La jumătatea secolului al XIX-lea, germanii trăiau divizaţi în 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia şi Austria. Statele germane formau o confederaţie în care fiecare îşi avea propria sa individualitate. Idealul naţionalist al unificării Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane.
Prusia, în anii 50 ai secolului al XIX-lea, deţinea o serie atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein) iniţiată încă din 1818, înlătura numeroasele taxe vamale interne, înlocuindu-le cu un tarif perceput la frontieră; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, împărat 1871-1888) şi Otto von Bismarck, prim-ministru al Prusiei (1862-1871), mai târziu cancelar al Imperiului German (1871-1890).
Wilhelm I (în germană Wilhelm Friedrich Ludwig), s-a născut la 22 martie 1797, fiind cel de-al doilea fiu al regelui Frederick Wilhelm al III-lea al Prusiei şi al Luisei de Mecklenburg. Wilhelm a fost crescut şi educat în mediul conservator şi cazon prusac. A intrat, copil fiind, în armată, luptând, mai târziu, alături de tatăl său în cadrul războaielor napoleoniene. A devenit căpitan (1814) şi a fost avansat la gradul de maior (1815) primind comanda Regimentului de Gardă nr. 1. Un an mai târziu a primit comanda Batalionului de apărare din Stettin (Szczecin, azi în Polonia), apoi, în 1818 a preluat ca general maior comanda Brigadei de Infanterie, iar în 1820 a preluat comanda supremă Divizie de Gardă nr. 1. În 1825 a devenit general locotenent preluând comanda Corpului de Gardă prusac, se arată pe site-ul http://www.deutsche-schutzgebiete.de/. Pe lângă activităţile militare, tatăl său l-a implicat şi în treburile politice ale statului, desfăşurând, în principal activităţi diplomatice.
În 1829, Wilhelm s-a căsătorit cu Augusta de Saxa-Weimar, având doi copii: Friedrich al III-lea, împărat german (1831-1888) şi prinţesa Luisa de Prusia (1838-1923).
A ieşit în evidenţă, mai ales prin înăbuşirea în sânge a revoltei împotriva fratelui său, regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, din timpul Revoluţiei de la 1848. În 1857, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a suferit un atac cerebral, context, în care, în ianuarie 1858, Wilhelm a devenit prinţ regent. La moartea lui Frederick, în 1861, Wilhelm a fost proclamat rege al Prusiei.
Imediat, Wilhelm a instituit un amplu program de măsuri instituţionale care să-i permită un mai mare control asupra statului şi a demarat un program de modernizare şi întărire a armatei prusace. Măsurile sale s-au lovit de rezistenţa legislativului, iar pentru a înfrânge această rezistenţă, Wilhelm l-a numit pe Otto von Bismarck în funcţia de prim-ministru.
Bismarck spunea despre Wilhelm I: "Nu este mare, dar este un cavaler şi un erou', potrivit http://www.deutsche-schutzgebiete.de/.
Potrivit constituţiei Prusiei, primul ministru era responsabil doar în faţa regelui, şi nu a parlamentului. Din acel moment şi până la moartea regelui şi, mai târziu, a împăratului Wilhelm, Bismarck a controlat în mod direct politica, atât internă, cât şi externă a Prusiei şi, apoi, a Germaniei. Împreună au reuşit să se impună în faţa legislativului şi au promovat o politică autoritară. Cu acordul lui Bismarck, Wilhelm a promovat o politică de restrângere a puterii Bisericii Apostolice în Germania şi o politică de limitare a drepturilor sociale ale salariaţilor.
În plan extern, Wilhelm şi Bismarck au iniţiat procesul de unificare a statelor germane în jurul Prusiei. Pentru a-şi realiza planurile de reunificare, Prusia a declanşat o serie de războaie.
În acest context, Bismarck s-a îndreptat, mai întâi, împotriva Danemarcei, miza fiind cucerirea ducatelor Schleswig şi Holstein (1864). Folosindu-se de acest lucru, Bismarck a atras Austria în război, armata prusacă invadând ţara în 1866. Înfrângerea Austriei a venit după şapte săptămâni de lupte, în urma bătăliei de la Sadova (Kôniggratz). Prusia nu a luat nici un teritoriu de la Austria, dar aceasta i-a recunoscut anexarea celor două state, Schleswig şi Holstein şi a altora mai mici. Ca urmare, 1 iulie 1867 în Parlament a fost organizată Confederaţia germană de nord sub conducerea lui Wilhelm I.
Următorul pas făcut de Bismarck a fost atragerea statelor germane din sud în noua Confederaţie, fapt care a provocat îngrijorarea Franţei.
Războiul cu Franţa (1870-1871) a fost câştigat rapid de prusaci, francezii fiind înfrânţi, Napoleon al III-lea predându-se la Sedan. Franţa a fost obligată la plata unei mari despăgubiri de război şi să cedeze Alsacia şi Lorena.
Războiul franco-prusac a definitivat procesul de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, la Versailles, principii germani i-au oferit titlul de Kaiser (împărat) lui Wilhelm I. Implicit, Confederaţia germană de nord (1867-1871) a devenit Imperiul German (''Kaiserreich'', 1871-1918). Imperiul era un stat federal; împăratul era şeful statului şi conducător (primus inter pares) al monarhiilor federate (regii Bavariei, Württemberg-ului, Saxoniei, marii duci de Baden şi Hesse, precum şi senatele oraşelor libere Hamburg, Lübeck şi Bremen).
Otto von Bismarck a devenit primul cancelar al Imperiului şi a dominat politica internă şi externă a acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomaţia sa, numită Realpolitik, şi modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de "Cancelarul de Fier"("der Eiserne Kanzler").
Una dintre cele mai importante figuri politice ale secolului al XIX-lea, Wilhelm I a murit la 9 martie 1888, fiind, ulterior, numit de istorici ''Wilhelm cel Mare''. A urmat la tron fiul său, Frederick al III-lea, care a domnit doar trei luni, fiind bolnav de cancer. A urmat la tronul Imperiului German, fiul acestuia, Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german (1888-1918), care a jucat un rol extrem de important în declanşarea Primului Război Mondial. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Anca Pandea)
Prusia, în anii 50 ai secolului al XIX-lea, deţinea o serie atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein) iniţiată încă din 1818, înlătura numeroasele taxe vamale interne, înlocuindu-le cu un tarif perceput la frontieră; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, împărat 1871-1888) şi Otto von Bismarck, prim-ministru al Prusiei (1862-1871), mai târziu cancelar al Imperiului German (1871-1890).
Wilhelm I (în germană Wilhelm Friedrich Ludwig), s-a născut la 22 martie 1797, fiind cel de-al doilea fiu al regelui Frederick Wilhelm al III-lea al Prusiei şi al Luisei de Mecklenburg. Wilhelm a fost crescut şi educat în mediul conservator şi cazon prusac. A intrat, copil fiind, în armată, luptând, mai târziu, alături de tatăl său în cadrul războaielor napoleoniene. A devenit căpitan (1814) şi a fost avansat la gradul de maior (1815) primind comanda Regimentului de Gardă nr. 1. Un an mai târziu a primit comanda Batalionului de apărare din Stettin (Szczecin, azi în Polonia), apoi, în 1818 a preluat ca general maior comanda Brigadei de Infanterie, iar în 1820 a preluat comanda supremă Divizie de Gardă nr. 1. În 1825 a devenit general locotenent preluând comanda Corpului de Gardă prusac, se arată pe site-ul http://www.deutsche-schutzgebiete.de/. Pe lângă activităţile militare, tatăl său l-a implicat şi în treburile politice ale statului, desfăşurând, în principal activităţi diplomatice.
În 1829, Wilhelm s-a căsătorit cu Augusta de Saxa-Weimar, având doi copii: Friedrich al III-lea, împărat german (1831-1888) şi prinţesa Luisa de Prusia (1838-1923).
A ieşit în evidenţă, mai ales prin înăbuşirea în sânge a revoltei împotriva fratelui său, regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, din timpul Revoluţiei de la 1848. În 1857, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a suferit un atac cerebral, context, în care, în ianuarie 1858, Wilhelm a devenit prinţ regent. La moartea lui Frederick, în 1861, Wilhelm a fost proclamat rege al Prusiei.
Imediat, Wilhelm a instituit un amplu program de măsuri instituţionale care să-i permită un mai mare control asupra statului şi a demarat un program de modernizare şi întărire a armatei prusace. Măsurile sale s-au lovit de rezistenţa legislativului, iar pentru a înfrânge această rezistenţă, Wilhelm l-a numit pe Otto von Bismarck în funcţia de prim-ministru.
Bismarck spunea despre Wilhelm I: "Nu este mare, dar este un cavaler şi un erou', potrivit http://www.deutsche-schutzgebiete.de/.
Potrivit constituţiei Prusiei, primul ministru era responsabil doar în faţa regelui, şi nu a parlamentului. Din acel moment şi până la moartea regelui şi, mai târziu, a împăratului Wilhelm, Bismarck a controlat în mod direct politica, atât internă, cât şi externă a Prusiei şi, apoi, a Germaniei. Împreună au reuşit să se impună în faţa legislativului şi au promovat o politică autoritară. Cu acordul lui Bismarck, Wilhelm a promovat o politică de restrângere a puterii Bisericii Apostolice în Germania şi o politică de limitare a drepturilor sociale ale salariaţilor.
În plan extern, Wilhelm şi Bismarck au iniţiat procesul de unificare a statelor germane în jurul Prusiei. Pentru a-şi realiza planurile de reunificare, Prusia a declanşat o serie de războaie.
În acest context, Bismarck s-a îndreptat, mai întâi, împotriva Danemarcei, miza fiind cucerirea ducatelor Schleswig şi Holstein (1864). Folosindu-se de acest lucru, Bismarck a atras Austria în război, armata prusacă invadând ţara în 1866. Înfrângerea Austriei a venit după şapte săptămâni de lupte, în urma bătăliei de la Sadova (Kôniggratz). Prusia nu a luat nici un teritoriu de la Austria, dar aceasta i-a recunoscut anexarea celor două state, Schleswig şi Holstein şi a altora mai mici. Ca urmare, 1 iulie 1867 în Parlament a fost organizată Confederaţia germană de nord sub conducerea lui Wilhelm I.
Următorul pas făcut de Bismarck a fost atragerea statelor germane din sud în noua Confederaţie, fapt care a provocat îngrijorarea Franţei.
Războiul cu Franţa (1870-1871) a fost câştigat rapid de prusaci, francezii fiind înfrânţi, Napoleon al III-lea predându-se la Sedan. Franţa a fost obligată la plata unei mari despăgubiri de război şi să cedeze Alsacia şi Lorena.
Războiul franco-prusac a definitivat procesul de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, la Versailles, principii germani i-au oferit titlul de Kaiser (împărat) lui Wilhelm I. Implicit, Confederaţia germană de nord (1867-1871) a devenit Imperiul German (''Kaiserreich'', 1871-1918). Imperiul era un stat federal; împăratul era şeful statului şi conducător (primus inter pares) al monarhiilor federate (regii Bavariei, Württemberg-ului, Saxoniei, marii duci de Baden şi Hesse, precum şi senatele oraşelor libere Hamburg, Lübeck şi Bremen).
Otto von Bismarck a devenit primul cancelar al Imperiului şi a dominat politica internă şi externă a acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomaţia sa, numită Realpolitik, şi modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de "Cancelarul de Fier"("der Eiserne Kanzler").
Una dintre cele mai importante figuri politice ale secolului al XIX-lea, Wilhelm I a murit la 9 martie 1888, fiind, ulterior, numit de istorici ''Wilhelm cel Mare''. A urmat la tron fiul său, Frederick al III-lea, care a domnit doar trei luni, fiind bolnav de cancer. A urmat la tronul Imperiului German, fiul acestuia, Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german (1888-1918), care a jucat un rol extrem de important în declanşarea Primului Război Mondial. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Anca Pandea)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.