Născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale - astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița, a urmat Gimnaziul 'Petru și Pavel' din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București.

Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele 'Junimii' (1877-1878), în revista căreia, 'Convorbiri literare', își va publica principalele piese de teatru.

De-a lungul timpului, a ocupat diferite funcții: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București, redactor la revista 'Ghimpele' (1873-1875), la ziarul 'Timpul' (1878-1881), revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular 'Sf. Gheorghe' din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar 'Claponul' (mai-iun. 1877), un 'Calendar al Claponului' (1878), apoi ziarul 'Moftul român' (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), 'Vatra' (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc).

În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa 'Năpasta'.

După debutul în gazetărie de la 21 de ani în revista 'Ghimpele', unde a susținut rubricile 'Varietăți' și 'Una-alta' (1873-1875), a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri: 'Albina Carpaților', 'Convorbiri literare', 'Epoca', 'Literatura și arta română', 'Noua revistă română', 'Românul', Telegraful', 'Tribuna', 'Universul literar', 'Viața nouă'.

De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet 'Din primăvară până-n toamnă', publicat în revista vieneză 'Die Zeit' (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că 'nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul'.

S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte 'O noapte furtunoasă' (1878, premiera la 18 ian. 1879 la Teatrul Național din București, publicată în 'Convorbiri literare' în oct.-nov. 1879) - capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act 'Conul Leonida față cu Reacțiunea' (1880, publicată la 1 febr., premiera la 16 apr. 1912 la Teatrul Național din București), comedia în patru acte 'O scrisoare pierdută' (1884, premiera la 13/25 nov. 1884 la același teatru), comedia în trei acte 'D-ale carnavalului' (1885, jucată la 8 apr. și publicată la 1 mai); drama 'Năpasta' (1890, premiera în același an, la 3 febr.), alături de câteva piese de mai mică valoare.

A mai lăsat studiul teatral 'Cercetarea critică asupra teatrului românesc' (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri 'Roma învinsă', de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; 'La Camaraderie', de E. Scribe.

Primul volum al lui Caragiale, 'Teatru', prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, 'Comediile d-lui I. L. Caragiale', a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase 'Momente' și 'Schițe', asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic și comic: 'Domnul Goe', 'Vizită', 'Bubico', 'Tren de plăcere', 'Petițiune', 'Căldură mare', 'Un pedagog de școală nouă', 'Ultima oră', 'Inspecțiune', 'High-life', 'Telegrame', 'Justiție' etc.

Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă ('O făclie de Paști, 'Păcat', 'Două loturi', 'În vreme de război') și fantastică ('La hanul lui Mânjoală', 'Kir Ianulea'). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viață la Berlin. Mai târziu, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, nu departe de Mihai Eminescu. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române (28 oct. 1948). AGERPRES