșilor din cauza păcatelor) erau reprimiți în cadrul comunității, împărații eliberau prizonieri și se făceau fapte de milostenie. Sărbătorirea Paștelui se prelungea o săptămână întreagă, săvârșindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care toți credincioșii se împărtășeau cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Era interzisă participarea creștinilor la spectacolele, jocurile și petrecerile păgâne.

Data la care se sărbătorește Paștele depinde de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu dată fixă, legat de mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocțiul de primăvară, care cade întotdeauna la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mișcarea de rotație a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocțiul de primăvară). Astfel, Paștele este sărbătorit întotdeauna în prima duminică după luna plină de după echinocțiu.

Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit, din anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștelui: Bisericile rămase la calendarul vechi, neîndreptat (iulian), au continuat să îl serbeze după Pascalia veche, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câțiva ani (între 1924 și 1927) Paștele pe stilul nou.

Ca să se înlăture însă dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a se stabili o uniformitate în întreaga Ortodoxie, Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927), prin consens general, ca Paștele să fie serbat în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat, iulian.

În duminica Paștelui, în fața a mii de credincioși, Papa va celebra mesa de Înviere, în piața San Pietro. De la balconul basilicii, Suveranul Pontif va rosti, în zeci de limbi, tradiționalul mesaj de Paște și binecuvântarea ''urbi et orbi''.

Liturghia zilei de Paște se celebrează Duminica cu mare solemnitate. În locul actului penitențial, se face stropirea cu apă binecuvântată în noaptea precedentă pentru a aminti de botez. Lumânarea pascală este pusă lângă amvon sau lângă altar și rămâne acolo tot timpul pascal, iar la celebrările liturgice mai solemne ale acestui timp, adică la Liturghie, la Laude și la Vespere, va fi aprinsă, până în duminica Rusaliilor. AGERPRES