''Păstorul cel Bun'' a fost înființat la 4 aprilie 2008 de 35 de clerici și mireni membri ai BOR, majoritatea dintre ei preoți ortodocși în parohii ale Mitropoliei Olteniei. Obiectivul sindicatului, așa cum se arată în statutul său, este de ''a apăra interesele profesionale, economice, sociale și culturale ale membrilor săi, atât clerici cât și mireni, în relațiile lor cu ierarhia bisericii și Ministerul Culturii și Cultelor".

Sindicatul a solicitat Judecătoriei Craiova acordarea personalității juridice și înscrierea acestuia în registrul sindicatelor. Reprezentantul Mitropoliei s-a opus acestei cereri, susținând că statutul intern al BOR interzice crearea oricărei forme de asociere fără acordul prealabil al Mitropolitului. Procurorul a susținut cererea, argumentând că înființarea sindicatului este compatibilă cu legea iar regulamentul intern al BOR nu îl poate interzice, având în vedere că preoții și persoanele în cauză sunt toți angajați ai Bisericii și ca atare au dreptul de a forma o asociație pentru a-și apăra drepturile.

Într-o hotărâre din 22 mai 2008, instanța a dispus înscrierea sindicatului ''Păstorul cel Bun'' în registrul sindicatelor, acordându-i astfel personalitate juridică. Mitropolia a făcut recurs, arătând că principiile constituționale de libertate religioasă și autonomia comunităților religioase nu pot fi subordonate libertății de asociere. Într-o hotărâre din 11 iulie 2008 Judecătoria a anulat hotărârea în primă instanță și a respins cererea ''Păstorului cel Bun''.

Pe 13 decembrie 2011, cu cinci voturi pentru și două voturi împotrivă, CEDO a constatat o violare a articolului 11 al Convenției europene a drepturilor omului. Hotărârea nu este definitivă. În termen de trei luni de la hotărâre, părțile pot cere trimiterea cazului în fața Marii Camere a CEDO, urmând ca o comisie formată din cinci judecători să analizeze dacă respectivul caz merită o examinare în continuare, după care Marea Cameră va pronunța o hotărâre definitivă, care este transmisă Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei pentru supervizarea executării sale.

Curtea de la Strasbourg a arătat că articolul 11 permite statelor să impună restricții privind dreptul de organizare numai în cazul unor membri ai forțelor armate, poliției sau administrației de stat și numai cu condiția ca restricțiile să fie legitime. În România, preoții și laicii își îndeplinesc atribuțiile în cadrul BOR pe baza unor contracte individuale de muncă. Salariile lor sunt plătite în principal de stat și sunt acoperite de sistemul general de asigurări sociale.

Curtea a considerat că o relație bazată pe un contract de muncă nu poate fi "clericalizată" până în punctul de a fi exceptată de la toate normele dreptului civil. Membrii clerului și, într-o măsură chiar mai mare angajații Bisericii, nu pot fi excluși de sub incidența articolului 11. Prin urmare, Curtea a trebuit să verifice dacă restricția impusă de stat libertății de asociere a reclamantului a răspuns unei "necesități sociale imperioase''.

Refuzul de a înregistra sindicatul s-a bazat pe legile privind libertatea de asociere și libertatea religioasă, interpretate în lumina Statutului BOR și, prin urmare, au avut o bază legală. Curtea a fost pregătită să accepte că refuzul a urmărit scopul legitim de a proteja ordinea publică prin încercarea de a preveni o discrepanță între lege și practica privind înființarea unor sindicate pentru angajații Bisericii. Cu toate acestea, Judecătoria din România nu a stabilit că programul sindicatului este incompatibil cu o "societate democratică", cu atât mai puțin că ar reprezenta o amenințare la adresa democrației. Criteriile care definesc o "necesitate socială imperioasă" nu se îndeplinesc.

Examinând recursul Mitropoliei, care se referă doar la necesitatea de a păstra ierarhia Bisericii tradiționale, nu s-au luat în considerare repercusiunile contractului de muncă asupra relației angajator-angajat, distincția dintre membrii clerici și mireni angajați ai Bisericii sau problema dacă normele ecleziastice care interzic calitatea de membru de sindicat sunt compatibile cu reglementările interne și internaționale ce garantează dreptul în cauză - probleme de o importanță crucială în echilibrarea diferitelor interese în joc.

Curtea a constatat că refuzul de a înregistra sindicatul nu s-a bazat pe clauzele din contractele de muncă, ci pe dispozițiile Statutului Bisericii. Acesta din urmă a intrat în vigoare în 2008, după ce angajații în cauză și-au preluat atribuțiile în cadrul BOR. Poziția specială ocupată de religia ortodoxă în România, de care Curtea este conștientă, nu poate justifica în sine refuzul de a înregistra sindicatul, având în vedere faptul că dreptul angajaților BOR de a adera la un sindicat a fost deja recunoscut de instanțe românești.

În consecință, în absența unei "necesități sociale imperioase, o măsură atât de radicală precum refuzul de a înregistra sindicatul este disproporționată în raport cu scopul urmărit și prin urmare nenecesară într-o societate democratică, încălcând articolul 11.

În temeiul articolului 41 (satisfacție echitabilă) din Convenție, Curtea a apreciat că România trebuie să plătească sindicatului reclamant 10.000 de euro pentru a acoperi toate capetele de daune.AGERPRES