"A invoca obsesiv 'actualitatea' înseamnă totuși o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, un provizorat, o maladie, o stare de criză. Este ca și cum am spune: e actual azi, dar n-a fost ieri sau nu va fi mâine. Astfel stând lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre actualitatea lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de același tip cu perenitatea Partenonului sau a Glossei lui Eminescu", a declarat Ștefan Cazimir, într-un interviu acordat AGERPRES, cu prilejul marcării în acest an a 160 de ani de la nașterea dramaturgului (30 ianuarie/ 1 februarie 1852) și a 100 de ani de la moartea acestuia (9 iunie 1912).

Profesorul Cazimir a vorbit despre comicul caragialian, despre nealterata actualitate a operei și îmbrățișarea ei cu aceeași căldură de generațiile succesive de cititori, din timpul vieții autorului și până în zilele noastre, ca și despre opera tragică, în care Caragiale pășește pe o cale opusă, năzuind a înfățișa ura tenace și răzbunarea implacabilă, împletite cu disperarea, nebunia și moartea.

Nu în ultimul rând, el a evidențiat calitățile de gazetar și de orator ale lui Caragiale, l-a evocat pe impecabilul soț și tată în cadrul familiei sale legitime și s-a referit la apropierea de politică a marelui scriitor ori la exilul voluntar al acestuia.

AGERPRES: Domnule profesor Ștefan Cazimir, sunteți cunoscut în literatura de specialitate drept unul dintre cei mai avizați autori în materie de Caragiale. De unde această pasiune?
Ștefan Cazimir: Neplăcându-mi să vorbesc eu însumi despre mine, prefer să reproduc cuvintele regretatei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, rostite în 1967 la susținerea tezei mele de doctorat: "Avea, îmi amintesc, o maturitate puțin obișnuită la vârsta studenției, mai cu seamă, cu simț intelectual, dacă se poate spune, al humorului, pe care îl cultiva cu asiduitate chiar din anii aceia. Îl iubea în mod special, din această pricină, pe Caragiale. Și astfel, lucrarea cu care se prezintă astăzi la doctorat nu este o surpriză pentru cine-l cunoaște de mult și bine pe Ștefan Cazimir".

AGERPRES: Vorbind despre comicul caragialian, temă căreia i-ați consacrat mai multe studii ample, care considerați că ar fi "ingredientul" ce asigură nealterata actualitate a operei și îmbrățișarea ei cu aceeași căldură de generațiile succesive de cititori, din timpul vieții autorului și până în zilele noastre?
Ștefan Cazimir: Să precizăm, mai întâi, că fiecare epocă a avut modul ei propriu de a-l percepe și recepta pe Caragiale. În perioada interbelică, de pildă, când la orizont se adunau amenințător norii prevestind războiul, Mihai Ralea îi atribuia dramaturgului o viziune cvasi-idilică asupra lumii evocate, iar Șerban Cioculescu - "aproape complicitatea afectivă față de tipurile și moravurile pe care le-a zugrăvit". În anii comunismului, oficialitatea l-a transformat abuziv pe scriitor într-un "critic violent" al regimului burghezo-moșieresc, animat de o "ură crâncenă" împotriva acestuia. A urmat, de prin 1965 încolo, o perioadă a receptării lui Caragiale prin prisma absurdului ionescian.

În zilele noastre, realitatea politică ne oferă o reeditare halucinantă a celei fixate de dramaturg. A invoca obsesiv "actualitatea" înseamnă totuși o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, un provizorat, o maladie, o stare de criză. Este ca și cum am spune: e actual azi, dar n-a fost ieri sau nu va fi mâine. Astfel stând lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre actualitatea lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de același tip cu perenitatea Partenonului sau a Glosei lui Eminescu. "Adevărurile spuse de el astfel - aprecia G. Călinescu - sunt eterne și suave, în vreme ce, spuse de alții altfel sunt confuze și triviale".

AGERPRES: Ați analizat fenomenul kitsch în opera autorului "Momentelor" și ați conchis că, la români, "kitschul" ar fi egal cu "moftul". De ce? Moftangii lui Nenea Iancu mai pot fi întâlniți și azi?
Ștefan Cazimir: Ce este un moftangiu? Este numele românesc al omului kitsch exprimând sintetic vacuitatea lui funciară, asociată pretenției de valoare și importanță. Ca și chip etern și universal, moftangiul este prezent și printre noi. Cât privește relația dintre moft și kitsch, convergența lor semantică oficiază prioritar minciuna: lipsa de autenticitate, lipsa de substanță, primatul aparenței asupra esenței. Cuvântul kitsch poate servi unui străin spre a înțelege mai lesne ce înseamnă moftul. Cuvântul moft poate sluji unui român spre a pricepe mai iute ce înseamnă kitschul. Prin moft desemnăm kitschul românesc, prin kitsch - moftul universal.

AGERPRES: Și totuși, poate fi considerat Caragiale doar un mare comediograf, domeniu, este drept, în care a excelat? Cum rămâne cu "Năpasta" sau cu "O făclie de Paște"? Dar cu marele gazetar, cu mai puțin cunoscutul poet sau cu oratorul care a fost Caragiale?
Ștefan Cazimir: Cele două dimensiuni ale artei scriitorului, comicul și tragicul, nu se îmbină, ci se dezvoltă paralel. (Cu titlu de excepții s-ar putea aminti celebra schiță 'Inspecțiune' și, parțial, 'Două loturi'). În opera sa comică autorul a surprins pasiunile umane sub aspectul lor derizoriu și efemer. În opera tragică, el pășește pe o cale opusă, năzuind a înfățișa ura tenace și răzbunarea implacabilă, împletite cu disperarea, nebunia și moartea. Prin această ciudată simetrie, creația lui Caragiale pare să destăinuie o lege din adâncuri, care guvernează procesele genetice într-un chip străin oricărei deliberări.

Calitățile de gazetar și de orator ale lui Caragiale au stat de mai multe ori în atenția biografilor și exegeților săi, ceea ce nu înseamnă, desigur, că s-a spus totul în această privință. Nu putem, în schimb, vorbi despre Caragiale ca "poet", ci exclusiv ca autor de versuri satirice: parodii, fabule etc. O parte dintre ele i-au inspirat lui Tudor Gheorghe un recital de mare succes.

AGERPRES: Cum explicați exilul voluntar al marelui scriitor? Să fie el unul din primii reprezentanți ai unei pleiade care îi include pe Cioran, Eugen Ionescu, Eliade ș.a.? Ce considerați că le lipsește, dacă le lipsește, marilor spirite în Țara Românească?
Ștefan Cazimir: Cu privire la așa-zisul "exil voluntar", părerile rămân împărțite. Unii au văzut în stabilirea lui Caragiale la Berlin o expresie a protestului său față de ingratitudinea oficialității, alții - dorința scriitorului de a se bucura de înlesnirile unei civilizații mai avansate. Între altele, melomanul Caragiale a putut gusta, în Germania, mari satisfacții de ordin muzical. Iar întrucât cea mai mare parte a operei sale (exceptând volumul 'Schițe nouă') fusese scrisă în țară, ar fi impropriu să-l așezăm în compania lui Cioran și a celorlalți, care s-au realizat plenar abia după plecarea din România. Explicarea acestui din urmă fapt ar presupune un popas mai lung, cu evitarea tentației de a aduce la același numitor o pleiadă de creatori cu înzestrări și opțiuni distincte.

AGERPRES: Este adevărat că Nenea Iancu a cochetat și cu "politichia" și asta nu doar în opera sa?
Ștefan Cazimir: Este adevărat! Caragiale a năzuit, spre sfârșitul vieții, după ce scrisese '1907 - Din primăvară, până în toamnă', să participe direct la viața politică. Animat de această dorință, el s-a înscris în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu și a participat, în 1908, la campania lui electorală. Dar nu numai că n-a obținut râvnitul loc în Parlament, ci nici măcar n-a ajuns să figureze pe listele de candidați ale pakiștilor, care au preferat să promoveze alte nume, prăbușite demult în neantul uitării. Înființarea în România, în 1990, a Partidului Liber Schimbist, avându-l pe Caragiale ca patron spiritual, a reprezentat deci, 'dacă ne putem exprima astfel', o șansă istorică. Dacă marele scriitor, în timpul vieții sale, nu izbutise scaunul de deputat, el a izbutit post-mortem să-l ocupe prin delegare.

AGERPRES: În final, v-aș întreba ce ne puteți spune despre omul Caragiale? Era un amic comod sau, dimpotrivă, unul dificil? Un bun soț și tată? Care era relația scriitorului cu acela care i-a urmat, cu strălucire, deși într-un alt registru, talentul scriitoricesc, cu fiul său Mateiu? Au rămas mărturii în acest sens?
Ștefan Cazimir: Relația lui Caragiale cu prietenii săi a înscris, în genere, un traseu sinuos, și numai tactul unor oameni ca Vlahuță sau Delavrancea a înlesnit depășirea momentelor critice. Impecabil ca soț și tată în cadrul familiei sale legitime, Caragiale a încercat să cultive bunele relații și cu fiul său din afara căsătoriei, dar complexele bastardului s-au dovedit mai puternice. Mărturii ale ostilității celui din urmă apar atât în corespondența sa, cât și - transfigurate literar - în Craii de Curtea-Veche: unele trăsături ale lui Pirgu îl vizează transparent pe Caragiale. Este trist, dar adevărat. AGERPRES