Fiind considerată de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) o valoare universală, democraţia este marcată în fiecare an, la 15 septembrie, fiind o oportunitate de a analiza stadiul democraţiei în lume.

ONU defineşte democraţia ca pe un proces şi în acelaşi timp ca pe un obiectiv sau ideal care nu poate fi atins fără participarea deplină a comunităţii internaţionale, a guvernelor naţionale, a societăţii civile şi a indivizilor.

Potrivit ONU, elementele esenţiale ale democraţiei sunt libertatea, respectarea drepturilor omului şi organizarea de alegeri periodice şi corecte, desfăşurate prin sufragiu universal. Democraţia furnizează, la rândul ei, un cadru natural pentru protecţia şi realizarea efectivă a drepturilor omului, scrie un.org.

Organizaţia internaţională mai scoate de asemenea în evidenţă legătura indisolubilă dintre democraţie şi drepturile omului, arătând că elemente precum libertatea, respectarea drepturilor omului sau alegerile periodice şi corecte sunt valori cuprinse şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi completate de Convenţia Internaţională cu privire la drepturile civile şi politice (1966), ambele documente ale ONU.

În acest sens, articolul 21 (3) din Declaraţia Universală Drepturilor Omului arată că "voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii în stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc periodic prin sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului".

Pentru a extinde conceptul de democraţie şi la categorii de drepturi de dată mai recentă, cum ar fi dreptul popoarelor indigene, drepturile minorităţilor sau drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ONU precizează că acestea sunt în mod egal esenţiale pentru democraţie, întrucât ele asigură o distribuire echitabilă a bunăstării, precum şi egalitate şi echitate în ceea ce priveşte accesul la drepturile civile şi politice.

Ziua internaţională a democraţiei a fost marcată pentru prima dată în 2008, decizia privind sărbătorirea acestei zile fiind luată de Adunarea Generală a ONU, la 8 noiembrie 2007, prin Rezoluţia A/62/7, ca rezultat al unei propuneri avansate iniţial de Qatar şi de un grup de 8 state, printre care şi România.

Prin marcarea acestei zile, Naţiunile Unite încurajează guvernele să consolideze programele naţionale consacrate promovării şi consolidării democraţiei. Acţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite se desfăşoară pentru a sprijini eforturile guvernelor de a promova şi consolida democraţia şi sunt întreprinse în conformitate cu Carta ONU şi numai la cererea expresă a statelor membre în cauză.

ONU invită toate statele membre, organizaţiile din sistemul Naţiunilor Unite, organizaţiile regionale şi inter-guvernamentale, organizaţiile non-guvernamentale şi persoanele fizice să celebreze această zi, pentru a contribui la informarea şi sensibilizarea publicului pentru promovarea şi protejarea valorilor universale ale democraţiei.

Tema din 2016 pentru marcarea Zilei internaţionale a democraţiei este "Democraţia şi Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă". Tema a fost aleasă ca urmare a adoptării, în 2015, de către toate cele 193 de state membre ale ONU a Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, în centrul căreia se află obiectivele dezvoltării durabile şi prin care se face apel la mobilizarea eforturilor în sensul luptei împotriva inegalităţilor şi a schimbărilor climatice şi al eradicării oricăror forme de sărăcie, potrivit un.org.

Noile obiective privind dezvoltarea durabilă sunt rezultatul unui proces inclusiv, fiind implicate atât societatea civilă, cât şi zona de afaceri şi cetăţeni. Mai departe, sarcina de a implementa şi monitoriza obiectivele din cadrul Agendei 2030 revine statelor care trebuie să conlucreze strâns cu societatea civilă. Parlamentele naţionale au de asemenea un rol determinant în transpunerea acestor obiective în acţiuni concrete, mai scrie sursa menţionată.

Concret, Obiectivul de dezvoltare durabilă cu numărul 16 se referă la democraţie şi face apel la atitudini şi acţiuni care să contribuie la crearea unor instituţii şi societăţi mai inclusive şi mai participative. Acest obiectiv mai urmăreşte garantarea accesului la justiţie pentru toţi şi construirea de instituţii efective, responsabile şi inclusive la toate nivelurile.

***
Prin diversitatea de sensuri şi de conotaţii pe care avut-o de-a lungul timpului, democraţia este unul dintre cele mai studiate concepte, stând în centrul preocupărilor marilor filosofi încă din antichitate. De altfel, marii filosofi politici din toate timpurile au avut contribuţii la evoluţia acestui concept, actualizându-l în funcţie de contextul istoric în care au trăit. Abordarea democraţiei din perspectiva filosofiei politice este una de tip normativ, susţinătorii acestei perspective imaginându-şi cum ar trebui să arate un regim democratic ideal. Dintre adepţii acestei abordări îi amintim pe: Aristotel, Platon, Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rousseau, J. S. Mill, Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville, Friedrich Hayek etc.

În secolul XX, odată cu apariţia unor noi discipline de studiu ca urmare a desprinderii lor de filosofia politică, s-a deschis era unei abordări ştiinţifice a democraţiei. Ştiinţa politică, dar şi sociologia şi alte discipline înrudite au început să abordeze democraţia dintr-o perspectivă empirică, adepţii acestei abordări susţinând că în acest fel conceptul se transformă dintr-unul pur teoretic şi ideatic într-unul funcţional, care poate fi supus analizei ştiinţifice. Se face trecerea astfel de la ceea ce numim "cum ar trebui să arate democraţia", la "cum funcţionează efectiv democraţia". Democraţia nu mai este un regim cu diverse atribute imaginate, ci devine un regim caracterizat de indicatori clari şi măsurabili. Printre cei mai cunoscuţi autori ai teoriei empirice a a democraţiei se numără: Seymour Martin Lipset, Arendt Lijphart, Robert Dahl, Quentin Skinner, Keith Jaggers, Ted Robert Gurr, Adam Przeworski etc.

La baza diverselor indexuri ale democraţiei care s-au făcut, la nivel mondial, în secolele XX şi XXI, stă toată literatura de specialitate dezvoltată în secolul XX în linia abordării ştiinţifice asupra democraţiei. Unul dintre aceşti indici este indicele democraţiei măsurat de Economist Intelligence Unit, începând cu 2006, în 167 de democraţii (dintre care 165 sunt state membre ONU). Clasificând ţările în democraţii consolidate, democraţii neconsolidate, regimuri hibride şi regimuri autoritare, indicele măsoară 60 de indicatori grupaţi în categoriile: pluralism, libertăţi civile şi cultură politică, scrie site-ul democracyranking.org.

Distincţia democraţia directă vs. democraţia reprezentativă este una dintre aceste clasificări care are la bază criteriul privind modul direct sau indirect în care poporul este guvernat. Democraţia directă este acea formă de democraţie care oferă cetăţenilor un grad ridicat de participare în procesul legislativ şi le garantează un maximum de auto-determinare politică. Sub această etichetă este cunoscută democraţia ateniană din secolul al V-lea; şi în secolul XX şi XXI, există state în SUA şi în Elveţia care îndeplinesc condiţiile democraţiei directe. Democraţia reprezentativă reprezintă, la rândul ei, eticheta pentru cele mai multe democraţii moderne, având la bază ideea reprezentării politice, prin care cetăţenii deleagă, prin alegeri, puterea poporului unor reprezentanţi, care decid în locul şi în numele poporului, fără a-l mai consulta, pentru o perioadă de timp limitată.

Democraţia consolidată vs. democraţia electorală (Larry Jay Diamond) sau democraţia procedurală este o altă clasificare a democraţiei folosită de obicei în Europa după căderea regimurilor comuniste şi care operează cu un concept scalar asupra democraţiei. Astfel, în funcţie de anumiţi indicatori, pe o scală de la 0 la 10, 0 va fi reprezentat de regimurile totalitare sau autoritare, deci nedemocratice, iar 10 de regimurile care au un grad ridicat de democratizare, numite democraţii consolidate. La mijlocul scalei, 5 ar reprezenta acele democraţii electorale, care au elemente minime specifice democraţiei (ex. alegeri periodice), dar care nu întrunesc toate elementele unei democraţii depline (ex: pluralism real, egalitate de şanse, drepturi efective etc).

Democraţia consensualistă vs. democraţia majoritaristă este o altă distincţie teoretizată de Arend Lipjhart. Astfel, în timp ce democraţia consensualistă are la bază elemente precum sistemul electoral de tip reprezentare proporţională, fragmentarea politică, sistemul multipartit, guvernări de coaliţie etc, democraţia majoritaristă este caracterizată de un sistem electoral majoritarist, sistem bipartit, concentrarea puterii politice, guvernările monocolore etc. AGERPRES/ (Documentare - Ionela Gavril, editor: Marina Bădulescu)