DOCUMENTAR: 25 de ani de canonizarea voievozilor Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu

Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, şi domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română la 21 iunie 1992.

În iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR a procedat la canonizarea unor noi sfinţi "naţionali", notează volumul Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, 2013. Au fost trecuţi în calendarul (sinaxarul) ortodox, pe lângă monahi, preoţi mărturisitori, ierarhi, şi binecredinciosul domnitor Ştefan cel Mare al Moldovei (2 iulie) şi domnitorul martir Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, cu sfetnicul Ianache (16 august).

Tot atunci s-a hotărât şi generalizarea în Biserica Ortodoxă Română a cultului sfinţilor daco-romani, a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie), precum şi a unor sfinţi de alte neamuri care au trăit şi predicat pe pământ românesc, sau români care au activat în alte Biserici (ca Sf. Antipa din Calapodeşti, la 10 ianuarie).

Prima canonizare solemnă a unor sfinţi ortodocşi de neam român şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţară a avut loc în Biserica Ortodoxă Română în zilele de 10-23 octombrie 1955, cu prilejul aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, participând la festivităţi şi delegaţi ai Bisericilor ortodoxe surori din Constantinopol, Rusia, Bulgaria şi Grecia.

* * *

Ştefan cel Mare domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504 a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea.

Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. A purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476), potrivit www.stefancelmare.ro.

Atât victoriile cât şi înfrângerile au fost au fost socotite de domnitor ca au stat numai în voinţa lui Dumnezeu, notează site-ul citat, şi Lui trebuie să i se aducă laudă şi pentru una şi pentru alta.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466-1469). În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare a ridicat o seamă de biserici şi mănăstiri. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare.

Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe - Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor -, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. De asemenea, trebuie reţinute şi multele ajutoare acordate de domnul Moldovei mănăstirilor din Sfântul Munte Athos.

Ştefan cel Mare a avut trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă), primele două soţii au murit după câţiva ani de la căsătorie, iar cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului, arată www.stefancelmare.ro. Cu certitudine, însă a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş, domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546). Acesta, pentru conştiinţa smerită şi pentru pocăinţa tatălui, său a fost o binecuvântare şi un mare voievod dat Moldovei de Dumnezeu.

Sfârşitul domnului, în 2 iulie 1504, a fost plâns mult de contemporani, iar din generaţie în generaţie, Ştefan a fost "cel Mare, cel Bun, cel Sfânt" (Mihai Eminescu), nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc, consemnează site-ul citat.

Constantin Brâncoveanu a început domnia în Ţara Românească la 29 octombrie 1688 şi a încheiat-o prin moarte martirică, la Istanbul, în 15 august 1714,

Era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi şi nepot al domnitorului (Şerban Cantacuzino, 1678-1688). În această calitate a ocupat treptat cele mai importante demnităţi. A primit domnia, devenind domnitorul Ţării Româneşti, în 1688.

Cu toate greutăţile prin care trecea, Brâncoveanu Vodă a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi româneşti. A ridicat o serie de biserici şi mânăstiri: biserica de la Potlogi (Dâmboviţa), cea de la Mogoşoaia, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu), Brâncoveni, Mamul (Vâlcea), Biserica Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Nou etc., refăcând şi consolidând, totodată, multe dintre cele care existau.

De asemenea, literatura (îndeosebi cea religioasă) a cunoscut o deosebită dezvoltare prin folosirea pe scară tot mai largă a tiparului; arhitectura, definită de elemente şi trăsături noi, specifice brâncoveneşti, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, iar pictura a devenit o artă cu trăsături proprii, rezultate din îmbinarea iconografiei tradiţionale cu influenţe din arta postbizantină athonită. Pe lângă acestea, s-au dezvoltat şi muzica, gravura, argintăria etc.

Constantin Brâncoveanu împreună cu toată familia sa, cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duşi la Istanbul (Constantinopol) în anul 1714, fiind jefuiţi şi deposedaţi de toate bunurile din ţară: moşii, case, bani, bijuterii etc. Ajunşi aici, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi au fost aruncaţi în temniţa Edicule, închisoarea celor 7 turnuri.

După multe chinuri la care a fost supuşi, voievodul Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi împreună cu sfetnicul Ianache au fost condamnaţi la moarte. Într-o duminică, în ziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1714, au fost decapitaţi pe rând, la sfârşit a fost decapitat însuşi Constantin Brâncoveanu.

Osemintele voievodului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară de doamna Marica şi îngropate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

Având în vedere sfârşitul martiric al voievodului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi împreună cu sfetnicul Ianache, şi apreciind viaţa sa mărturisitoare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a celor şase martiri Brâncoveni. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)