Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluţiei de la 1848 când, la Braşov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ''Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei'', ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ''Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc''.

Pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura şi chestiunea organizării Principatelor Române, dezbaterile care au avut loc în această privinţă consfinţind caracterul internaţional al problemei româneşti. Din cauza opoziţiei ireductibile a Austriei şi Porţii, Congresul de la Paris a hotărât însă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci numai să se consulte dorinţa moldovenilor şi muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită ''partida naţională''. După ce în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii să fie reprezentate.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) şi din Ţara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputaţi boieri şi ţărani, câte unul de judeţ (ţinut). Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, participanţii au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinţ străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea Tronului, moştenitorii urmând a fi crescuţi în religia ţării; adunarea obştească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franţa şi Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenţia de la Paris, care a reprezentat cadrul constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor Convenţiei de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputaţi aleşi.

Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunţase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidaţi: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) şi fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunţă şi, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Fruntaş al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcţia de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest faţă de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride.

La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ''drepturile şi interesele patriei'' şi să asigure ''binele şi fericirea naţiei române''.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranţele care se puneau în noul domn: ''Prin înălţarea ta pre tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoşilor săi vărsat pentru libertăţile publice. Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia...Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!...Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, şi închisă la minciună şi linguşire''.

Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: ''A-ţi spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputinţă ... timp de trei zile populaţia din Iaşi s-a dedat la adevărate nebunii''.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizaţi bucureştenii, au fost chemaţi ţăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul ''Concordia'' din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: ''A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit... o dorinţă sfântă''. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: ''spre mărirea patriei'', ''spre fericirea românilor''.

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei.

Ziarul ''Românul'' din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: '' ... Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie...singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător''.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la Bucureşti, după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti. Domnul Unirii a fost întâmpinat la bariera din zona Băneasa cu pâine şi sare, peste 100 000 de persoane, după estimările consulului belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, ieşind pe străzile Bucureştiului pentru a-l aclama.

În aceeaşi zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: ''Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!''

Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale, deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie - 25 august/6 septembrie 1861. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac şi otoman s-au arătat iniţial nemulţumite, prima fiind neliniştită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei'', prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două Principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza adresează naţiunii române, la 11 decembrie 1861, o proclamaţie, anunţând mesajul său: ''Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată".

Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic îşi va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar oraşul Bucureşti devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focşani îşi va înceta activitatea.

Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România, iar oraşul Bucureşti devine capitala noului stat.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ''Unirea Mică'' este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român, ţelul comun fiind atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Anca Pandea)