Friedrich Nietzsche, filosof al culturii, filolog, scriitor, una dintre personalităţile influente ale gândirii moderne din secolul al XIX-lea, s-a născut la 15 octombrie 1844, la Röcken, lângă Lützen, în Germania, într-o familie de pastori luterani.

O parte dintre temele pe care le-a abordat în operele sale şi pentru care a rămas cunoscut în istoria filosofiei sunt nihilismul, imoralismul, voinţa de putere, supraomul.

Multe citate din operele sale au devenit comune în posteritate, unele dintre ele fiind chiar clişee în melodii contemporane. Site-ul francez slate.fr face o trecere în revistă a mai multor cântăreţi contemporani care folosesc citatul lui Nietzsche "Ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic": "Ce qui ne tue pas nous rend plus fort" (Johnny Hallyday); "Je saigne encore" (Kyo); "Au soleil", (Jenifer); "Cramponnez-vous" (Sexion d'Assaut); "Je dors sur mes deux Oreilles" (Grand Corps Malade) etc. De asemenea, un videoclip postat pe YouTube de Slacktory cuprinde o compilaţie a mai multor cântăreţi care au utilizat acest citat în melodiile lor.

A urmat cursurile Facultăţii de Teologie şi apoi pe cele de Filologie Clasică, la universităţile din Bonn şi Leipzig, unde l-a avut ca profesor pe Friedrich Wilhelm. În perioada în care a studiat la Leipzig, marcat fiind de lectura lucrării lui Arthur Schopenhauer, ''Lumea ca voinţă şi interpretare'', i-a scris surorii sale: ''Ce căutăm noi, de fapt? Odihna, fericirea? Nu, nimic altceva decât adevărul, aşa înfricoşător şi rău cum este el''.

Ritschl l-a propus pe Nietzsche pentru catedra de filologie clasică la Universitatea din Basel, unde a ocupat, în 1869, un post de profesor. Din perioada în care a fost profesor, datează prietenia lui Nietzsche cu muzicianul şi compozitorul Richard Wagner, a cărui personalitate a avut o influenţă semnificativă asupra gândirii nietzscheene.

În volumul "Naşterea tragediei" ("Die Geburt der Tragödie"), publicat în 1871, Nietzsche a venit cu o nouă interpretare asupra dihotomiei apolinic-dionisiac în arta greacă. Site-ul www.republique-des-lettres.com menţionează că în critica clasică nu se recunoşte decât un aspect al artei greceşti, cel care îl simbolizează pe Apollon, şi din care rezultă arta apolinică. Acest tip de artă este caracterizat de moderaţie şi măsură şi are ca obiect contemplarea ce se ridică deasupra unei lumi condamnate la suferinţă. Acestei perspective asupra artei greceşti, Nietzsche îi opune abordarea dionisiacă (simbolizată de Dionysos), în care arta este rezultatul extazului prin care se manifestă voinţa de a trăi şi care permite evadarea din suferinţă.

Dualismul apolinic-dionisiac va fi prezent şi în studiul apărut în 1872, "Naşterea tragediei din spiritul muzicii" ("Die Geburt der Tragödie"), care s-a bucurat de un real succes în epocă.

În perioada 1873-1876, a apărut culegerea de studii şi reflecţii filosofice "Consideraţii inactuale" ("Unzeitgemässe Betrachtungen").

Din 1876, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit treptat, astfel încât, în 1879, s-a retras de la catedră şi s-a dedicat exclusiv scrisului. S-a stabilit în această perioadă, pe rând, în Elveţia, la Sils-Maria pe valea Innului, în Italia şi în sudul Franţei.

În 1878 a publicat volumul "Omenesc, prea omenesc" ("Menschliches Allzumenschliches"), în 1881 a apărut "Aurora. Gânduri asupra prejudecăţilor morale" ("Morgenröte"), iar în 1882, "Ştiinţa voioasă" ("Die fröhliche Wissenschaft").

În următorii ani, 1885-1888, au apărut câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale: "Aşa grăit-a Zarathustra" ("Also sprach Zarathustra" , 1885) , "Dincolo de bine şi de rău " ("Jenseits von Gut und Böse" , 1886), "Despre genealogia morale" ("Zur Genealogie der Moral" , 1887), "Amurgul idolilor"  ("Götzen-Dämmerung", 1888), "Anticristul" ("Der Antichrist", 1888), "Ecce Homo", ("Iată omul", 1888).

Tema imoralismului ilustrată de ideea că morala este "o acţiune tiranică, împotriva naturii şi de asemenea împotriva raţiunii" apare în lucrarea "Dincolo de bine şi de rău".

Tema supraomului, prefigurată deja de unele opere anterioare se cristalizează în lucrarea "Aşa grăit-a Zarathustra" şi va fi interpretată diferit de critica de specialitate. Astfel, supraomul a fost receptat, fie ca acel tip superior de om, care ar urmă să se elibereze de morala de sclav a creştinismului, dându-şi singur legi, fie ca pe o tipologie care nu urmăreşte decât autodepăşirea de sine, în sensul unei evoluţii individuale pozitive care nu lezează în niciun fel libertatea celuilalt. Celebrul dicton "Dumnezeu a murit!" a comportat, la rândul său, trei semnificaţii principale. Prima ar fi accepţiunea anticreştină, a morţii Dumnezeului creştinilor, în care fiinţa divină este înlocuită cu supraomul. Cea de-a doua interpretare, a morţii Dumnezeului filosofilor, susţine că moartea lui Dumnezeu ar însemna lipsa de validare a ideii că există valori obiective, universale, care ar trebui acceptate universal. În sfârşit, o a treia interpretare a dictonului este una pur empirică, o constatare: credinţa în Dumnezeu nu mai este luată în serios de contemporanii filosofului.

Opera "Anticristul" ("Der Antichrist"), publicată în 1888 avea să ilustreze una dinte temele centrale ale operei filosofului: nihilismul. Ateu şi adversar al creştinismului, Nietzsche considera că toate valorile supreme ale existenţei ar fi inventate, inaccesibile omului, care îşi pierd voinţa de putere în timp, şi astfel existenţa devine lipsită de sens. Scriitorul admitea totuşi că viaţa are un sens, dat de existenţa voinţei de putere, care îi poate determina finalitatea. Conceptul de supraom devine astfel o necesitate în personalitatea umană.

În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea şi agonia unui cal în stradă, Nietzsche a avut prima criză de nebunie, în cursul căreia a avut manifestări delirante. Plecând de la această idee, în 2011, s-a realizat un film, "Calul din Torino", în regia lui Bela Tarr şi Agnes Hranitzky.

A fost îngrijit până la sfârşitul vieţii de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Postum, a fost publicată una dintre cele mai cunoscute şi controversate opera ale sale, "Voinţa de putere" ("Der Wille zur Macht", 1906). Conceptul de voinţă de putere este unul central în opera filosofului şi a generat şi foarte multe controverse în interpretare. Dintr-o anumită perspectivă, voinţa de putere ar fi un principiu de conduită ce are ca unitate de analiză individul, cu drama sa interioară (voinţa de autodepăşire), şi nu grupurile sau statele. Interpretările din secolul XX au considerat însă că unitatea de analiză pentru conceptul de voinţă de putere sunt grupurile sau statele şi au considerat că supraomul, ca om cu voinţă puternică (opus omului slab, credincios din centrul filosofiei creştine), este un om atotputernic fizic şi intelectual. Aşa se explică cum, în anii 20, voinţa de putere a fost revendicată de ideologiile totalitare şi autoritare din secolul XX. La acest gen de receptare a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă şi admiratoare a lui Hitler, care a modificat unele texte pentru a le utiliza ca argumente în favoarea ideologiei pe care o promova.

În 1889, an în care a publicat "Amurgul idolilor", Nietzsche s-a îmbolnăvit psihic. A fost internat în diferite clinici şi, după câteva perioade de revenire, a murit, la 25 august 1900, la Weimar. AGERPRES/(Documentare-Ionela Gavril; editor: Horia Plugaru)