Poetul şi prozatorul Vintilă Horia s-a născut la 18 decembrie 1915, în localitatea Segarcea, judeţul Teleorman.

Studiile liceale le-a făcut la Bucureşti, la Colegiul ''Sfântul Sava'', după care a urmat Facultatea de Drept şi Filosofie şi pe cea de Litere. Din 1936 a colaborat la revista ''Gândirea'', cu eseuri, poezie şi proză scurtă.

A fost numit, în 1940, ataşat de presă la ambasada română din Roma, apoi la consulatul român din Viena (1942-1944). În 1944, după ce România s-a alăturat Aliaţilor, Vintilă Horia a fost arestat şi deportat de germani în lagărul de la Krummhübel din Silezia, iar în 1945 a fost transferat în lagărul ''Maria Pfarr'' din Austria, fiind eliberat de trupele engleze în acelaşi an.

A ales apoi exilul, stabilindu-se la început în Italia, la Assisi şi Florenţa (1945-1948), apoi în Argentina (1948-1953), în Spania, la Madrid (1953-1960), în Franţa, la Paris (1960-1964), şi în final tot în Spania, devenind cetăţean spaniol în anul 1972.

A lucrat ca reporter la numeroase publicaţii româneşti până la plecarea sa din ţară, apoi la publicaţii spaniole (''El Alcazar'', ''Semana'', ''Estafeta literaria'', ''Revista de literatura'', ''Tribuna Médica'') şi din alte ţări (''Écrits de Paris'', ''Antaios'' din Stuttgart), a fondat revista de literatură ''Meşterul Manole'' din Bucureşti (1939) şi revista ''Noutăţi despre Argentina şi România'' din Argentina, a întemeiat şi condus revista spaniolă ''Futuro Presente'' şi colecţia editorială ''Tercer Milenio'', a fost co-director al revistei ''Meta-política'' din Roma şi fondator al Societăţii Spaniole de Parapsihologie.

A fost profesor de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Buenos Aires (Argentina), profesor la Şcoala Oficială de Jurnalism din Madrid (Spania), profesor de literatură universală şi comparată la Universidad Complutense din Madrid, profesor de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris şi la Universitatea din Alcala de Henares (1979-1989). A conferenţiat în Spania, Franţa, Italia şi Chile.

Vintilă Horia a debutat editorial, ca poet, cu ''Procesiuni'' (1936), urmat de alte volume de versuri: ''Cetatea cu duhuri'' (1939) şi ''Cartea omului singur'' (1941). Ca prozator, a debutat în revista ''Gândirea'', semnând apoi volumul de proză lirică ''Acolo şi stelele ard'' (1942).

După al Doilea Război Mondial, stabilit în străinătate, a scris în mai multe limbi străine, opera sa fiind redactată în patru limbi: română, franceză, spaniolă şi italiană.

Cărţile sale de maturitate au început să apară pe la începutul anilor '50, în Occident, însumând peste 40 de volume originale (versuri, romane, eseuri, traduceri), având ca temă condiţia exilatului, fiind traduse şi la noi după 1990.

Printre scrierile sale, alături de romane, se numără poemele din ''A murit un sfânt'' (1952), ''Jurnal de copilărie'' (1958), ''Viitor petrecut'' (1976), povestirile din ''El despertar de la sombra'' (1967), ''Informe ultimo sobre el Reino H'' (1981).

Primul roman, ''Dieu est né en exil'' (''Dumnezeu s-a născut în exil'', 1960), i-a adus consacrarea şi a fost tradus în 15 limbi şi elogiat în toată lumea, autorul fiind distins cu Premiul ''Goncourt'', pe care a fost nevoit să-l refuze în urma campaniei declanşate împotriva lui în ziarele din Paris. Acest volum împreună cu ''Le chevalier de la résignation'' (''Cavalerul resemnării'', 1961) şi ''Perseguid a Boecio'' (''Persecutaţi-l pe Boetius'', 1983) fac parte din ''Trilogia exilului''.

''În ''Trilogia exilului'', cel mai important demers epic al scriitorului, alcătuit din ''Dumnezeu s-a născut în exil'' (1960), ''Cavalerul resemnării'' (1961) şi ''Persecutaţi-l pe Boetius'' (1983), condiţia exilatului devine pretextul unei meditaţii filosofice care descifrează articulaţiile unei situaţii universale, paradigmatice. Iată de ce protagoniştii romanelor, restituiţi cu fast cromatic şi acribie de istoric, sunt în realitate nişte prototipuri, ilustrând prin secole un acelaşi destin tragic'', potrivit Dicţionarului Scriitorilor Români, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998.

Au urmat ''La septiéme lettre'' (1964), ''Le Journal d' un paysan du Danube'' (1966), ''Une femme pour l' Apocalypse'' (1968), ''El hombre de las nieblas'' (1970), ''El viaje a San Marcos'' (1972), ''Marta o la segunda guerra'' (1982), ''Un sepulcro en el cielo'' (1987), ''Les clefs du crépuscule'' (1988), ''Mai bine mort decât comunist'' (1990), ''Mai sus de miazănoapte'' (1992) - ultima sa carte, scrisă în ultimele luni de viaţă.

A publicat, sub pseudonimul Juan Dacio, ''Dicţionarul papilor'' (1963, Barcelona, apărut în ţară în 1999). A scris numeroase eseuri şi studii, printre care: ''Eseu despre interpretarea ciclică a istoriei'' (1953), ''Presencia del mito'' (1956), ''Rebeliunea scriitorilor sovietici'' (1960), ''Giovanni Papini'' (1963), ''Introducción a la literatura del siglo XX'' (1976), ''Consideraciones sobre un mundo peor'' (1978), ''Literatura y disidencia: de Mayakowski a Soljenitsin'' (1980), ''Descoperirea şi cucerirea Americii'' (1996, apărut postum).

A publicat şi cartea de interviuri ''Viaje a los centros de la Tierra'', 1971, a prefaţat diverse opere de autori spanioli, români, a alcătuit antologii de poezie italiană, românească modernă (''Antologia poeţilor români în exil'', 1953; ''Poezia românească nouă'', 1956), a tradus mult: G. Papini, F. de Holanda, G. Ungaretti.

În 2007 a apărut, la Editura Art, romanul ''O femeie pentru Apocalips'' (traducerea de Mihaela Pasat), iar în 2008 romanul ''Dumnezeu s-a născut în exil'' (traducerea de Ileana Cantuniari).

Horia a încetat din viaţă la 4 aprilie 1992 la Madrid, unde a fost înmormântat.

Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Biblioteca Orăşenească ''Mircea Rădina'', Primăria şi Consiliul Local Segarcea, împreuna cu Liceul Tehnologic Segarcea şi cu Biblioteca Judeţeană ''Alexandru şi Aristia Aman' din Craiova organizează, în perioada 5-18 decembrie 2015, ''Zilele Vintilă Horia''. De asemenea, în semn de preţuire a scriitorului Vintilă Horia, Consiliul Local Segarcea, prin Hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015, i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare - post mortem. AGERPRES (Documentare: Ruxandra Bratu; editor: Mariana Zbora-Ciurel)